DUMINICA A IV-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (C)

Duminica trecută am vorbit despre Isus care a citit un pasaj din cartea lui Isaia unde era scris despre Mesia care trebuia să vină. Comentând cuvintele pe care le citise, a spus că el este Mesia cel aşteptat care trebuia să elibereze poporul lui Israel. La început le plăcu nazarinenilor cuvintele sale. Se simţeau chiar măguliţi şi mândri pentru că unul dintre ei devenea atât de faimos, încât toată Galileea vorbea de dânsul.
Însă imediat au început şi îndoielile. Se poate - gândeau ei - ca unul dintre ai noştri, din târgul nostru, să devină aşa peste noapte, un personaj atât de important? Tocmai el, care se trage dintr-o familie de meseriaşi? „Nu este el oare fiul lui Iosif lemnarul? Nu-l cunoaştem noi?...”
Cam aşa se petrec lucrurile şi cu voi la şcoală. Unul dintre colegii voştri este apreciat şi lăudat pentru că este bun la învăţătură, are talent, obţine succese sportive, etc... Atunci începeţi să bâiguiţi: „Cum de a ajuns sărăntocul ăsta atât de apreciat?... Nu-l cunoaştem noi cu toţii, că era un terchea-berchea?”
Isus ar fi putut risipi toate aceste îndoieli ale concetăţenilor lui prin săvârşirea vreunei minuni, aşa cum săvârşise şi prin alte părţi. Nazarinenii chiar aşteptau aşa ceva, însă Isus ghicindu-le gândurile le-a spus: „Voi ziceţi: «Fă şi aici în patria ta, tot ce am auzit că ai făcut la Cafarnaum!»” (Lc 4,23). Însă Isus nu a săvârşit acolo nici o minune, şi asta pentru că săvârşirea unui lucru extraordinar numai pentru satisfacerea curiozităţii oamenilor, aceasta nu ar fi decât numai o scamatorie, aşa ca la circ. Pentru aşa ceva Isus nu săvârşeşte minuni, ci numai pentru alinarea suferinţelor celor bolnavi şi flămânzi pentru a-i întări în credinţă.
Isus le-a explicat nazarinenilor necredinţa şi îndoielile lor, citând cunoscuta zicală: „Nici un proroc nu este bine primit în patria lui!” În cazuri similare se mai spune: „Nici un stăpân nu este văzut cu ochi buni de către slujitorii lui!” Lipsa de credinţă şi de încredere era unul din motivele pentru care Isus nu a săvârşit nici o minune la Nazaret.
Un fapt asemănător s-a petrecut şi în vremurile de demult, când prorocul Ilie, nu a aflat credinţă şi nici ascultare printre ai lui, şi de aceea a făcut o minune, înmulţind făina şi uleiul, pe vremea unei mari foamete, dar nu în Israel, ci la Sarepta Sidonului. Tot din acelaşi motiv, prorocul Eliseu nu a vindecat nici un lepros din Israel, ci numai pe Naaman Sirianul.
Ascultătorii adunaţi în sâmbăta aceea la sinagogă s-au simţit ofensaţi că Isus nu a vrut să facă nici o minune printre ei. S-au simţit loviţi în orgoliul lor naţional, cum că Isus le amintise cum că din cauza orgoliului lor naţional, nici prorocii nu săvârşiseră minuni în propria lor ţară. „Cum? - strigară ei plini de ură - Îi socoate ei pe păgâni mai buni decât noi?”
Tot în clipa aceea sinagoga se umplu de strigăte şi de urlete! L-au scos afară pe Isus din sinagogă, şi l-au dus pe sprânceana muntelui pentru a-l arunca în prăpastie! La toate acestea, desigur, că s-a aflat şi Preasfânta Fecioară Maria, a cărei durere şi sfâşiere de inimă ne-o putem închipui... Cu toate acestea ea era destul de puternică pentru a zădărnici săvârşirea acestei fărădelegi. Se ruga cu cea mai mare ardoare pentru salvarea Fiului ei. Însă, nu sosise ceasul pătimirii şi nici al morţii lui Isus. De aceea, şi Isus s-a strecurat liniştit printre mulţimea gălăgioasă îndobitocită de ură, şi a plecat de acolo.
Un mare predicator predica odată într-o biserică din Londra. La un moment dat, observă că mare parte dintre ascultători moţăiau, unii dormeau de-a binelea, iar alţii vorbeau ca-n târg. Atunci scoase Biblia ebraică pe care o avea totdeauna la el, o deschise la întâmplare şi începu să citească. Toţi cei prezenţi auzind că părintele vorbeşte într-o limbă străină, au tăcut; chiar şi cei care dormeau, acum s-au trezit şi au început să-l asculte cu atenţie... Preotul, a citit câteva versete, apoi a închis cartea şi a spus: „Astăzi, ca niciodată în viaţa mea de preot, mi-a fost dat să am în faţă un auditoriu extraordinar, cum rar se întâmplă nu numai pe la noi dar chiar şi pretutindeni!... Atâta vreme cât v-am, vorbit în limba maternă, pe care o cunoaşteţi cu toţii, eraţi distraţi: vorbeaţi, dormeaţi, căscaţi... Dar de îndată ce am început să citesc din cartea aceasta într-o limbă, din care sunt absolut sigur că nu înţelegeţi nici un cuvânt, cu toţii aţi început să mă ascultaţi cu atenţie, ba chiar şi cei care dormeau s-au trezit!”
La fel şi voi, dragi copii, asemenea acelor creştini din Londra, ascultaţi cu cea mai mare atenţie poveşti sau istorisiri fantastice, dar sunteţi foarte distraţi şi unii chiar plictisiţi când luaţi aparte la lecţiile de catehism, spunând: „Apăi, astea, le-am mai auzit noi şi mai acum un an şi celălalt an!...” Dacă acestea ar fi gândurile voastre, apoi să ştiţi că purtarea voastră s-ar asemăna cu purtarea nazarinenilor faţă de Isus, care spuneau „Ştim noi bine cine este el!... Îi cunoaştem neamul!...”
Uneori, însuşi preotul poate fi vinovat că ascultătorii nu sunt atenţi, atunci când predica este nepregătită, prea lungă şi plictisitoare.
Un african îi spunea odată misionarului: „Părinte, predica ar trebui să dureze atâta vreme, cât poate omul s-o asculte, stând într-un picior!”. Noi nu avem de unde şti cam câte minute ar putea sta un copil african într-o asemenea poziţie, însă creştinii din Africa sunt foarte răbdători şi zeloşi. La ei, de cele mai multe ori liturghia durează câte două ceasuri cu tot cu predică. Pentru a se încuraja între ei, credincioşii cântă şi participă la liturghie cu cea mai mare evlavie şi atenţie. Mai trebuie să ştiţi, că acolo numai bătrânii şi oamenii bolnavi stau în bănci, într-o căldură de peste 30 de grade. O asemenea statornicie şi un asemenea zel, v-ar prinde bine şi vouă.
Noi putem cunoaşte învăţătura lui Isus nu numai în biserică sau la lecţiile de catehism. Isus ne vorbeşte chiar şi acasă direct la inimă, atunci când citim sfânta Scriptură.
În buzunarul unui tânăr marinar, mort într-un naufragiu pe mare din cauza unei furtuni, s-a aflat o Biblie. Pe prima pagină a acestei cărţi era scris de mână: „La început citeam această Biblie din ascultare faţă de mama mea. Apoi am citit-o ca o expresie pe care o nutream faţă de sufletul meu, iar în cele din urmă am citit-o din dragoste faţă de Domnul şi Mântuitorul meu”.
Îmi place să cred că mulţi dintre voi, dacă acum citiţi sfânta Scriptură şi orice carte religioasă, în casă, asta o faceţi din ascultare faţă de părinţi şi faţă de preoţi, care vă sfătuiesc la aceasta. Lucrul acesta este foarte bun, pentru că Dumnezeu vă vorbeşte prin gura preotului. Cu toate acestea, sper că citind voi în fiecare zi sfânta Evanghelie, îl veţi cunoaşte şi-l veţi iubi pe Isus în aşa fel, încât mai apoi, o veţi citi cu dragă inimă cât de des, şi după pilda acestui tânăr marinar, o veţi citi din dragoste faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru.

Klimeck

DUMINICA A III-A DIN TIMPUL DE PESTE AN

După ce a fost botezat şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, Isus a început să predice evanghelia. Şi după un oarecare timp, se hotărî să meargă la Nazaret.
El mergea la Nazaret pentru a predica evanghelia printre ai lui, printre consătenii lui. Sfântul Evanghelist Luca ne vorbeşte în evanghelia de astăzi despre această predică a lui Isus în sinagoga din Nazaret.
După obiceiul iudeilor, în ziua sâmbetei se adunau în sinagogă. De data aceasta, odată cu mulţimea a intrat şi Isus. În ziua aceasta se ascultau lecturile din Sfânta Scriptură, copiii frecventau cursurile şcolare, pentru că sinagogile nu erau numai loc de rugăciune, ci ţineau loc şi de şcoli. De la vârsta de cinci ani, copiii erau obligaţi să meargă la sinagogă pentru a învăţa Legea lui Moise şi istoria poporului lui Israel.
Cărţi nu aveau pentru că pe vremea aceea nu existau fabrici de hârtie şi nici tipografii. Drept manual de învăţământ ei foloseau un sul de papirus sau pergament, pe care se afla textul sfintelor scripturi scris cu mâna. Un asemenea manual era foarte scump, din care cauză numai învăţătorul avea un exemplar. El citea cu glas tare Biblia şi apoi o explica copiilor. Textele mai importante erau învăţate pe de rost, iar copii le recitau de mai multe ori în cor.
Cei adunaţi atunci în sinagogă îl cunoşteau foarte bine pe Isus, pentru că erau foştii lui colegi de şcoală, şi mulţi alţii, tineri ori bătrâni dintre nazarineni. Întrucât toată Galileea ştia că el este un Învăţător faimos, mai marele sinagogii l-a invitat ca să citească un fragment din Scriptură, pe care mai apoi să-l comenteze. Ceremoniile săvârşite în sinagogă se asemănau cu prima parte din liturghia noastră, în care citim diferite fragmente din sfânta Scriptură, şi care mai apoi sunt explicate de către preot în timpul predicii. Deci, lui Isus i s-a dat cartea prorocului Isaia, în formă de sul, pe care o desfăcu şi citi faimoasele cuvinte, unde este scris despre Mesia şi despre lucrarea lui: „Duhul Domnului este peste mine, pentru că m-a uns ca să vestesc evanghelia, m-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită. Să propovăduiesc robilor de război eliberarea şi orbilor vederea şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Lc 4, 18-19).
Terminând Isus de citit, a strâns sul cartea profeţiei, a dat-o îngrijitorului sinagogii şi s-a aşezat în bancă la fel cu ceilalţi participanţi. Când se citeau sfintele Scripturi, credincioşii stăteau în picioare, exact aşa cum facem şi noi atunci când se citeşte sfânta Evanghelie, însă în timpul explicaţiilor, oamenii stăteau în bănci sau pe scaune sau jos.
Când Isus a început să vorbească şi să explice Scriptura, ochii tuturor erau îndreptaţi asupra lui. Aşteptau cu nerăbdare să audă ce anume le va spune acest concetăţean al lor, prietenul şi în acelaşi timp Învăţătorul faimos cunoscut în toată Galileea. Şi iată ce le-a spus: „Astăzi s-a împlinit această scriptură pe care voi aţi auzit-o cu urechile voastre!”. Cu alte cuvinte sosiseră vremurile mesianice prorocite de Isaia, şi vestea cea bună era predicată săracilor; şchiopii umblau, orbii vedeau şi cei robiţi erau puşi în libertate... Cu o altă ocazie Isus a spus că el făcea toate aceste lucruri pentru că el era Mesia cel aşteptat.
Cuvinte importante erau acestea, pentru că vesteau sfârşitul Vechiului Testament, adică începutul mântuirii lui Israel şi al întregii omeniri.
Puţin mai înainte v-am amintit despre sulurile de pergament ori de papirus, pe care erau scrise Cărţile Sfinte al vechiului Testament. Probabil că cineva dintre voi ar voi să-mi pună o întrebare, şi anume: „Cum a ajuns până la noi învăţătura lui Isus Cristos, Evanghelia?”
Isus, înălţându-se la cer şi lăsându-i pe apostoli, le-a spus: „Mergeţi, aşadar, şi învăţaţi toate neamurile” (Mt 28, 19), însă el nu a spus nimănui ca să-i scrie învăţăturile. După aceea, apostolii au plecat în lumea largă pentru a-i răspândi învăţătura, pentru că o trăiseră din plin, văzuseră cu proprii lor ochi minunile săvârşite de Isus. Cu toate acestea, în anii care au urmat evanghelia a fost predicată de foarte mulţi creştini, care nu-l văzuseră pe Isus. De abia atunci, aceştia au început să scrie cele ce auziseră de la apostoli. Aşa a făcut sfântul Matei Evanghelistul, care a supravieţuit tuturor apostolilor. Sfântul Marcu era ucenicul sfântului Petru, de aceea şi el a scris tot ceea ce a auzit de la mai marele apostolilor.
Cu puţin mai înainte am citit Evanghelia după sfântul Luca, în care se explică faptul cum a apărut Evanghelia sa. Luca era ucenicul şi tovarăşul de călătorie a misionarilor sfântului Paul; personal, el nu-l cunoscuse pe Isus. De carieră era medic, dar în acelaşi timp şi un scriitor de valoare.
Aşa cum însuşi el spune, mai înainte de a începe să-şi scrie Evanghelia, a confruntat-o cu diferitele povestiri referitoare la învăţătura lui Isus până la acea dată. A cules mărturii chiar şi din partea apostolilor, şi a descris pe larg copilăria lui Isus. Aşa a apărut Evanghelia după sfântul evanghelist Luca.
Ca şi Cărţile Vechiului Testament, cele dintâi texte ale Evangheliei, au fost scrise pe ştraifuri lungi de pergament sau de papirus, care erau înfăşurate mai apoi pe un fel de făcăleţ.
Mai târziu sfintele Scripturi au fost copiate pe foi de hârtie (bineînţeles după ce a apărut hârtia), care erau cusute şi deveneau cărţi, cam aşa cum le vedem noi astăzi. Până la jumătatea secolulul al XIV-lea, călugării copiau aceste cărţi cu mâna.
Dar după ce Johan Gutenberg a întemeiat tipografia, tiparul, cea dintâi carte pe care a tipărit-o la Mains în anul 1453, a fost Biblia. Din această primă ediţie a Bibliei, astăzi, în toată lumea, mai există 36 de exemplare, dintre care unul se află în Polonia, la biblioteca seminarului din Polplim.
Îi suntem foarte recunoscători lui Isus pentru evanghelii, în care aflăm vestea cea bună a răscumpărării. Recunoscători suntem şi celor patru evanghelişti: sfinţilor Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ne exprimăm cea mai mare recunoştinţă atunci când ne procurăm o Biblie, pe care s-o avem în casă şi pe care s-o citim zilnic. Voi, copiilor, vă puteţi folosi de ediţia ilustrată şi prescurtată. Când veţi fi mai mari, veţi citi ediţia completă a Bibliei.
Acum vreau să vă citesc o scrisoare a faimosului scriitor englez Charles Dickens (mort în 1870), adresată fiului său: „Cu toată puterea şi cu toată cordialitatea vreau să-ţi atrag atenţia asupra valorii celei mari a Noului Testament, şi te îndemn să studiezi această carte ca pe o singură călăuză negreşelnică în viaţă. Îţi mai atrag atenţia acum că trebuie să te rogi dimineaţa şi seara. Îţi spun acestea pentru că aşa cum prea bine ştii, aşa am făcut eu toată viaţa. Când erai mic am căutat a-ţi face Noul Testament cât mai pe înţeles. Iar acum, scumpul meu fiu, Domnul să te binecuvânteze.
Tatăl tău care îţi vrea tot binele”

Klimeck

DUMINICA A II-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (C)

În unul din oraşele Statelor Unite ale Americii, un învăţător a împărţit elevilor din clasa pe care o conducea, nişte foi de hârtie pe care era schiţată o casă, lipsită de anumite detalii, spunându-le: „Uitaţi-vă bine la desenul acesta şi observaţi, ce anume i-ar mai trebui adăugat pentru a fi o locuinţă confortabilă, perfectă!”
Elevii, după ce au studiat bine desenul acela, fiecare şi-a notat observaţiile pe care le credea mai utile, bineînţeles după părerea lor.
Unul a scris că acelei case îi lipseşte hornul pe care iese fumul; un altul, că-i lipsesc obloanele de la ferestre.
Însă un alt elev susţinea pur şi simplu că desenul acesta nu este complet, fiindcă îi lipseşte o anexă cu interiorul, cel puţin al sufrageriei cu întregul mobilier: masă, scaune, fotolii, televizor, etc. O fată din clasa IV-a era şi ea de părere, dar neapărat, în sufragerie trebuie să apară şi un crucifix fixat pe unul dintre pereţi.
Desigur că într-o locuinţă sunt necesare toate acestea, ba chiar şi multe altele, dar dacă într-o locuinţă nu ar exista şi un crucifix, casa aceea nu ar fi o casă creştinească. Crucea înseamnă că în familia aceea se află Isus, şi că oamenii care trăiesc într-însa vor să trăiască după evanghelie.
Aşa cum ştiţi, viaţa unei familii creştine începe cu căsătoria. Mirele şi mireasa, îmbrăcaţi mai frumos ca niciodată, însoţiţi de un alai sărbătoresc merg la biserică, unde îngenunchează în faţa altarului şi jură că vor trăi în unire şi în dragoste până la moarte. Ei sunt conştienţi că este foarte greu de a-şi ţine acest jurământ, din care cauză şi cer ajutorul lui Isus, atunci când îl primesc în inimile lor în sfânta Împărtăşanie, şi când preotul îi binecuvântează în numele lui Cristos.
În evanghelia de astăzi sfântul Ioan ne descrie nunta de la Cana Galileii, o localitate care se află nu prea departe de Nazaret. Din Cana Galileii era şi apostolul Bartolomeu, acela căruia i se mai spunea şi Natanael, şi poate că mirii erau şi ceva înrudiţi cu Isus. Auziseră ei despre învăţătura şi despre minunile săvârşite de el, de aceea l-au şi chemat ca să le binecuvânteze căsătoria. Împreună cu Isus au mai mers la această nuntă şi apostolii, şi Mama lui Isus, Maria.
Sfântul Ioan apostolul, care se afla şi el printre cei chemaţi la nuntă, nu descrie ceremonialul religios, ci ne vorbeşte numai despre petrecerea de după acest ritual. După obiceiul de atunci, la evrei, la asemenea ocazii erau invitate doar rudele, prietenii, vecinii şi cunoştinţele mai apropiate. Nunta ţinea 4-5 zile. Atmosfera veselă şi sărbătorească era dată de mâncărurile gustoase, de băuturile alese, de muzică, dansuri şi cântări.
La un moment dat Sfânta Fecioară Maria observă că slugile care aduceau vinul la masă, păreau din ce în ce tot mai îngrijorate, iar prin paharele invitaţilor turnau cât mai puţin vin. Nunta trebuia să mai continue vreo două zile, iar cei chemaţi la nuntă nu erau puţini la număr.
Nunta era momentul cel mai fericit şi cel mai frumos din viaţa celor doi logodnici. Însă logodnicii aceştia de la Cana Galileii, s-ar fi simţit foarte mâhniţi şi chiar ruşinaţi în cazul când nu ar mai fi putut oferi oaspeţilor vinul trebuincios. Începutul vieţii lor casnice ar fi fost un început trist şi apăsător. Sfânta Fecioară Maria înţelegea lucrul acesta şi se hotărî să le vină într-ajutor. Dar nu ştia cum să procedeze. De aceea, se apropie de Isus şi-i spuse mai mult în şoaptă: „Nu mai au vin!”
Isus a luat cuvintele Mamei sale ca o cerinţă, care trebuia rezolvată cât mai repede. Dar cum? Doar numai printr-o minune mai putea fi procurat vinul trebuincios pentru atâţia oameni. El însă nu ar fi vrut să săvârşească o asemenea minune, din care cauză şi dădu un răspuns negativ: „Nu mi-a sosit încă ceasul!” Dar Sfânta Fecioară simţi în cuvintele sale disponibilitatea de a-i ajuta pe tinerii miri, de aceea şi spuse slugilor: „Faceţi tot ce vă spune el!”
Din evanghelia pe care a-ţi auzit-o puţin mai înainte, cred că aţi reţinut că Isus a poruncit slugilor ca să umple cu apă şase vase mari de piatră. Apoi, printr-o minune, a prefăcut această apă în vin cu mult mai bun decât vinul pe care-l avuseseră la început, şi într-o aşa cantitate încât nunta ar mai fi putut continua încă trei-patru zile. 

În zilele noastre mulţi sunt pelerinii care merg în Ţara Sfântă. Merg oameni din toate colţurile lumii, şi evident că cei mai mulţi dintre aceştia, se abat şi pe la Cana Galileii, de unde cumpără vin îmbuteliat în sticle frumos ornamentate. Vinul acesta se poate afla nu numai în comerţ, dar şi pe la capii arabi, care sunt foarte ingenioşi în a-şi recomanda marfa. Unii dintre ei, pentru a-i convinge pe pelerini ca să cumpere, susţin cu insistenţă cum că vinul acesta este de pe vremea lui Isus. La auzul acestor cuvinte pelerinii zâmbesc, dar cu toate acestea, cumpără câte o sticlă-două pentru a-l oferi rudelor şi cunoştinţelor la întoarcerea lor în patrie. Vinul este simbolul bucuriei. Citim în sfânta Scriptură că „vinul înveseleşte inima omului”, bineînţeles atunci când este băut cu moderaţie.
Sfânta Fecioară Maria, care i-a spus în taină lui Isus că „nu mai au vin”, este modelul unei inimi gingaşe, simţitoare, care vrea să îndepărteze din casa noastră dificultăţile şi suferinţele de orice fel. De aceea, copiii cei buni o iubesc şi o imită.
Într-o duminică după masă, vreo 5-6 fete cam de vârsta voastră se plimbau împreună pe malul lacului. Cum în după amiaza aceea era foarte cald, toate şi-au cumpărat câte o îngheţată. Din neatenţie, una dintre ele şi-a scăpat îngheţata din mână, care cu cea mai mare uşurinţă s-a împrăştiat pe asfalt. Văzând aceasta, unele dintre fete au început a râde cu hohote, iar altele se uitau la dânsa cu indiferenţă. Cea care-şi pierduse îngheţata părea oarecum ruşinată în faţa celorlalte. Şi-ar fi cumpărat alta, însă nu mai avea bani decât pentru autobuz de întors acasă şi nu îndrăznea să spună celorlalte fete. Însă una dinte ele, mai atentă, observă aceasta; merse, cumpără o îngheţată, pe care cu un surâs binevoitor, i-o oferi, zicându-i: „Data viitoare cumperi tu!”
Îngheţata ca şi vinul nu sunt lucruri strict necesare pentru trai, însă în unele împrejurări lipsa acestora poate provoca umiliri şi nelinişte chiar şi într-un grup de oameni vârstnici ori mai puţin vârstnici, printre care ar trebui să predomine veselia.
Faptele bune de felul acesta, care fac bucurie altora, ar trebui să fie cât mai multe în viaţa unei fete sau a unui băiat.
Voi trebuie să aveţi în plan şi ajutorarea copiilor mai slabi la învăţătură. Fetele îşi pot ajuta mamele în cele ale gospodăriei. În munca de fiecare zi, prin ajutorul vostru, voi puteţi face bucurie părinţilor, aşa cum s-a purtat Sfânta Fecioară Maria la nunta de la Cana Galileii.
Un glas lăuntric, nu ştiu dacă al Sfintei Fecioare Maria sau al lui Isus, a fost şoptit şi conştiinţelor voastre care vă spuneau: „Iubiţi-vă părinţii... Faceţi ca prietenii voştri să fie veseli... Nu spuneţi minciuni, nu vorbiţi vorbe proaste...”. Nădăjduiesc şi cred că nu veţi fi voi chiar atât de ocupaţi cu joaca ori cu învăţătura, încât să nu daţi ascultare acestui glas lăuntric, acestei chemări.
Mai trebuie să ştiţi că nu numai la Cana Galileii, Isus ar fi asistat la o recepţie, sau la o adunare de oameni. Nu, pentru că el se află şi astăzi în mijlocul nostru. De aceea, să cântăm şi să ne rugăm împreună pentru a-l proslăvi pe Isus în sufletele noastre. Duceţi această bucurie printre colegi şi cunoscuţi, prin casele voastre, nu numai o dată, ci în toate zilele printr-un surâs, prin cuvintele şi prin faptele voastre creştineşti.

Klimeck

BOTEZUL DOMNULUI (C)

În una din zile mama unui copil care urma cu regularitate lecţiile de catehism în vederea pregătirii la prima sfântă Împărtăşanie, se prezentă la parohie cu următoarea plângere:
- Părinte, copilul meu cu toate că s-a pregătit bine şi cunoaşte toată învăţătura creştinească, totuşi nu a fost admis la sfânta Împărtăşanie împreună cu ceilalţi copii, de către părintele vicar.
- Pentru ce? întrebă parohul.
- Pentru că nu a fost botezat.
- De ce nu l-aţi adus la botez imediat după naştere?
- Pentru că, zicea soţul meu: „Pe ăsta nu-l mai botezăm. Dacă va fi botezat se va boteza el când va împlini vârsta de 20 de ani”. Însă acum, văzând că toţi ceilalţi copii de vârsta lui sunt admişi, iar el este lăsat pe dinafară, se simte foarte stânjenit şi chiar ruşinat.
- Şi cum credeţi dumneavoastră că s-ar putea rezolva problema aceasta? mai întrebă parohul.
Acum, după părerea voastră, care ar fi lămuririle pe care preotul paroh le-a adresat acestei mame? Desigur că nu i-a admis copilul la sfânta Împărtăşanie, pentru că nimeni nu poate primi nici un alt sacrament dacă nu a fost botezat, deci nici sfânta Împărtăşanie.
Mirul, spovada, şi toate celelalte sacramente, sunt tot atâtea comori şi bunuri care aparţin numai familiei lui Dumnezeu pe pământ, adică a celor botezaţi şi numai aceştia se pot folosi de sfintele sacramente. Copilul acela nu aparţinea familiei lui Dumnezeu, deoarece numai prin botez se câştigă dreptul la toate bunurile acestei familii, deci şi la sfânta Împărtăşanie.
Vă voi explica aceasta printr-o asemănare.
Închipuiţi-vă că un copil vagabond, din întâmplare intră într-o casă străină şi-i spune gazdei: „Eu trebuie să plec într-o excursie şi am nevoie de 5.000 de lei. Îmi mai trebuie o pereche de bocanci, o jachetă şi o bască...”. desigur, că auzind aceste cuvinte stăpânul casei îi răspunde: „Dar tu nu eşti copilul meu, nu aparţii acestei familii...”. Ceva asemănător pretindea atât copilul acela cât şi mama lui , care cerea să fie admis la I-a Împărtăşanie, fără să fie botezat, adică fără să aparţină familiei lui Dumnezeu.
După ce a ascultat cuvintele preotului, femeia aceea şi-a recunoscut greşeala şi consimţi ca mai întâi de toate băiatul ei să fie botezat şi numai aşa a putut fi admis la I-a Împărtăşanie împreună cu ceilalţi copii de seama lui.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre botezul lui Isus. Chiar şi Isus, deşi era Dumnezeu şi om, a fost botezat, cu toate că el nu avea nevoie de botez pentru a intra în familia lui Dumnezeu. În cazul acesta, poate vă veţi întreba: „Atunci ce importanţă mai avea pentru el botezul?”
Aşa cum citim în evanghelie, odată cu botezul Isus voia să-şi înceapă misiunea lui publică, pentru a se arăta oamenilor cine era el cu adevărat, şi pentru ce anume fusese trimis în lume. Până în clipa aceea, timp de treizeci de ani, el trăise la Nazaret o viaţă retrasă şi ascunsă. Era Mesia, aşteptatul popoarelor, dar nimeni nu-l cunoştea: nici vecinii şi nici prietenii lui nu ştiau cine este el în realitate. Aceasta o ştia numai Sfânta Fecioară Maria şi sfântul Iosif, dar ei nu destăinuiau nimănui, pentru că Isus nu voia să fie cunoscut de nimeni până în ziua botezului său.
După ce a împlinit vârsta de treizeci de ani, şi-a părăsit casa din Nazaret, şi s-a îndreptat spre apa Iordanului, acolo unde boteza Ioan. Nici Ioan Botezătorul nu-l cunoştea pe Isus, cu toate că era rudă apropiată cu Isus, aşa cum aţi auzit din evanghelie... Probabil că nu mult după naşterea lui Ioan Botezătorul, părinţii lui înaintaţi în vârstă fiind, ar fi murit pe vremea când Ioan era aşa cam de vârsta voastră, când s-a şi retras în pustiu pentru a trăi de unul sigur, din care cauză nici n-a avut ocazia de a-l cunoaşte pe Isus, până în clipa Botezului.
De data aceasta, văzând că Isus înainta către dânsul, un glas lăuntric îi spunea că acesta este Mesia, Mântuitorul lumii. Desigur că acesta era glasul lui Dumnezeu, care a descoperit cine era Isus nu numai lui Ioan, dar şi ucenicilor lui, care se aflau atunci pe malul Iordanului, pentru că imediat după ce a fost botezat Isus, s-a şi auzit un glas din cer care spunea: „Tu eşti Fiul meu prea iubit, întru tine bine am voit!”
Atunci Ioan a vestit că Isus era Mesia, că era Mielul lui Dumnezeu. Acela care ia asupra lui păcatele lumii. Ioan i-a sfătuit şi pe ucenicii lui să meargă după Isus, pentru a-l ajuta la întemeierea Bisericii, adică a familiei lui Dumnezeu. Şi asta pentru că scopul activităţii publice a lui Isus, începută odată cu botezul lui, însemna răscumpărarea noastră, a tuturora, prin suferinţele crucii, şi întemeierea Bisericii, adică a Familiei lui Dumnezeu pe pământ.
La începutul vieţii voastre două au fost momentele cele mai importante: a) naşterea, venirea voastră pe lume, adică primirea vieţii prin părinţii voştri; b) botezul vostru, darul vieţii supranaturale a lui Dumnezeu. Desigur, că voi nu ştiţi cum eraţi atunci când aţi fost botezaţi, cu excepţia unuia sau altuia dintre voi, căruia poate că i-o fi istorisit mama câte ceva.
Sunt sigur că aţi asistat şi voi la vreun botez, şi v-aţi dat seama că cel care este botezat nu ştie nimic de cele ce se petrec în jurul lui... Nimeni nu poate şti, dacă cel care se botează este mulţumit în inima lui pentru că a primit botezul. În clipele acelea unii copii dorm liniştiţi, alţii plâng, în cazul când nu sunt trataţi cu destulă delicateţe, ori când apa botezului este prea rece.
Dar cu toate acestea, în clipa botezului se petrece un lucru extraordinar... Până atunci, copilul era fiul părinţilor lui, dar de acum înainte devine fiul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu începe să-l iubească aşa ca pe propriul lui fiu. Până atunci, el avea doar câţiva fraţi, ori n-avea nici unul, însă acum, intră în marea familie a lui Dumnezeu, va avea milioane de fraţi şi de surori. Toţi copiii botezaţi, fie ei de orice culoare, rasă ori naţionalitate devin fraţii şi surorile acestuia.
Iar el, cel botezat recent, aşa cum am spus, nu ştie nimic, şi doarme liniştit în braţele părinţilor sau ale naşilor. Asta este ceva natural, ca să nu-şi dea seama de măreţia acelui moment, pentru că este prea mic şi nu ştie să gândească, tot aşa cum nu ştie nimic nici despre părinţii care l-au adus pe lume şi care îl iubesc.
Totuşi, cu trecerea anilor, copiii simt dragostea părintească, ştiu că Dumnezeu îi iubeşte, şi la rândul lor, încep şi ei să-şi iubească părinţii, să-l iubească pe Dumnezeu. Desigur, că nu numai o dată v-aţi arătat şi voi recunoştinţa faţă de părinţi prin cuvinte sau poate chiar printr-un sărut. Însă cu atât mai mult voi ar trebui să fiţi recunoscători faţă de Dumnezeu pentru botezul primit prin care aţi devenit fii săi, şi că acum faceţi parte din familia lui, din sfânta familie. Ar fi foarte frumos, dacă v-aţi obişnui, a face aceasta în fiecare an, în ziua aniversării botezului vostru.
Aşa ceva puteţi face chiar astăzi, când sărbătorim Botezul Domnului. Să ştiţi că îi veţi face o mare bucurie lui Isus, dacă în timpul liturghiei vă veţi ruga aşa: „Îţi mulţumesc Isuse, pentru că ai înfiinţat sacramentul botezului, prin care am devenit fiul lui Dumnezeu. Ajută-mă ca să rămân totdeauna un copil bun, şi să-i iubesc pe toţi fraţii mei şi pe toate surorile mele din marea familie a lui Dumnezeu, care este Biserica”.

Klimeck

EPIFANIA DOMNULUI (C)

Să-i admirăm pe aceşti Magi pentru bogatele daruri pe care i le-au oferit lui Isus. Totuşi mai există şi alte motive, care au produs bucurie lui Isus, şi încă o mare bucurie. Poate mă veţi întreba: ce anume?
În inimile lor sensibile, mai există şi curajul cu care au înfruntat greutăţile unei călătorii atât de lungi de sute şi sute de kilometri prin pustiu.
Desigur că pentru ei le-ar fi fost mult mai comod să rămână acasă, unde s-ar fi bucurat de o mâncare caldă şi bine pregătită, iar seara ar fi putut urmări în linişte mersul stelelor cerului. Suntem îndreptăţiţi a spune că soţiile lor au insistat mult ca ei să nu plece într-o aşa călătorie pe drumuri necunoscute. Chiar şi copiii e-ar fi preferat să-i aibă cât mai aproape pe părinţii lor, pentru că şi ei ştiau că o călătorie prin pustiu este riscantă şi plină de surprize neplăcute.
Cu toate acestea, Magii nu s-au descurajat în faţa presupuselor primejdii. Şi-au pregătit darurile pentru Pruncul nou-născut, puţinele provizii pentru ei, şi, călare pe cămile, au plecat la drum. În această călătorie aveau de înfruntat multe primejdii, dar nu s-au descurajat şi nu au renunţat nici atunci când steaua îndrumătoare a dispărut. Pentru a-şi atinge scopul călătoriei, odată ajunşi la Ierusalim, au început să întrebe, pe unul, pe altul: „Unde s-a născut noul rege al iudeilor?” Însă nimeni nu ştia despre ce anume rege poate fi vorba.
Văzând ei că oamenii de pe stradă nu le putuseră da nici o informaţie, se îndreptară spre curtea lui Irod, în speranţa că măcar împăratul trebuie să ştie ceva.
Irod, când i-a văzut pe călătorii aceştia bogaţi şi bine îmbrăcaţi, i-a primit cu multă bunăvoinţă. Însă atunci când a aflat care anume era scopul călătoriei lor, a început să tulbure, să se frământe, aşa cum aflăm din sfânta Evanghelie: „Când a auzit împăratul Irod lucrul acesta s-a tulburat foarte, şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el” (Lc 2, 3).
Irod, în mintea lui se gândea: cum? Chiar el stăpânul şi conducătorul ţării să nu şti nimic despre naşterea noului rege? A acestui nou rege, născut în ţara lui? Din convorbirea pe care a avut-o cu Magii, înţelesese că Noul Născut trebuia să fie Mesia, mai marele preoţilor. Deci, dădu poruncă să-i cheme pe preoţi în frunte cu mai marii lor, în speranţa că ei trebuiau să ştie ceva despre aceasta.
Auzind că este vorba de a da nişte informaţii religioase, preoţii au luat cu ei şi sulurile de pergament, pe care erau scrise sfintele scripturi. Ajungând la palat, s-au închinat în faţa lui Irod. Întrebaţi fiind, ei au deschis sulurile de pergament, şi unul dintre ei a citit din prorocirea lui Micheia, care spune aşa: „Şi tu, Betleeme, Efrats, cu toate că eşti cel mai mic dintre neamurile lui Iuda, însă din tine va ieşi stăpânitor peste Israel, a cărui obârşie este dintru început din veşnicie” (Micheia 5, 1).
La auzul acestor cuvinte Irod a mai întrebat:
- Va să zică, Betleemul este locul unde trebuie să se nască pruncul acesta despre care se interesează oaspeţii noştri?
- Da, Sire, răspunseră preoţii într-un glas. Acestea fiind spuse preoţii se închinară din nou în faţa lui Irod şi plecară.
De acum, Magii puteau afla Pruncul cu cea mai mare uşurinţă, şi asta cu atât mai uşor, cu cât la ieşirea din curtea lui Irod, le reapăru steaua cea miraculoasă şi le lumina calea care duce spre Betleem, care nu-i decât la opt sau zece kilometri de Ierusalim.
Ajunşi la Betleem, ei au observat că steaua s-a oprit de-asupra unei case. De fapt, după încheierea recensământului, mulţi oameni din cei care veniseră, plecaseră din Betleem, însă sfânta Familie neputând pleca, acum aflaseră o căsuţă în care se poate locui un timp oarecare.
Magii s-au coborât de pe cămilele lor, au luat darurile aduse şi au intrat în casă. Se minunau de faptul că regele nou-născut, nu avea un palat şi că locuia într-o cameră mică şi fără nici o podoabă, şi că atât Maria, cât şi Iosif, erau nişte oameni simpli şi săraci. Dar cu toate acestea, splendoarea stelei, care se opri deasupra casei, le spunea cu precizie că şi-au atins ţinta călătoriei lor şi că acel prunc pe care-l aveau în faţa ochilor, era Regele Mesia. Aşadar, după obiceiul orientalilor s-au îngenuncheat în faţa lui şi l-au omagiat.
Voi, dragi copii, atunci când vreţi ca să-l aflaţi pe Isus, nu trebuie să faceţi o călătorie atât de lungă şi atât de primejdioasă. Este de-ajuns să veniţi numai în biserică, în faţa Tabernacolului, unde-l veţi afla pe Isus totdeauna. Însă pentru voi, el se află mai ascuns de cum a fost pentru ochii Magilor, pentru că aici, el nu mai este acel prunc micuţ şi drăgălaş, ci numai în aparenţa unei mici hostii albe. Magii au crezut pentru că lumina stelei le spunea că îl au în faţa ochilor pe Mesia, noi credem pentru că aceasta ne-o spune lumina credinţei, lumina cuvintelor lui Isus pe care le aflăm în evanghelie.
Atunci când voi îngenuncheaţi în faţa sfântului Sacrament, îmi place să cred că acest gest al vostru este un omagiu sincer şi plin de dragoste, pe care-l aduceţi lui Isus, asemenea acelui omagiu pe care i l-au adus Magii de la Răsărit.
Aşa cum aţi auzit, sfântul evanghelist Matei scrie: „Au intrat în casă, au văzut pruncul cu Maria, Mama lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi i s-au închinat; apoi şi-au deschis vistieriile şi i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie”.
Smirna este un balsam amar, care de multe ori se amesteca cu vin. Din cauza gustului ei amar, smirna este simbolul suferinţei.
Voi, nu aveţi de unde oferi lui Isus smirna, care se află numai prin ţările calde, totuşi nici din viaţa voastră nu sunt lipsite micile neplăceri ori suferinţe, care, şi acestea sunt amare. Odată veţi avea dureri de cap, de dinţi; altădată poate veţi fi bruscaţi de către părinţi, de învăţători sau chiar de către vreunul dintre colegi. Totdeauna când îngenuncheaţi în faţa tabernacolului îi puteţi oferi lui Isus toate aceste mici suferinţe. El le va primi cu bunăvoinţă şi cu surâsul pe buze, dar numai cu condiţia să vă daţi toată silinţa ca să înduraţi aceste suferinţe cu multă linişte sufletească, fără murmur şi fără şovăire.
Tămâia, este o substanţă răşinoasă dar foarte parfumată, frumos mirositoare. În antichitate tămâia era arsă în templele păgâne. Noi o folosim, aşa cum aţi observat şi în bisericile noastre pentru că ea este simbolul rugăciunii. Rugăciunea noastră trebuie să se înalţe spre Dumnezeu ca fumul de tămâie întru miros de bună mireasmă spirituală.
Voi nu-i puteţi oferi lui Isus nici tămâie, însă îi puteţi oferi rugăciunile zilnice, şi asta trebuie s-o ţineţi bine minte. V-aţi rugat voi astăzi? Şi apoi, dacă vreţi ca rugăciunile să vă fie primite de Isus, trebuie să le faceţi cu reculegere, cu cea mai mare evlavie, aşa cum bine ştiţi.
Aurul, este un metal preţios, pe care oamenii de demult, îl oferea divinităţilor de la templu. Desigur, că voi nu aveţi de unde-i oferi lui Isus aur, pentru că sunteţi tot atât de săraci ca şi păstorii din Betleem.
J. Joergensen, un mare scriitor danez, a scris o frumoasă legendă referitoare la cel de-al patrulea dintre regii Magi. Acesta - aşa cum susţine scriitorul - a ajuns la Betleem ceva mai târziu, nu odată cu cei trei Magi, cum spune evanghelia. El plecase de-acasă cu trei perle preţioase, pentru a le prezenta Noului-născut rege al iudeilor, dar pe care în timpul călătoriei le dăruise unor oameni săraci. Pe cea dintâi a dăruit-o unui bătrân pe care l-a întâlnit la un colţ de stradă cerşind. I s-a făcut milă de el, fiindcă bătrânul acela era flămând şi tremura de frig.
Apoi a văzut doi soldaţi care se ţineau după o fată, cu gânduri rele, şi, le-a dat acestora pe cea de-a doua perlă, pentru a o lăsa în pace. În cele din urmă a întâlnit pe unul dintre soldaţii lui Irod, care se afla pe punctul de a ucide un prunc şi aşa i-a dat acestuia pe cea de-a treia piatră preţioasă pentru a nu-l mai ucide.
Pruncul Isus, după ce a ascultat povestirea acestui rege-mag, i-a întins mânuţa şi i-a surâs cu bunăvoinţă, în semn de completă aprobare pentru cele făcute.
Cu toate că evanghelia nu spune nimic de cel de-al patrulea Crai, voi, îi puteţi urma foarte bine pilda. Desigur, că nu veţi putea dărui colegilor voştri pietre preţioase, sau să veniţi în ajutorul vreunui cerşetor. Dar dacă nu aveţi nici bani şi nici pietre preţioase, de foarte multe ori este de ajuns chiar şi numai o simplă vorbă bună, un surâs, o strângere de mână... Dacă în urma unor asemenea fapte vă veţi prezenta în faţa tabernacolului, şi vă veţi îngenunchea, de acolo, din altar, Isus că va surâde, şi vă va asigura că bine este tot ceea ce aţi făcut.

Klimek