În una din zile mama unui copil care urma cu regularitate lecţiile de catehism în vederea pregătirii la prima sfântă Împărtăşanie, se prezentă la parohie cu următoarea plângere:
- Părinte, copilul meu cu toate că s-a pregătit bine şi cunoaşte toată învăţătura creştinească, totuşi nu a fost admis la sfânta Împărtăşanie împreună cu ceilalţi copii, de către părintele vicar.
- Pentru ce? întrebă parohul.
- Pentru că nu a fost botezat.
- De ce nu l-aţi adus la botez imediat după naştere?
- Pentru că, zicea soţul meu: „Pe ăsta nu-l mai botezăm. Dacă va fi botezat se va boteza el când va împlini vârsta de 20 de ani”. Însă acum, văzând că toţi ceilalţi copii de vârsta lui sunt admişi, iar el este lăsat pe dinafară, se simte foarte stânjenit şi chiar ruşinat.
- Şi cum credeţi dumneavoastră că s-ar putea rezolva problema aceasta? mai întrebă parohul.
Acum, după părerea voastră, care ar fi lămuririle pe care preotul paroh le-a adresat acestei mame? Desigur că nu i-a admis copilul la sfânta Împărtăşanie, pentru că nimeni nu poate primi nici un alt sacrament dacă nu a fost botezat, deci nici sfânta Împărtăşanie.
Mirul, spovada, şi toate celelalte sacramente, sunt tot atâtea comori şi bunuri care aparţin numai familiei lui Dumnezeu pe pământ, adică a celor botezaţi şi numai aceştia se pot folosi de sfintele sacramente. Copilul acela nu aparţinea familiei lui Dumnezeu, deoarece numai prin botez se câştigă dreptul la toate bunurile acestei familii, deci şi la sfânta Împărtăşanie.
Vă voi explica aceasta printr-o asemănare.
Închipuiţi-vă că un copil vagabond, din întâmplare intră într-o casă străină şi-i spune gazdei: „Eu trebuie să plec într-o excursie şi am nevoie de 5.000 de lei. Îmi mai trebuie o pereche de bocanci, o jachetă şi o bască...”. desigur, că auzind aceste cuvinte stăpânul casei îi răspunde: „Dar tu nu eşti copilul meu, nu aparţii acestei familii...”. Ceva asemănător pretindea atât copilul acela cât şi mama lui , care cerea să fie admis la I-a Împărtăşanie, fără să fie botezat, adică fără să aparţină familiei lui Dumnezeu.
După ce a ascultat cuvintele preotului, femeia aceea şi-a recunoscut greşeala şi consimţi ca mai întâi de toate băiatul ei să fie botezat şi numai aşa a putut fi admis la I-a Împărtăşanie împreună cu ceilalţi copii de seama lui.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre botezul lui Isus. Chiar şi Isus, deşi era Dumnezeu şi om, a fost botezat, cu toate că el nu avea nevoie de botez pentru a intra în familia lui Dumnezeu. În cazul acesta, poate vă veţi întreba: „Atunci ce importanţă mai avea pentru el botezul?”
Aşa cum citim în evanghelie, odată cu botezul Isus voia să-şi înceapă misiunea lui publică, pentru a se arăta oamenilor cine era el cu adevărat, şi pentru ce anume fusese trimis în lume. Până în clipa aceea, timp de treizeci de ani, el trăise la Nazaret o viaţă retrasă şi ascunsă. Era Mesia, aşteptatul popoarelor, dar nimeni nu-l cunoştea: nici vecinii şi nici prietenii lui nu ştiau cine este el în realitate. Aceasta o ştia numai Sfânta Fecioară Maria şi sfântul Iosif, dar ei nu destăinuiau nimănui, pentru că Isus nu voia să fie cunoscut de nimeni până în ziua botezului său.
După ce a împlinit vârsta de treizeci de ani, şi-a părăsit casa din Nazaret, şi s-a îndreptat spre apa Iordanului, acolo unde boteza Ioan. Nici Ioan Botezătorul nu-l cunoştea pe Isus, cu toate că era rudă apropiată cu Isus, aşa cum aţi auzit din evanghelie... Probabil că nu mult după naşterea lui Ioan Botezătorul, părinţii lui înaintaţi în vârstă fiind, ar fi murit pe vremea când Ioan era aşa cam de vârsta voastră, când s-a şi retras în pustiu pentru a trăi de unul sigur, din care cauză nici n-a avut ocazia de a-l cunoaşte pe Isus, până în clipa Botezului.
De data aceasta, văzând că Isus înainta către dânsul, un glas lăuntric îi spunea că acesta este Mesia, Mântuitorul lumii. Desigur că acesta era glasul lui Dumnezeu, care a descoperit cine era Isus nu numai lui Ioan, dar şi ucenicilor lui, care se aflau atunci pe malul Iordanului, pentru că imediat după ce a fost botezat Isus, s-a şi auzit un glas din cer care spunea: „Tu eşti Fiul meu prea iubit, întru tine bine am voit!”
Atunci Ioan a vestit că Isus era Mesia, că era Mielul lui Dumnezeu. Acela care ia asupra lui păcatele lumii. Ioan i-a sfătuit şi pe ucenicii lui să meargă după Isus, pentru a-l ajuta la întemeierea Bisericii, adică a familiei lui Dumnezeu. Şi asta pentru că scopul activităţii publice a lui Isus, începută odată cu botezul lui, însemna răscumpărarea noastră, a tuturora, prin suferinţele crucii, şi întemeierea Bisericii, adică a Familiei lui Dumnezeu pe pământ.
La începutul vieţii voastre două au fost momentele cele mai importante: a) naşterea, venirea voastră pe lume, adică primirea vieţii prin părinţii voştri; b) botezul vostru, darul vieţii supranaturale a lui Dumnezeu. Desigur, că voi nu ştiţi cum eraţi atunci când aţi fost botezaţi, cu excepţia unuia sau altuia dintre voi, căruia poate că i-o fi istorisit mama câte ceva.
Sunt sigur că aţi asistat şi voi la vreun botez, şi v-aţi dat seama că cel care este botezat nu ştie nimic de cele ce se petrec în jurul lui... Nimeni nu poate şti, dacă cel care se botează este mulţumit în inima lui pentru că a primit botezul. În clipele acelea unii copii dorm liniştiţi, alţii plâng, în cazul când nu sunt trataţi cu destulă delicateţe, ori când apa botezului este prea rece.
Dar cu toate acestea, în clipa botezului se petrece un lucru extraordinar... Până atunci, copilul era fiul părinţilor lui, dar de acum înainte devine fiul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu începe să-l iubească aşa ca pe propriul lui fiu. Până atunci, el avea doar câţiva fraţi, ori n-avea nici unul, însă acum, intră în marea familie a lui Dumnezeu, va avea milioane de fraţi şi de surori. Toţi copiii botezaţi, fie ei de orice culoare, rasă ori naţionalitate devin fraţii şi surorile acestuia.
Iar el, cel botezat recent, aşa cum am spus, nu ştie nimic, şi doarme liniştit în braţele părinţilor sau ale naşilor. Asta este ceva natural, ca să nu-şi dea seama de măreţia acelui moment, pentru că este prea mic şi nu ştie să gândească, tot aşa cum nu ştie nimic nici despre părinţii care l-au adus pe lume şi care îl iubesc.
Totuşi, cu trecerea anilor, copiii simt dragostea părintească, ştiu că Dumnezeu îi iubeşte, şi la rândul lor, încep şi ei să-şi iubească părinţii, să-l iubească pe Dumnezeu. Desigur, că nu numai o dată v-aţi arătat şi voi recunoştinţa faţă de părinţi prin cuvinte sau poate chiar printr-un sărut. Însă cu atât mai mult voi ar trebui să fiţi recunoscători faţă de Dumnezeu pentru botezul primit prin care aţi devenit fii săi, şi că acum faceţi parte din familia lui, din sfânta familie. Ar fi foarte frumos, dacă v-aţi obişnui, a face aceasta în fiecare an, în ziua aniversării botezului vostru.
Aşa ceva puteţi face chiar astăzi, când sărbătorim Botezul Domnului. Să ştiţi că îi veţi face o mare bucurie lui Isus, dacă în timpul liturghiei vă veţi ruga aşa: „Îţi mulţumesc Isuse, pentru că ai înfiinţat sacramentul botezului, prin care am devenit fiul lui Dumnezeu. Ajută-mă ca să rămân totdeauna un copil bun, şi să-i iubesc pe toţi fraţii mei şi pe toate surorile mele din marea familie a lui Dumnezeu, care este Biserica”.
- Părinte, copilul meu cu toate că s-a pregătit bine şi cunoaşte toată învăţătura creştinească, totuşi nu a fost admis la sfânta Împărtăşanie împreună cu ceilalţi copii, de către părintele vicar.
- Pentru ce? întrebă parohul.
- Pentru că nu a fost botezat.
- De ce nu l-aţi adus la botez imediat după naştere?
- Pentru că, zicea soţul meu: „Pe ăsta nu-l mai botezăm. Dacă va fi botezat se va boteza el când va împlini vârsta de 20 de ani”. Însă acum, văzând că toţi ceilalţi copii de vârsta lui sunt admişi, iar el este lăsat pe dinafară, se simte foarte stânjenit şi chiar ruşinat.
- Şi cum credeţi dumneavoastră că s-ar putea rezolva problema aceasta? mai întrebă parohul.
Acum, după părerea voastră, care ar fi lămuririle pe care preotul paroh le-a adresat acestei mame? Desigur că nu i-a admis copilul la sfânta Împărtăşanie, pentru că nimeni nu poate primi nici un alt sacrament dacă nu a fost botezat, deci nici sfânta Împărtăşanie.
Mirul, spovada, şi toate celelalte sacramente, sunt tot atâtea comori şi bunuri care aparţin numai familiei lui Dumnezeu pe pământ, adică a celor botezaţi şi numai aceştia se pot folosi de sfintele sacramente. Copilul acela nu aparţinea familiei lui Dumnezeu, deoarece numai prin botez se câştigă dreptul la toate bunurile acestei familii, deci şi la sfânta Împărtăşanie.
Vă voi explica aceasta printr-o asemănare.
Închipuiţi-vă că un copil vagabond, din întâmplare intră într-o casă străină şi-i spune gazdei: „Eu trebuie să plec într-o excursie şi am nevoie de 5.000 de lei. Îmi mai trebuie o pereche de bocanci, o jachetă şi o bască...”. desigur, că auzind aceste cuvinte stăpânul casei îi răspunde: „Dar tu nu eşti copilul meu, nu aparţii acestei familii...”. Ceva asemănător pretindea atât copilul acela cât şi mama lui , care cerea să fie admis la I-a Împărtăşanie, fără să fie botezat, adică fără să aparţină familiei lui Dumnezeu.
După ce a ascultat cuvintele preotului, femeia aceea şi-a recunoscut greşeala şi consimţi ca mai întâi de toate băiatul ei să fie botezat şi numai aşa a putut fi admis la I-a Împărtăşanie împreună cu ceilalţi copii de seama lui.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre botezul lui Isus. Chiar şi Isus, deşi era Dumnezeu şi om, a fost botezat, cu toate că el nu avea nevoie de botez pentru a intra în familia lui Dumnezeu. În cazul acesta, poate vă veţi întreba: „Atunci ce importanţă mai avea pentru el botezul?”
Aşa cum citim în evanghelie, odată cu botezul Isus voia să-şi înceapă misiunea lui publică, pentru a se arăta oamenilor cine era el cu adevărat, şi pentru ce anume fusese trimis în lume. Până în clipa aceea, timp de treizeci de ani, el trăise la Nazaret o viaţă retrasă şi ascunsă. Era Mesia, aşteptatul popoarelor, dar nimeni nu-l cunoştea: nici vecinii şi nici prietenii lui nu ştiau cine este el în realitate. Aceasta o ştia numai Sfânta Fecioară Maria şi sfântul Iosif, dar ei nu destăinuiau nimănui, pentru că Isus nu voia să fie cunoscut de nimeni până în ziua botezului său.
După ce a împlinit vârsta de treizeci de ani, şi-a părăsit casa din Nazaret, şi s-a îndreptat spre apa Iordanului, acolo unde boteza Ioan. Nici Ioan Botezătorul nu-l cunoştea pe Isus, cu toate că era rudă apropiată cu Isus, aşa cum aţi auzit din evanghelie... Probabil că nu mult după naşterea lui Ioan Botezătorul, părinţii lui înaintaţi în vârstă fiind, ar fi murit pe vremea când Ioan era aşa cam de vârsta voastră, când s-a şi retras în pustiu pentru a trăi de unul sigur, din care cauză nici n-a avut ocazia de a-l cunoaşte pe Isus, până în clipa Botezului.
De data aceasta, văzând că Isus înainta către dânsul, un glas lăuntric îi spunea că acesta este Mesia, Mântuitorul lumii. Desigur că acesta era glasul lui Dumnezeu, care a descoperit cine era Isus nu numai lui Ioan, dar şi ucenicilor lui, care se aflau atunci pe malul Iordanului, pentru că imediat după ce a fost botezat Isus, s-a şi auzit un glas din cer care spunea: „Tu eşti Fiul meu prea iubit, întru tine bine am voit!”
Atunci Ioan a vestit că Isus era Mesia, că era Mielul lui Dumnezeu. Acela care ia asupra lui păcatele lumii. Ioan i-a sfătuit şi pe ucenicii lui să meargă după Isus, pentru a-l ajuta la întemeierea Bisericii, adică a familiei lui Dumnezeu. Şi asta pentru că scopul activităţii publice a lui Isus, începută odată cu botezul lui, însemna răscumpărarea noastră, a tuturora, prin suferinţele crucii, şi întemeierea Bisericii, adică a Familiei lui Dumnezeu pe pământ.
La începutul vieţii voastre două au fost momentele cele mai importante: a) naşterea, venirea voastră pe lume, adică primirea vieţii prin părinţii voştri; b) botezul vostru, darul vieţii supranaturale a lui Dumnezeu. Desigur, că voi nu ştiţi cum eraţi atunci când aţi fost botezaţi, cu excepţia unuia sau altuia dintre voi, căruia poate că i-o fi istorisit mama câte ceva.
Sunt sigur că aţi asistat şi voi la vreun botez, şi v-aţi dat seama că cel care este botezat nu ştie nimic de cele ce se petrec în jurul lui... Nimeni nu poate şti, dacă cel care se botează este mulţumit în inima lui pentru că a primit botezul. În clipele acelea unii copii dorm liniştiţi, alţii plâng, în cazul când nu sunt trataţi cu destulă delicateţe, ori când apa botezului este prea rece.
Dar cu toate acestea, în clipa botezului se petrece un lucru extraordinar... Până atunci, copilul era fiul părinţilor lui, dar de acum înainte devine fiul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu începe să-l iubească aşa ca pe propriul lui fiu. Până atunci, el avea doar câţiva fraţi, ori n-avea nici unul, însă acum, intră în marea familie a lui Dumnezeu, va avea milioane de fraţi şi de surori. Toţi copiii botezaţi, fie ei de orice culoare, rasă ori naţionalitate devin fraţii şi surorile acestuia.
Iar el, cel botezat recent, aşa cum am spus, nu ştie nimic, şi doarme liniştit în braţele părinţilor sau ale naşilor. Asta este ceva natural, ca să nu-şi dea seama de măreţia acelui moment, pentru că este prea mic şi nu ştie să gândească, tot aşa cum nu ştie nimic nici despre părinţii care l-au adus pe lume şi care îl iubesc.
Totuşi, cu trecerea anilor, copiii simt dragostea părintească, ştiu că Dumnezeu îi iubeşte, şi la rândul lor, încep şi ei să-şi iubească părinţii, să-l iubească pe Dumnezeu. Desigur, că nu numai o dată v-aţi arătat şi voi recunoştinţa faţă de părinţi prin cuvinte sau poate chiar printr-un sărut. Însă cu atât mai mult voi ar trebui să fiţi recunoscători faţă de Dumnezeu pentru botezul primit prin care aţi devenit fii săi, şi că acum faceţi parte din familia lui, din sfânta familie. Ar fi foarte frumos, dacă v-aţi obişnui, a face aceasta în fiecare an, în ziua aniversării botezului vostru.
Aşa ceva puteţi face chiar astăzi, când sărbătorim Botezul Domnului. Să ştiţi că îi veţi face o mare bucurie lui Isus, dacă în timpul liturghiei vă veţi ruga aşa: „Îţi mulţumesc Isuse, pentru că ai înfiinţat sacramentul botezului, prin care am devenit fiul lui Dumnezeu. Ajută-mă ca să rămân totdeauna un copil bun, şi să-i iubesc pe toţi fraţii mei şi pe toate surorile mele din marea familie a lui Dumnezeu, care este Biserica”.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu