De data aceasta vreau să încep cu un fapt petrecut cu mulţi ani în urmă, prin secolul al VI-lea după Cristos.
În Spania meridională, pe malurile însorite ale Mediteranei, trăia un copil cu numele Isidor. Orfan fiind de amândoi părinţi este dat în grija fratelui său mai mare, Leandru, episcop de Sevilla, care îl duse într-o mănăstire, ca să înveţe carte. Isidor, cu toate că era un băiat talentat, cartea nu-i plăcea; învăţa pe de rost numai anumite lecţii, iar gramatica şi latina îl plictiseau de moarte.
În una din zile părăsi mănăstirea cu gândul de a nu se mai întoarce. Pe coastele Mediteranei zilele de vară sunt foarte călduroase. Aşa se face, că merse Isidor ce merse, până ce cuprins de sete, se opri la o fântână unde voia să se mai odihnească şi să bea puţină apă. Stând el acolo, observă că pe pietrele fântânii, se aflau nişte urme ce păreau a fi sculptate de mână de om. Curios să afle provenienţa acestora întrebă pe o femeie, care tocmai sosise la fântână cu găleţile, ca să scoată apă. Aceasta îi spuse:
Ce să zic? Eu vin la fântâna asta de mulţi ani. Inelele din aceste dâre sunt urmele frânghiei, cu care scoatem apa din fântână. Scoţând oamenii apă, de zeci şi zeci de ani, frânghia sau cablul au săpat în piatră mici dâre sau şănţuleţe. Celelalte semne, le-a făcut apa care se tot scurge.
În urma explicaţiilor date de această femeie, Isidor a rămas multă vreme lângă fântâna aceea meditând:
„Dacă o picătură de apă, cu timpul şi cu statornicie, poate să spargă piatra, tot aşa trebuie să fie şi cu învăţătura. Statornică şi îndelungată, ea poate da rezultate din cele mai bune”.
Poate că însuşi Dumnezeu i-a insuflat gândul acesta lui Isidor, pentru că în realitate el era un băiat bun şi religios. S-a întors la mănăstirea de unde plecase, unde şi-a continuat şcoala. Cu ajutorul lui Dumnezeu a trecut cu bine toate examenele şi, prin muncă şi statornicie a devenit un mare învăţat şi a scris multe şi felurite cărţi. După moartea fratelui său, Leandru, el a devenit episcop de Sevilla, iar Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor.
Ceva asemănător s-a petrecut şi cu sfântul Petru, dar nu la învăţătură, ci la pescuit. Cei care merg la pescuit îşi iau cu dânşii instrumentele necesare, voloace, năvoade, undiţe... Oamenii aceştia cunosc şi ceasurile zilei. Ştiu că la anumite ceasuri, cu greu se poate prinde un peşte, chiar cât de mic. Petru era un bun pescar, fiindcă din copilărie învăţase această meserie, pe care o practicase toată viaţa. Ştia din experienţă că pe lacul Genezaretului, se pescuia cu mai mult folos noaptea decât ziua.
Dar cu toate acestea, vâslind el o noapte întreagă pe lac, dimineaţa nu se alesese nici cu o coadă de peşte. Posomorât şi amărât, acum se gândea să se întoarcă acasă, împreună cu fratele lui Andrei, şi cu ceilalţi doi fraţi, Iacob şi Ioan, care-l însoţise în noaptea aceea la pescuit. Nădăjduiseră ei că vor putea duce acasă măcar cât de puţin peşte, dar de data aceasta se întorceau cu mâinile goale.
Însă pe ţărm au dat de Isus, înconjurat de o mulţime de oameni doritori de a-i asculta învăţătura. Este foarte greu de vorbit oamenilor atunci când aceştia te iau cu asalt din toate părţile. De aceea Isus i-a cerut lui Petru ca să-i împrumute barca, în care urcându-se a poruncit ca s-o îndepărteze de mal, de unde a început să vorbească mulţimii. În momentele acelea, barca lui Petru devenise un fel de amvon plutitor. Predica aceasta a ascultat-o şi Petru împreună cu tovarăşii lui de pescuit, ceea ce l-a făcut să uite de munca lor zadarnică de peste noapte.
Sfârşindu-şi învăţătura Isus a voit să-şi arate recunoştinţa faţă de Petru, pentru că îi împrumutase barca. De aceea îi spuse: „Depărteaz-o în larg şi aruncă-ţi mrejele pentru pescuire” (Lc 5, 4). Dacă altcineva i-ar fi spus aceste cuvinte, desigur că Petru i-ar fi răspuns: „Taci din gură; mă înveţi tu pe mine când trebuie mers la pescuit? Nu ştii că ziua numai cu anevoie se poate prinde câte ceva?...” Dar pentru că Isus îi spusese aceasta, el a ascultat cu smerenie, spunând: „După cuvântul tău, am să arunc mrejele!” (Lc 5, 5). Ştia că la Isus totul este cu putinţă, deoarece nu cu mult mai înainte îi vindecase soacra într-un chip minunat.
Da fapt, pescuirea aceasta a fost atât de îmbelşugată, încât peştele prins aproape că nu mai încăpea în barcă, care acum era ameninţată cu scufundarea, şi, aşa ar şi fi fost, dacă nu i-ar fi chemat în ajutor pe Ioan şi pe Iacob, care se aflau într-o altă barcă.
După ce au sfârşit ei toate acestea şi au ajuns la ţărm, Isus i-a spus lui Petru: „Nu te teme, de acum vei fi pescar de oameni” (Lc 5, 10).
Din ziua aceea, Isus a devenit pescar de suflete, adică apostol; a lăsat acolo în barcă şi mreje, şi l-a urmat pe Isus. Petru era de un caracter vioi, sentimental. Cu dragă inimă începea orice fel de muncă, însă nereuşitele şi suferinţele, îl descurajau cu cea mai mare uşurinţă, iar la porunca lui Isus el îşi relua imediat lucrul. În vremuri mai mult sau mai puţin precare, pe lângă deziluzii, el obţinea întotdeauna rezultate dintre cele mai bune. Spre exemplu, a-şi aminti numai cuvântarea pe care a ţinut-o la Ierusalim, după Coborârea Duhului Sfânt, când s-au convertit cam trei mii de suflete.
Şi în viaţa voastră, dragi copii, intervin timpuri de încercări, de şovăieli şi chiar de descurajări. Uneori nu reuşiţi, la şcoală, să obţineţi o notă mai bună cu toată munca pe care o depuneţi. Atunci Isus vă apune - bineînţeles nu direct, ci prin părinţi, prin învăţători - „Nu vă descurajaţi! Mai încercaţi”.
Săptămâni şi luni de-a rândul, Cristinel nu reuşea să capete şi el măcar o notă de trecere la limbi străine. Nu era el prea potrivit pentru învăţătură şi se gândea să părăsească şcoala şi să intre într-o fabrică, mai întâi ca muncitor necalificat, pentru ca apoi să se califice la locul de muncă. Asta nu ar fi fost chiar atât de rău! Totuşi, părinţii îl îndemnau să-şi termine şcoala, asigurându-l: „La celelalte materii, văd că te descurci binişor, iar la limbi străine te vom mai ajuta noi!” Anul acela, totul a mers bine, la fel şi anii care au urmat.
Însă nu toţi copiii reuşesc atunci când este vorba de formarea propriului lor caracter, căci la această materie mult mai mulţi sunt corigenţi decât la matematici ori la limbi străine. Mulţi dintre voi îşi dau toată silinţa de a se corija. Atunci când vă spovediţi, voi spuneţi: „Am să-mi dau toată silinţa de a nu mai săvârşi cutare sau cutare păcat... Mă voi feri de prietenii cei răi, etc...” dar după un timp oarecare cădeţi în aceleaşi greşeli şi în aceleaşi păcate, ca şi cum nici nu v-aţi fi spovedit. Obişnuit, părinţii nu ştiu nimic din toate acestea, mai ales când este vorba despre acei copii care nu sunt mulţumiţi cu ei înşişi, din care cauză nici ei nu vă pot ajuta, aşa cum se întâmplă la matematică sau la limbi străine, pentru că asemenea lucruri numai Dumnezeu le ştie şi voi înşivă. În împrejurări asemănătoare numai preotul le mai poate veni în ajutor, bineînţeles dacă ei îşi deschid sufletul cu toată sinceritatea la spovadă. Însă de multe ori unor asemenea copii le vorbeşte chiar Domnul nostru Isus Cristos, şoptindu-le: „Nu te descuraja, nu te opri pe cale. Ştiu că nu-i uşor de a fi bun şi harnic, a nu mai spune minciuni şi a te împotrivi ispitelor, dar eu te voi ajuta. Şi dacă nu vei reuşi îndată, adu-ţi aminte că mie îmi plac sforţările tale, şi sunt dispus să te iert de şaptezeci de ori câte şapte, adică tot de atâtea ori de câte ori te vei hotărî cu căinţă în suflet ca să te îndrepţi!”
Auzind această încurajare copilul cel bun va răspunde: „Doamne, după cuvântul tău, am să reîncep munca şi lupta împotriva slăbiciunilor mele. Vreau să urmez pilda sfântului Petru care după cuvântul tău a aruncat mrejele, cu toate că omeneşte vorbind, părea că totul ar fi fost zadarnic!...”
Aşadar, aduceţi-vă aminte: atunci când Isus vă ajută, toate le veţi sfârşi cu bine; vă trebuie numai statornicie şi curaj, pentru că în cele din urmă, biruinţa şi rezultatele cele bune vor veni chiar după ani şi ani de muncă neîntreruptă.
În Spania meridională, pe malurile însorite ale Mediteranei, trăia un copil cu numele Isidor. Orfan fiind de amândoi părinţi este dat în grija fratelui său mai mare, Leandru, episcop de Sevilla, care îl duse într-o mănăstire, ca să înveţe carte. Isidor, cu toate că era un băiat talentat, cartea nu-i plăcea; învăţa pe de rost numai anumite lecţii, iar gramatica şi latina îl plictiseau de moarte.
În una din zile părăsi mănăstirea cu gândul de a nu se mai întoarce. Pe coastele Mediteranei zilele de vară sunt foarte călduroase. Aşa se face, că merse Isidor ce merse, până ce cuprins de sete, se opri la o fântână unde voia să se mai odihnească şi să bea puţină apă. Stând el acolo, observă că pe pietrele fântânii, se aflau nişte urme ce păreau a fi sculptate de mână de om. Curios să afle provenienţa acestora întrebă pe o femeie, care tocmai sosise la fântână cu găleţile, ca să scoată apă. Aceasta îi spuse:
Ce să zic? Eu vin la fântâna asta de mulţi ani. Inelele din aceste dâre sunt urmele frânghiei, cu care scoatem apa din fântână. Scoţând oamenii apă, de zeci şi zeci de ani, frânghia sau cablul au săpat în piatră mici dâre sau şănţuleţe. Celelalte semne, le-a făcut apa care se tot scurge.
În urma explicaţiilor date de această femeie, Isidor a rămas multă vreme lângă fântâna aceea meditând:
„Dacă o picătură de apă, cu timpul şi cu statornicie, poate să spargă piatra, tot aşa trebuie să fie şi cu învăţătura. Statornică şi îndelungată, ea poate da rezultate din cele mai bune”.
Poate că însuşi Dumnezeu i-a insuflat gândul acesta lui Isidor, pentru că în realitate el era un băiat bun şi religios. S-a întors la mănăstirea de unde plecase, unde şi-a continuat şcoala. Cu ajutorul lui Dumnezeu a trecut cu bine toate examenele şi, prin muncă şi statornicie a devenit un mare învăţat şi a scris multe şi felurite cărţi. După moartea fratelui său, Leandru, el a devenit episcop de Sevilla, iar Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor.
Ceva asemănător s-a petrecut şi cu sfântul Petru, dar nu la învăţătură, ci la pescuit. Cei care merg la pescuit îşi iau cu dânşii instrumentele necesare, voloace, năvoade, undiţe... Oamenii aceştia cunosc şi ceasurile zilei. Ştiu că la anumite ceasuri, cu greu se poate prinde un peşte, chiar cât de mic. Petru era un bun pescar, fiindcă din copilărie învăţase această meserie, pe care o practicase toată viaţa. Ştia din experienţă că pe lacul Genezaretului, se pescuia cu mai mult folos noaptea decât ziua.
Dar cu toate acestea, vâslind el o noapte întreagă pe lac, dimineaţa nu se alesese nici cu o coadă de peşte. Posomorât şi amărât, acum se gândea să se întoarcă acasă, împreună cu fratele lui Andrei, şi cu ceilalţi doi fraţi, Iacob şi Ioan, care-l însoţise în noaptea aceea la pescuit. Nădăjduiseră ei că vor putea duce acasă măcar cât de puţin peşte, dar de data aceasta se întorceau cu mâinile goale.
Însă pe ţărm au dat de Isus, înconjurat de o mulţime de oameni doritori de a-i asculta învăţătura. Este foarte greu de vorbit oamenilor atunci când aceştia te iau cu asalt din toate părţile. De aceea Isus i-a cerut lui Petru ca să-i împrumute barca, în care urcându-se a poruncit ca s-o îndepărteze de mal, de unde a început să vorbească mulţimii. În momentele acelea, barca lui Petru devenise un fel de amvon plutitor. Predica aceasta a ascultat-o şi Petru împreună cu tovarăşii lui de pescuit, ceea ce l-a făcut să uite de munca lor zadarnică de peste noapte.
Sfârşindu-şi învăţătura Isus a voit să-şi arate recunoştinţa faţă de Petru, pentru că îi împrumutase barca. De aceea îi spuse: „Depărteaz-o în larg şi aruncă-ţi mrejele pentru pescuire” (Lc 5, 4). Dacă altcineva i-ar fi spus aceste cuvinte, desigur că Petru i-ar fi răspuns: „Taci din gură; mă înveţi tu pe mine când trebuie mers la pescuit? Nu ştii că ziua numai cu anevoie se poate prinde câte ceva?...” Dar pentru că Isus îi spusese aceasta, el a ascultat cu smerenie, spunând: „După cuvântul tău, am să arunc mrejele!” (Lc 5, 5). Ştia că la Isus totul este cu putinţă, deoarece nu cu mult mai înainte îi vindecase soacra într-un chip minunat.
Da fapt, pescuirea aceasta a fost atât de îmbelşugată, încât peştele prins aproape că nu mai încăpea în barcă, care acum era ameninţată cu scufundarea, şi, aşa ar şi fi fost, dacă nu i-ar fi chemat în ajutor pe Ioan şi pe Iacob, care se aflau într-o altă barcă.
După ce au sfârşit ei toate acestea şi au ajuns la ţărm, Isus i-a spus lui Petru: „Nu te teme, de acum vei fi pescar de oameni” (Lc 5, 10).
Din ziua aceea, Isus a devenit pescar de suflete, adică apostol; a lăsat acolo în barcă şi mreje, şi l-a urmat pe Isus. Petru era de un caracter vioi, sentimental. Cu dragă inimă începea orice fel de muncă, însă nereuşitele şi suferinţele, îl descurajau cu cea mai mare uşurinţă, iar la porunca lui Isus el îşi relua imediat lucrul. În vremuri mai mult sau mai puţin precare, pe lângă deziluzii, el obţinea întotdeauna rezultate dintre cele mai bune. Spre exemplu, a-şi aminti numai cuvântarea pe care a ţinut-o la Ierusalim, după Coborârea Duhului Sfânt, când s-au convertit cam trei mii de suflete.
Şi în viaţa voastră, dragi copii, intervin timpuri de încercări, de şovăieli şi chiar de descurajări. Uneori nu reuşiţi, la şcoală, să obţineţi o notă mai bună cu toată munca pe care o depuneţi. Atunci Isus vă apune - bineînţeles nu direct, ci prin părinţi, prin învăţători - „Nu vă descurajaţi! Mai încercaţi”.
Săptămâni şi luni de-a rândul, Cristinel nu reuşea să capete şi el măcar o notă de trecere la limbi străine. Nu era el prea potrivit pentru învăţătură şi se gândea să părăsească şcoala şi să intre într-o fabrică, mai întâi ca muncitor necalificat, pentru ca apoi să se califice la locul de muncă. Asta nu ar fi fost chiar atât de rău! Totuşi, părinţii îl îndemnau să-şi termine şcoala, asigurându-l: „La celelalte materii, văd că te descurci binişor, iar la limbi străine te vom mai ajuta noi!” Anul acela, totul a mers bine, la fel şi anii care au urmat.
Însă nu toţi copiii reuşesc atunci când este vorba de formarea propriului lor caracter, căci la această materie mult mai mulţi sunt corigenţi decât la matematici ori la limbi străine. Mulţi dintre voi îşi dau toată silinţa de a se corija. Atunci când vă spovediţi, voi spuneţi: „Am să-mi dau toată silinţa de a nu mai săvârşi cutare sau cutare păcat... Mă voi feri de prietenii cei răi, etc...” dar după un timp oarecare cădeţi în aceleaşi greşeli şi în aceleaşi păcate, ca şi cum nici nu v-aţi fi spovedit. Obişnuit, părinţii nu ştiu nimic din toate acestea, mai ales când este vorba despre acei copii care nu sunt mulţumiţi cu ei înşişi, din care cauză nici ei nu vă pot ajuta, aşa cum se întâmplă la matematică sau la limbi străine, pentru că asemenea lucruri numai Dumnezeu le ştie şi voi înşivă. În împrejurări asemănătoare numai preotul le mai poate veni în ajutor, bineînţeles dacă ei îşi deschid sufletul cu toată sinceritatea la spovadă. Însă de multe ori unor asemenea copii le vorbeşte chiar Domnul nostru Isus Cristos, şoptindu-le: „Nu te descuraja, nu te opri pe cale. Ştiu că nu-i uşor de a fi bun şi harnic, a nu mai spune minciuni şi a te împotrivi ispitelor, dar eu te voi ajuta. Şi dacă nu vei reuşi îndată, adu-ţi aminte că mie îmi plac sforţările tale, şi sunt dispus să te iert de şaptezeci de ori câte şapte, adică tot de atâtea ori de câte ori te vei hotărî cu căinţă în suflet ca să te îndrepţi!”
Auzind această încurajare copilul cel bun va răspunde: „Doamne, după cuvântul tău, am să reîncep munca şi lupta împotriva slăbiciunilor mele. Vreau să urmez pilda sfântului Petru care după cuvântul tău a aruncat mrejele, cu toate că omeneşte vorbind, părea că totul ar fi fost zadarnic!...”
Aşadar, aduceţi-vă aminte: atunci când Isus vă ajută, toate le veţi sfârşi cu bine; vă trebuie numai statornicie şi curaj, pentru că în cele din urmă, biruinţa şi rezultatele cele bune vor veni chiar după ani şi ani de muncă neîntreruptă.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu