S-ar putea să întâlniţi pe unii oameni, care să spună: „Mă simt atât de fericit, ca şi cum aş fi aflat paradisul pe pământ!”
Poate că voi îmi veţi răspunde cam aşa: „În această viaţă este cu neputinţă de a fi pe deplin fericiţi. Parţial, da. Însă trebuie admis că fericirea se abate din când în când şi asupra vreunuia dintre muritori, dar ea este de scurtă durată, şi asta foarte rar, doar câteva luni sau câţiva ani. De obicei, fericirea aceasta pământească trece repede şi lasă loc problemelor, tristeţii, zilelor posomorâte şi plicticoase.
Sfântului Petru şi celorlalţi doi ucenici, le-a fost dat să trăiască vreo câteva clipe de o imensă bucurie, ne mai spune evanghelia de astăzi.
Viaţa pământească a lui Isus se îndrepta, de acum, cu paşi mari către sfârşit. Când le-a spus apostolilor că el merge la Ierusalim, unde va fi dat pe mâna arhiereilor, care îl vor răstigni pe cruce, ei s-au îngrozit şi s-au întristat foarte. Până în clipa aceea mai visaseră ei, că împreună cu Isus vor putea întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, pe care o vor stăpâni. Iar acum el le vesteşte că va fi schingiuit şi omorât. De aceea se temeau că vor fi persecutaţi şi ei.
Observându-le tristeţea, Isus se hotărî ca să-i mângâie şi să-i încurajeze, spunându-le că suferinţa este necesară mântuirii oamenilor. Totodată el voia să le demonstreze că o mare bucurie îi aşteaptă pe acei care îndură cu curaj persecuţiile şi suferinţele. Cu scopul acesta el a luat cu dânsul pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob, şi împreună cu ei s-a urcat pe muntele Tabor.
- Pentru ce a ales Isus pe aceşti apostoli şi nu pe alţii?
- L-a ales pe Petru pentru că era destinat să devină locţiitorul lui, şi să conducă Biserica.
- L-a ales pe Iacob, pentru că el trebuia să fie cel dintâi dintre apostoli, care să sufere pentru credinţă şi chiar să-şi dea viaţa prin moartea de martir.
- L-a ales pe Ioan, pentru că el era cel mai tânăr dintre apostoli şi ucenicul cel mai iubit de Isus. Câţiva ani mai târziu el trebuia să scrie viaţa şi pătimirea lui Isus.
Muntele Tabor nu-i chiar atât de înalt; are cam şase sute de metri altitudine. Însă într-o ţară caldă, aşa cum este Palestina, chiar şi urcuşul pe un asemenea munte este destul de anevoios. Deci, nu-i nici o mirare, dacă apostolii, odată ajunşi pe vârful acestui munte, s-au întins la umbră pentru a se odihni, când au şi adormit îndată. Însă Isus, aşa cum îi era obiceiul, se retrase mai la o parte şi începu să se roage.
La un moment dat apostolii se treziră şi observară o lumină nemaivăzută de ei până atunci. Faţa lui Isus strălucea ca soarele iar hainele-i deveniseră albe ca zăpada. La dreapta şi la stânga lui se aflau Moise şi Ilie, adică personajele cele mai de căpetenie ale Vechiului Testament, care vorbeau cu Isus despre apropiata lui pătimire şi moarte la Ierusalim; cu alte cuvinte vorbeau tocmai despre ceea ce îi îngrozea cel mai mult pe apostoli. Isus voia ca aceşti trei ucenici să înţeleagă necesitatea acestei suferinţe.
Fără teama de a greşi, noi putem spune că aceşti trei apostoli, au văzut cerul pe pământ, pentru că cerul se află numai acolo unde se află Isus. Nu-i vorbă, că şi până atunci îl văzuseră ei pe Isus, dar nu înconjurat de acea lumină extraordinară şi cerească. Acum, însă, l-au văzut schimbat la faţă, aşa cum se află el în cer. În clipa aceea, Petru, care obişnuit vorbea totdeauna în numele apostolilor, a observat că Moise şi Ilie se aflau pe punctul de a pleca şi că vedenia era pe sfârşite. În dorinţa ca aceasta să se prelungească, spuse: „Învăţătorule, bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”.
Petru ar fi voit ca să rămână pentru totdeauna pe Muntele Tabor şi să se bucure de acea vedenie. N-ar fi vrut să mai coboare jos la poalele muntelui, acolo unde îl aştepta persecuţia şi suferinţa.
Însă evanghelia ne spune că „el nu ştia ce vorbeşte”; nu înţelegea că reîntoarcerea la suferinţă ar fi o necesitate absolută. În vreme ce-şi exprima dorinţa, s-a auzit un glas din cer care spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, pe dânsul să-l ascultaţi!” Isus, ca Fiu prea iubit al lui Dumnezeu Tatăl, i-a spus să se coboare de pe munte, să-i înveţe pe oameni calea cea dreaptă, să sufere, şi apoi să moară pentru credinţă.
Prin această vedenie Isus voia să le explice apostolilor că suferinţa şi moartea sunt necesare, dar că acestea se vor sfârşi odată şi că în cele din urmă, îi aşteaptă învierea şi viaţa cea veşnică. Numai atunci se va împlini dorinţa lui Petru de a fi totdeauna cu Isus schimbat la faţă, aşa ca pe muntele Tabor.
Din când în când Dumnezeu ne acordă şi nouă câte o bucurie pentru a putea întreprinde anumite lucrări mai însemnate şi pentru a le putea duce la bun sfârşit, cu toate inconvenientele întâlnite pe cale.
Marinela, o copiliţă frumoasă în vârstă de zece ani, frecventa cu regularitate lecţiile de religie care se ţineau la biserica parohială. Făcea parte dintr-un grup mai numeros de băieţi şi de fete. Catehetul era un preot tânăr, despre care această copilă spunea: „Părintele ne vrea mult binele, dar şi noi îl răsplătim cu toată atenţia şi îl înconjurăm cu toată dragostea. După ce ne explică pe îndelete adevărurile credinţei, preotul ne istoriseşte câte o pildă foarte frumoasă, legată de viaţa noastră de toate zilele, sau ne citeşte câteva rânduri dintr-o carte. Părintele nostru este şi foarte bun muzician şi ne învaţă totdeauna câte o cântare nouă. Atunci glasurile noastre de copii, se unesc cu glasul lui de tenor, ceea ce ne bucură foarte mult, de aceea suntem şi bine dispuşi, fericiţi şi plini de voie bună”.
Pe timpul vacanţelor, copila aceasta aştepta cu nerăbdare sfârşitul acestora, spre a-şi putea relua lecţiile. La vârsta de 15 ani părăsi casa părintească, înscriindu-se la o şcoală din oraş. Acolo îi lipseau lecţiile de religie, şi chiar dacă erau din când în când, acestea nu aveau un conţinut bine concretizat şi concis, din cauză că profesorul de religie nu era chiar atât de bine pregătit pentru predarea catehismului în şcolile secundare, şi mai ales că nici nu era chiar atât de evlavios, din care cauză sărmana fată a avut chiar multe îndoieli, referitoare la credinţă, dar pe care le-a depăşit numai datorită anilor fericiţi, când lua parte în fiecare duminică la sfânta liturghie şi la lecţiile de catehism din satul ei natal. Aceasta a făcut-o să rămână toată viaţa ei o bună şi chiar o foarte bună creştină...
De aceea şi voi, cred că atunci când veţi fi mai mari vă veţi aduce aminte cu drag despre lecţiile de religie şi de predicile pe care le auziţi.
Aceste momente frumoase din viaţa voastră vă vor face şi vouă ca şi apostolilor sau ca şi Marinelei să înduraţi cu voioşie clipele mai anevoioase din viaţă, cu toate că pe parcurs veţi întâlni profesori mai puţin dotaţi, ori chiar nepregătiţi şi afoni.
Veţi întâlni chiar oameni care nu se roagă, care nu merg la biserică şi care nici nu cred în Dumnezeu. Chiar şi în şcoală pot exista asemenea oameni. Veţi da de unele încercări nemaiîntâlnite. Atunci amintirea clipelor fericite trăite în familie, în cadrul parohiei şi al bisericii locale, vă vor ajuta să depăşiţi greutăţile, ispitele şi îndoielile.
Astăzi, în timpul sfintei liturghii, să-i mulţumim lui Isus pentru toate ceasurile bune, pentru ceasurile vesele, şi pentru zilele senine de până acum, rugându-l ca să ne ajute şi pe viitor. Amintiţi-vă că marea bucurie şi pacea nu izvorăsc decât dintr-o conştiinţă curată şi din prezenţa lui Cristos în sufletele noastre.
Poate că voi îmi veţi răspunde cam aşa: „În această viaţă este cu neputinţă de a fi pe deplin fericiţi. Parţial, da. Însă trebuie admis că fericirea se abate din când în când şi asupra vreunuia dintre muritori, dar ea este de scurtă durată, şi asta foarte rar, doar câteva luni sau câţiva ani. De obicei, fericirea aceasta pământească trece repede şi lasă loc problemelor, tristeţii, zilelor posomorâte şi plicticoase.
Sfântului Petru şi celorlalţi doi ucenici, le-a fost dat să trăiască vreo câteva clipe de o imensă bucurie, ne mai spune evanghelia de astăzi.
Viaţa pământească a lui Isus se îndrepta, de acum, cu paşi mari către sfârşit. Când le-a spus apostolilor că el merge la Ierusalim, unde va fi dat pe mâna arhiereilor, care îl vor răstigni pe cruce, ei s-au îngrozit şi s-au întristat foarte. Până în clipa aceea mai visaseră ei, că împreună cu Isus vor putea întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, pe care o vor stăpâni. Iar acum el le vesteşte că va fi schingiuit şi omorât. De aceea se temeau că vor fi persecutaţi şi ei.
Observându-le tristeţea, Isus se hotărî ca să-i mângâie şi să-i încurajeze, spunându-le că suferinţa este necesară mântuirii oamenilor. Totodată el voia să le demonstreze că o mare bucurie îi aşteaptă pe acei care îndură cu curaj persecuţiile şi suferinţele. Cu scopul acesta el a luat cu dânsul pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob, şi împreună cu ei s-a urcat pe muntele Tabor.
- Pentru ce a ales Isus pe aceşti apostoli şi nu pe alţii?
- L-a ales pe Petru pentru că era destinat să devină locţiitorul lui, şi să conducă Biserica.
- L-a ales pe Iacob, pentru că el trebuia să fie cel dintâi dintre apostoli, care să sufere pentru credinţă şi chiar să-şi dea viaţa prin moartea de martir.
- L-a ales pe Ioan, pentru că el era cel mai tânăr dintre apostoli şi ucenicul cel mai iubit de Isus. Câţiva ani mai târziu el trebuia să scrie viaţa şi pătimirea lui Isus.
Muntele Tabor nu-i chiar atât de înalt; are cam şase sute de metri altitudine. Însă într-o ţară caldă, aşa cum este Palestina, chiar şi urcuşul pe un asemenea munte este destul de anevoios. Deci, nu-i nici o mirare, dacă apostolii, odată ajunşi pe vârful acestui munte, s-au întins la umbră pentru a se odihni, când au şi adormit îndată. Însă Isus, aşa cum îi era obiceiul, se retrase mai la o parte şi începu să se roage.
La un moment dat apostolii se treziră şi observară o lumină nemaivăzută de ei până atunci. Faţa lui Isus strălucea ca soarele iar hainele-i deveniseră albe ca zăpada. La dreapta şi la stânga lui se aflau Moise şi Ilie, adică personajele cele mai de căpetenie ale Vechiului Testament, care vorbeau cu Isus despre apropiata lui pătimire şi moarte la Ierusalim; cu alte cuvinte vorbeau tocmai despre ceea ce îi îngrozea cel mai mult pe apostoli. Isus voia ca aceşti trei ucenici să înţeleagă necesitatea acestei suferinţe.
Fără teama de a greşi, noi putem spune că aceşti trei apostoli, au văzut cerul pe pământ, pentru că cerul se află numai acolo unde se află Isus. Nu-i vorbă, că şi până atunci îl văzuseră ei pe Isus, dar nu înconjurat de acea lumină extraordinară şi cerească. Acum, însă, l-au văzut schimbat la faţă, aşa cum se află el în cer. În clipa aceea, Petru, care obişnuit vorbea totdeauna în numele apostolilor, a observat că Moise şi Ilie se aflau pe punctul de a pleca şi că vedenia era pe sfârşite. În dorinţa ca aceasta să se prelungească, spuse: „Învăţătorule, bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”.
Petru ar fi voit ca să rămână pentru totdeauna pe Muntele Tabor şi să se bucure de acea vedenie. N-ar fi vrut să mai coboare jos la poalele muntelui, acolo unde îl aştepta persecuţia şi suferinţa.
Însă evanghelia ne spune că „el nu ştia ce vorbeşte”; nu înţelegea că reîntoarcerea la suferinţă ar fi o necesitate absolută. În vreme ce-şi exprima dorinţa, s-a auzit un glas din cer care spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, pe dânsul să-l ascultaţi!” Isus, ca Fiu prea iubit al lui Dumnezeu Tatăl, i-a spus să se coboare de pe munte, să-i înveţe pe oameni calea cea dreaptă, să sufere, şi apoi să moară pentru credinţă.
Prin această vedenie Isus voia să le explice apostolilor că suferinţa şi moartea sunt necesare, dar că acestea se vor sfârşi odată şi că în cele din urmă, îi aşteaptă învierea şi viaţa cea veşnică. Numai atunci se va împlini dorinţa lui Petru de a fi totdeauna cu Isus schimbat la faţă, aşa ca pe muntele Tabor.
Din când în când Dumnezeu ne acordă şi nouă câte o bucurie pentru a putea întreprinde anumite lucrări mai însemnate şi pentru a le putea duce la bun sfârşit, cu toate inconvenientele întâlnite pe cale.
Marinela, o copiliţă frumoasă în vârstă de zece ani, frecventa cu regularitate lecţiile de religie care se ţineau la biserica parohială. Făcea parte dintr-un grup mai numeros de băieţi şi de fete. Catehetul era un preot tânăr, despre care această copilă spunea: „Părintele ne vrea mult binele, dar şi noi îl răsplătim cu toată atenţia şi îl înconjurăm cu toată dragostea. După ce ne explică pe îndelete adevărurile credinţei, preotul ne istoriseşte câte o pildă foarte frumoasă, legată de viaţa noastră de toate zilele, sau ne citeşte câteva rânduri dintr-o carte. Părintele nostru este şi foarte bun muzician şi ne învaţă totdeauna câte o cântare nouă. Atunci glasurile noastre de copii, se unesc cu glasul lui de tenor, ceea ce ne bucură foarte mult, de aceea suntem şi bine dispuşi, fericiţi şi plini de voie bună”.
Pe timpul vacanţelor, copila aceasta aştepta cu nerăbdare sfârşitul acestora, spre a-şi putea relua lecţiile. La vârsta de 15 ani părăsi casa părintească, înscriindu-se la o şcoală din oraş. Acolo îi lipseau lecţiile de religie, şi chiar dacă erau din când în când, acestea nu aveau un conţinut bine concretizat şi concis, din cauză că profesorul de religie nu era chiar atât de bine pregătit pentru predarea catehismului în şcolile secundare, şi mai ales că nici nu era chiar atât de evlavios, din care cauză sărmana fată a avut chiar multe îndoieli, referitoare la credinţă, dar pe care le-a depăşit numai datorită anilor fericiţi, când lua parte în fiecare duminică la sfânta liturghie şi la lecţiile de catehism din satul ei natal. Aceasta a făcut-o să rămână toată viaţa ei o bună şi chiar o foarte bună creştină...
De aceea şi voi, cred că atunci când veţi fi mai mari vă veţi aduce aminte cu drag despre lecţiile de religie şi de predicile pe care le auziţi.
Aceste momente frumoase din viaţa voastră vă vor face şi vouă ca şi apostolilor sau ca şi Marinelei să înduraţi cu voioşie clipele mai anevoioase din viaţă, cu toate că pe parcurs veţi întâlni profesori mai puţin dotaţi, ori chiar nepregătiţi şi afoni.
Veţi întâlni chiar oameni care nu se roagă, care nu merg la biserică şi care nici nu cred în Dumnezeu. Chiar şi în şcoală pot exista asemenea oameni. Veţi da de unele încercări nemaiîntâlnite. Atunci amintirea clipelor fericite trăite în familie, în cadrul parohiei şi al bisericii locale, vă vor ajuta să depăşiţi greutăţile, ispitele şi îndoielile.
Astăzi, în timpul sfintei liturghii, să-i mulţumim lui Isus pentru toate ceasurile bune, pentru ceasurile vesele, şi pentru zilele senine de până acum, rugându-l ca să ne ajute şi pe viitor. Amintiţi-vă că marea bucurie şi pacea nu izvorăsc decât dintr-o conştiinţă curată şi din prezenţa lui Cristos în sufletele noastre.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu