Copilul, atunci când se află singur se simte rău; îi lipseşte ceva. Chiar şi atunci când, micuţ fiind, în leagăn, dacă nu vede pe nimeni prin apropierea lui începe să plângă.
Copiii de vârsta voastră lucrează bucuroşi în atelier sau în garaj, cot la cot cu părinţii. Le pregătesc sculele ca să le aibă la îndemână, pun întrebări, referitor la anumite lucruri, de care se mai îndoiesc sau pe care nu le ştiu. În schimb, fetele preferă să stea mai mult lângă mamele lor. Duminica, atât băieţii cât şi fetele merg la biserică împreună cu părinţii, apoi, tot restul zilei şi-l petrec aşa cum ştiu ei mai bine.
Nu numai în familie, dar chiar şi în afara familiei oamenii trăiesc, muncesc, şi se distrează în grupuri, mai mulţi laolaltă. Intraţi numai într-o fabrică de încălţăminte sau de automobile şi veţi vedea câţi oameni trebuie să colaboreze la prelucrarea unei maşini sau chiar numai al unui simplu pantof! Sau, duceţi-vă la un spital... Acolo nu s-ar reuşi niciodată a se face vreo intervenţie chirurgicală dacă nu ar exista echipe de medici, de infirmiere şi de brancardieri, care să colaboreze cu medicul chirurg...
Vedeţi aşadar, cum i-a creat Dumnezeu pe oameni în lumea aceasta! I-a creat ca pe o mare familie, aşa fel încât, la muncă, la şcoală, la biserică, chiar şi la distracţii, oamenii să fie uniţi în grupuri şi comunităţi. Sunt ei oare mulţumiţi oamenii că se află împreună? Şi de ce nu? Voi ştiţi că în unele familii oamenii se ceartă ziua şi noaptea, se înjură, se bat!... Nu se simt bine nici ei şi nici copiii lor... Însă o familie de felul acesta îşi pierde unitatea şi se destramă.
Un tată de familie, observând că-i vine sfârşitul, un singur gând îl mai chinuia! Omul acesta avea mulţi copii care se certau între ei. Pentru a-i învăţa cât de importantă este înţelegerea dintre fraţi, în una din zile îi cheamă la dânsul şi le porunci ca să-i aducă zece nuieluşe, nu prea groase, bine legate într-un maldăr. Apoi le spuse să încerce şi să rupă maldărul acela, dar nici unul dintre ei nu reuşi. Atunci le spuse să dezlege maldărul şi să rupă una câte una din acele nuieluşe, ceea ce şi făcură ei fără prea mare greutate... Vedeţi, le spuse bătrânul muribund, atâta vreme cât veţi fi uniţi, nimeni nu vă va putea doborî. Dar dacă va fi zarvă între voi soarta voastră va fi asemenea acestor nuieluşe, pe care le-aţi rupt cu cea mai mare uşurinţă.
La Cina cea de Taină, în ajunul patimii sale, Isus s-a rugat pentru toată Biserica. Ce anume a cerut el Tatălui ceresc mai întâi de toate? A cerut „ca toţi să fie una”. Marele dar, pe care el îl dorea Bisericii sale, era unitatea. Şi asta pentru că el ştia că dacă această unitate s-ar destrăma, Biserica ar slăbi şi ar ajunge în starea nuieluşelor uscate şi frânte, şi n-ar fi în stare să se apere de duşmani. În cazul când creştinii s-ar despărţi în diferite secte şi religii, fără dragoste şi fără o credinţă unică, păgânii şi ateii nu ar mai crede în evanghelie şi în Isus Cristos.
Pentru noi creştinii, modelul unei atare unităţi, ar trebui să fie unitatea şi dragostea Preasfintei Treimi, dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pentru ca toţi să fie aşa cum suntem noi, într-o singură credinţă.
Pe lângă dragostea despre care am vorbit, unitatea se exprimă mai ales prin faptul că toţi creştinii mărturisesc unul şi acelaşi adevăr de credinţă. În puţine cuvinte, sfântul Pavel spune: „Un singur Domn, o singură credinţă” (Efeseni 4, 5). Isus, este pentru noi singurul Domn, şi toţi creştinii cred că el nu este numai om, ci şi Dumnezeu.
Din păcate, aşa cum ştiţi, astăzi în lume există diferite religii şi secte creştine, şi asta îl întristează foarte mult pe Isus. Tocmai de aceea, noi trebuie să ne rugăm pentru unitatea creştinilor.
- Sunt admise deosebirile de vederi în Biserică? Sunt posibile?
- În probleme de mai puţină importanţă, da. Sunt posibile. Spre exemplu, într-o vreme nu prea îndepărtată de noi, ne gândeam că un lucru este, ca în toată lumea sfânta liturghie să se celebreze în una şi aceeaşi limbă, limba latină, şi asta ca un semn exterior al unităţii. Însă astăzi, socotim că e mai bine ca fiecare popor să se roage în propria lui limbă.
Pentru noi, europenii, un alt lucru tot de atât de puţină importanţă, este folosirea odăjdiilor de culoare albă la liturghie în sărbătorile cele mai însemnate, ca semn de bucurie, însă pentru chinezi, culoarea albă este semnul tristeţii.
Un alt obicei, oarecum ridicol: drept semn al prieteniei şi al împăcării, noi dăm mâna unii cu alţii, însă în Noua Zelandă, oamenii atunci când se întâlnesc, se salută şi îşi exprimă bucuria prin scoaterea limbii. Aşa se face că în anul 1977, în cea de-a 25-a aniversare a întronizării, când regina Elisabeta a Angliei a mers în Noua Zelandă, toţi locuitorii au primit-o cu gurile căscate şi cu limbile scoase.
Aceste mici deosebiri din sânul Bisericii sunt admise, întrucât nu compromit unitatea ei.
În parohia noastră noi învăţăm ce înseamnă unitatea mai ales prin participarea la sfânta liturghie, când ne adunăm într-o singură biserică şi ne rugăm împreună. Voi, copiii, vă simţiţi uniţi într-un chip cu totul deosebit atunci când cântaţi şi când vă rugaţi împreună. La începutul liturghiei recităm actul de căinţă pentru păcatele săvârşite. Păcatul este un mare duşman al unităţii, pentru că îi face pe oameni să se certe şi să se duşmănească între ei. Prin actul de căinţă, şi apoi prin semnul păcii, noi îndepărtăm tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu, de oameni şi de noi înşine.
Apoi, pe altar vine pentru noi Isus Domnul şi Dumnezeul nostru al tuturora, pe care-l şi primim în timpul sfintei Împărtăşanii. Primirea lui Isus Euharisticul în inimile noastre este momentul celei mai mari şi mai solemne întâlniri cu dânsul. Poate exista o mai mare unitate decât a noastră, când cu toţii îl avem în inimi pe unul şi pe acelaşi Isus?
El doreşte ca această unire cu dânsul să se prelungească dincolo de pereţii acestei biserici. Vrea ca unirea aceasta s-o duceţi prin casele voastre, şi chiar în şcoală! Astăzi, primindu-l în sufletele noastre, îl vom ruga cu ardoare ca mânia, invidia şi tot păcatul să dispară din şcoală, din sânul oricărei familii şi din sufletele noastre.
Copiii de vârsta voastră lucrează bucuroşi în atelier sau în garaj, cot la cot cu părinţii. Le pregătesc sculele ca să le aibă la îndemână, pun întrebări, referitor la anumite lucruri, de care se mai îndoiesc sau pe care nu le ştiu. În schimb, fetele preferă să stea mai mult lângă mamele lor. Duminica, atât băieţii cât şi fetele merg la biserică împreună cu părinţii, apoi, tot restul zilei şi-l petrec aşa cum ştiu ei mai bine.
Nu numai în familie, dar chiar şi în afara familiei oamenii trăiesc, muncesc, şi se distrează în grupuri, mai mulţi laolaltă. Intraţi numai într-o fabrică de încălţăminte sau de automobile şi veţi vedea câţi oameni trebuie să colaboreze la prelucrarea unei maşini sau chiar numai al unui simplu pantof! Sau, duceţi-vă la un spital... Acolo nu s-ar reuşi niciodată a se face vreo intervenţie chirurgicală dacă nu ar exista echipe de medici, de infirmiere şi de brancardieri, care să colaboreze cu medicul chirurg...
Vedeţi aşadar, cum i-a creat Dumnezeu pe oameni în lumea aceasta! I-a creat ca pe o mare familie, aşa fel încât, la muncă, la şcoală, la biserică, chiar şi la distracţii, oamenii să fie uniţi în grupuri şi comunităţi. Sunt ei oare mulţumiţi oamenii că se află împreună? Şi de ce nu? Voi ştiţi că în unele familii oamenii se ceartă ziua şi noaptea, se înjură, se bat!... Nu se simt bine nici ei şi nici copiii lor... Însă o familie de felul acesta îşi pierde unitatea şi se destramă.
Un tată de familie, observând că-i vine sfârşitul, un singur gând îl mai chinuia! Omul acesta avea mulţi copii care se certau între ei. Pentru a-i învăţa cât de importantă este înţelegerea dintre fraţi, în una din zile îi cheamă la dânsul şi le porunci ca să-i aducă zece nuieluşe, nu prea groase, bine legate într-un maldăr. Apoi le spuse să încerce şi să rupă maldărul acela, dar nici unul dintre ei nu reuşi. Atunci le spuse să dezlege maldărul şi să rupă una câte una din acele nuieluşe, ceea ce şi făcură ei fără prea mare greutate... Vedeţi, le spuse bătrânul muribund, atâta vreme cât veţi fi uniţi, nimeni nu vă va putea doborî. Dar dacă va fi zarvă între voi soarta voastră va fi asemenea acestor nuieluşe, pe care le-aţi rupt cu cea mai mare uşurinţă.
La Cina cea de Taină, în ajunul patimii sale, Isus s-a rugat pentru toată Biserica. Ce anume a cerut el Tatălui ceresc mai întâi de toate? A cerut „ca toţi să fie una”. Marele dar, pe care el îl dorea Bisericii sale, era unitatea. Şi asta pentru că el ştia că dacă această unitate s-ar destrăma, Biserica ar slăbi şi ar ajunge în starea nuieluşelor uscate şi frânte, şi n-ar fi în stare să se apere de duşmani. În cazul când creştinii s-ar despărţi în diferite secte şi religii, fără dragoste şi fără o credinţă unică, păgânii şi ateii nu ar mai crede în evanghelie şi în Isus Cristos.
Pentru noi creştinii, modelul unei atare unităţi, ar trebui să fie unitatea şi dragostea Preasfintei Treimi, dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pentru ca toţi să fie aşa cum suntem noi, într-o singură credinţă.
Pe lângă dragostea despre care am vorbit, unitatea se exprimă mai ales prin faptul că toţi creştinii mărturisesc unul şi acelaşi adevăr de credinţă. În puţine cuvinte, sfântul Pavel spune: „Un singur Domn, o singură credinţă” (Efeseni 4, 5). Isus, este pentru noi singurul Domn, şi toţi creştinii cred că el nu este numai om, ci şi Dumnezeu.
Din păcate, aşa cum ştiţi, astăzi în lume există diferite religii şi secte creştine, şi asta îl întristează foarte mult pe Isus. Tocmai de aceea, noi trebuie să ne rugăm pentru unitatea creştinilor.
- Sunt admise deosebirile de vederi în Biserică? Sunt posibile?
- În probleme de mai puţină importanţă, da. Sunt posibile. Spre exemplu, într-o vreme nu prea îndepărtată de noi, ne gândeam că un lucru este, ca în toată lumea sfânta liturghie să se celebreze în una şi aceeaşi limbă, limba latină, şi asta ca un semn exterior al unităţii. Însă astăzi, socotim că e mai bine ca fiecare popor să se roage în propria lui limbă.
Pentru noi, europenii, un alt lucru tot de atât de puţină importanţă, este folosirea odăjdiilor de culoare albă la liturghie în sărbătorile cele mai însemnate, ca semn de bucurie, însă pentru chinezi, culoarea albă este semnul tristeţii.
Un alt obicei, oarecum ridicol: drept semn al prieteniei şi al împăcării, noi dăm mâna unii cu alţii, însă în Noua Zelandă, oamenii atunci când se întâlnesc, se salută şi îşi exprimă bucuria prin scoaterea limbii. Aşa se face că în anul 1977, în cea de-a 25-a aniversare a întronizării, când regina Elisabeta a Angliei a mers în Noua Zelandă, toţi locuitorii au primit-o cu gurile căscate şi cu limbile scoase.
Aceste mici deosebiri din sânul Bisericii sunt admise, întrucât nu compromit unitatea ei.
În parohia noastră noi învăţăm ce înseamnă unitatea mai ales prin participarea la sfânta liturghie, când ne adunăm într-o singură biserică şi ne rugăm împreună. Voi, copiii, vă simţiţi uniţi într-un chip cu totul deosebit atunci când cântaţi şi când vă rugaţi împreună. La începutul liturghiei recităm actul de căinţă pentru păcatele săvârşite. Păcatul este un mare duşman al unităţii, pentru că îi face pe oameni să se certe şi să se duşmănească între ei. Prin actul de căinţă, şi apoi prin semnul păcii, noi îndepărtăm tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu, de oameni şi de noi înşine.
Apoi, pe altar vine pentru noi Isus Domnul şi Dumnezeul nostru al tuturora, pe care-l şi primim în timpul sfintei Împărtăşanii. Primirea lui Isus Euharisticul în inimile noastre este momentul celei mai mari şi mai solemne întâlniri cu dânsul. Poate exista o mai mare unitate decât a noastră, când cu toţii îl avem în inimi pe unul şi pe acelaşi Isus?
El doreşte ca această unire cu dânsul să se prelungească dincolo de pereţii acestei biserici. Vrea ca unirea aceasta s-o duceţi prin casele voastre, şi chiar în şcoală! Astăzi, primindu-l în sufletele noastre, îl vom ruga cu ardoare ca mânia, invidia şi tot păcatul să dispară din şcoală, din sânul oricărei familii şi din sufletele noastre.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu