SFÂNTA FAMILIE (C)

Evreii aşteptau sărbătoarea Paştelui care se apropia. Oamenii din Nazaret, printre care şi Maria cu Iosif, se pregăteau serios de plecare spre Ierusalim, pentru a participa la rugăciunile şi la jertfele care se aduceau la templu.
Isus nu  avea decât 12 ani. Copiii evreilor erau obligaţi să meargă în pelerinajul acesta începând cu vârsta de 13 ani. Deci, cu toate că nu era obligat, Isus a voit să meargă şi el în cetatea sfântă laolaltă cu părinţii, cu rudele şi cunoscuţii. 

Isus a plecat de la Nazaret într-un grup de oameni, care formau o caravană. Pe drum, s-au unit cu alte grupuri de prin alte sate şi oraşe. Timpul trecea repede, iar oboseala nu prea se observa datorită rugăciunilor şi cântării psalmilor. În mod obişnuit se câta psalmul 121, care începea cu cuvintele: „M-am bucurat când mi s-a spus: să mergem la casa Domnului”.
Atunci, după mai multe zile de călătorie ajungeau la porţile Ierusalimului, se opreau cu toţii şi cântau strofa următoare: „La a tale porţi m-opresc, scumpule Ierusalime, şi privesc cu bucurie spre palatele-ţi sublime..."
Acum, ochii tuturor priveau cu mândrie şi admirau zidurile cetăţii dar mai ales ale templului, care se putea vedea din depărtare. Templul era cea mai mare şi cea mai frumoasă clădire din tot Ierusalimul. Atât în piaţa cât şi înlăuntrul templului, Isus s-a aflat printre miile şi miile de pelerini veniţi din toate părţile.
Descriind călătoria aceasta, sfântul Luca nu ne mai prezintă şi alte detalii referitoare la ceremoniile din templu. Desigur, că pelerinii se rugau ceasuri întregi, cântau psalmi şi participau la jertfele aduse de preoţi. În zilele acelea se mânca mielul pascal, cu pâine azimă, adică nedospită.
Totuşi sfântul Luca descrie cu multe detalii un alt episod, acela al lui Isus care a rămas în Ierusalim în vreme ce Maria şi Iosif plecaseră spre Nazaret. Acesta era un caz atât de extraordinar încât evanghelistul ni-l descrie cu lux de amănunte, din care nu reţinem decât atât. La reîntoarcere din Ierusalim, Maria mergea împreună cu femeile, Iosif cu bărbaţii, crezând că Isus trebuie neapărat să fie, ori cu unul ori cu altul. Fiind el un copil mărişor, de acum, în prima zi de călătorie nu prea s-au preocupat de dânsul, cu toate că atât Maria, cât şi Iosif nu-l observau printre ei. Numai seara, când grupurile de pelerini s-au întâlnit, cu spaimă şi uimire au observat că Isus nu se mai află printre ei. Desigur că în noaptea aceea nu au mai putut dormi.
A două azi dis-de-dimineaţă, Iosif şi Maria, au luat calea întoarsă spre Ierusalim, unde au şi început să-l caute pe străzi şi prin pieţe... De îndată ce vedeau vreun copil se îndreptau spre dânsul în speranţa că este Isus. Întrebau pe unul, pe altul, dacă n-au văzut un copil aşa şi aşa.
După lungi şi zadarnice căutări au intrat şi în templu pentru a-l mai vizita odată şi pentru a se ruga că doar-doar îşi vor afla fiul.
Într-o anumită parte a templului, Maria a observat mai mulţi bărboşi îmbrăcaţi în haine lungi croite pe talie, care discutau ceva cu multă însufleţire. Cu bucurie, dar şi cu uimire, atât Maria cât şi Iosif, observară că printre bărbaţii aceia se afla şi Isus al lor. Se minunau şi mai mult pentru că învăţaţii ascultau cu mare atenţie explicaţiile pe care le dădea fiul lor. Cu toate că aceştia erau mari cunoscători a cărţilor sfinte, ei îi puneau acestui copil cu toată seriozitatea întrebări şi apoi îi ascultau cu mare atenţie răspunsurile.
Probabil că o bună bucată de vreme, Maria şi Iosif, au ascultat aceste discuţii deoarece nu ar fi vrut să-l întrerupă. În cele din urmă, Isus observă că părinţii lui stau acolo şi apoi împreună au şi ieşit din templu, când pe scările templului Maria l-a dojenit cu multă tristeţe: „Fiule, pentru ce ne-ai făcut nouă supărarea aceasta?” La care el răspunse: „Oare nu ştiaţi că eu trebuie să mă ocup de cele ce sunt ale Tatălui meu?”
Aici era vorba despre lucrurile lui Dumnezeu, despre probleme privitoare la Sfintele Scripturi şi la felul cum trebuiesc înţelese de către învăţaţii din Ierusalim. De aceea, Isus a crezut de cuviinţă că acesta era un motiv suficient de a rămâne la Ierusalim fără a mai da de ştire părinţilor.
Aşadar, Sfânta Familie a fost nevoită să se întoarcă singură la Nazaret, deoarece cunoscuţii şi rudele cu care venise, acum se aflau la zeci de kilometri înaintea lor. Reîntorşi acasă, Isus a trăit 18 sau chiar 20 de ani în căsuţa din Nazaret, mai înainte de a-şi începe Misiunea încredinţată lui de către Tatăl ceresc. În timpul acestor lungi ani, nimic extraordinar nu s-a observat în viaţa Sfintei Familii. Sfântul Luca ne prezintă doar în câteva cuvinte aspectul acesta: „Apoi, s-a coborât împreună cu el, a venit la Nazaret şi le era supus. Mama sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei. Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Lc 2,51-52).
„Şi le era supus...”. Asta însemna că Isus asculta de părinţii lui, adică de Maria şi de Iosif. Cu toate că el nu era numai om, ci şi Dumnezeu, asculta de părinţii lui pământeşti.
O soră catehetă spuse odată elevilor: „Dragi elevi, Isus este pentru voi un model de ascultare!” Dar atunci interveni un elev, care spuse: „Soră, uşor este de spus aşa. Dar dacă Isus ar fi avut parte de nişte părinţi ca ai mei, nu ştiu dacă i-ar fi fost tot atât de uşor ca să asculte de ei”.
Se întâmplă uneori, şi din păcate destul de des ca părinţii să nu fie la înălţimea lor de părinţi şi educatori de copii, aşa ca în cazul acestui copil, dar cu toate acestea, de părinţi trebuie ascultat, în afară de cazul când i-ar îndemna la păcat.
Oricum, în cele mai multe cazuri părinţii sunt buni, şi, mai mult ori mai puţin îşi iubesc copii. De aceea, voi trebuie să fiţi sinceri cu părinţii voştri şi să nu insistaţi a vă impune părerile proprii în faţa lor. Într-o zi o copilă îi făcu observaţie mamei sale că de ce aranjează camera numai în unul şi acelaşi fel. De ce nu mai schimbă aranjamentul, aşa cum i-ar fi plăcut ei. În cele din urmă, mama şi-a pierdut răbdarea şi a pedepsit-o.
„Isus creştea în înţelepciune”. Cuvintele acestea ar părea curioase, pentru că dau loc la o întrebare, şi anume: „Dacă Isus era Dumnezeu, şi ca atare ştia totul, în ce fel de înţelepciune ar mai fi putut creşte?”
Da, aveţi dreptate, ca Dumnezeu el ştie totul, însă la vârsta pe care o avea atunci, el nu se folosea de cunoştinţele pe care le avea, ci voia să se asemene cu totul vouă, în afară de păcat. De aceea mergea împreună cu ceilalţi copii la sinagogă, unde învăţa sfintele Scripturi şi studia istoria patriei. La vremea aceea, copiii nu studiau matematica, nici fizica, nici algebra, nici chimia, nici biologia, ci studiau numai sfintele Scripturi. Despre ştiinţele moderne habar n-aveau acei copii.
„Pruncul creştea şi se întărea”. În aceasta îl puteţi imita şi voi pe Isus cu cea mai mare uşurinţă. Fără nici o greutate, ba chiar şi fără voia voastră, la sfârşitul lunii decembrie, veţi adăuga încă un an la cei pe care îi aveţi acum. În felul acesta, ca şi Isus care atunci avea 12 ani, în fiecare an veţi deveni mai înalţi cu câte un centimetru, sau chiar cu mai mult.
Aceasta nu reprezintă pentru voi nici un fel de dificultate, ci lucrul cel mai greu este de a urma întru totul pilda lui Isus, care „creştea în înţelepciune, şi care era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”.
Într-adevăr, preotul vă spune la lecţia de religie care trebuie să fie ţinuta voastră şi cum trebuie să participaţi la sfânta liturghie. Însă în practică, de cele mai multe ori voi faceţi tocmai contrariul, pentru că vă vine greu ca să fiţi buni cu toţi; să-i iertaţi şi să-i iubiţi pe acei copii, pe care nu-i puteţi agrea. De aceea vă este greu să trăiţi în harul lui Dumnezeu, să evitaţi păcatele de moarte şi să-l lăudaţi pe Dumnezeu în fiecare zi prin rugăciuni. Isus ştie că aşa ceva cere împotrivire şi muncă continuă, de aceea el vă binecuvântează şi vă ajută în orice faptă bună pe care o veţi face.

Klimeck

DUMINICA A IV-A DIN TIMPUL ADVENTULUI (C)

Carlo, un copil din Rovigo, era cel mai mare dintre frăţiorii şi surioarele lui. Mama lui era foarte evlavioasă către Sfânta Fecioară Maria, şi printre altele îi recomanda deseori lui Carlo bunătatea Sfintei Fecioare Maria. Atunci când ea s-a dus la vara ei Elisabeta pentru a o ajuta în cele trebuincioase, Carlo, încurajat de cuvintele mamei sale, pe cât îi stătea în putinţă căuta să o imite pe Sfânta Fecioară.
El nu avea decât câţiva anişori şi în casă se mai aflau doi micuţi: Claudiu şi Mirela. Obişnuit, mama era ocupată cu aceştia din urmă, în aşa fel încât nu-şi putea dedica prea mult timp instruirii lui Carlo. Însă copilul acesta bun şi drăguţ, văzând-o pe mamă-sa cum munceşte din greu, îi spunea: „Mămică, de acum eu sunt mare; nu te îngriji prea mult de mine pentru că mă pot descurca şi singur. Îngrijeşte-te în voie de Claudiu şi de Mirela”.
La auzul acestor cuvinte, mama surâdea, punându-le la inimă. De fapt, Carlo era atât de mare, încât trebuia să se înalţe în vârful picioruşelor pentru ca să poată vedea ce se află pe masă. Efectiv, mama îl neglija oarecum pentru că nu reuşea a le face chiar pe toate aşa cum s-ar fi cuvenit, iar copilul înţelegea că altfel nici nu s-ar fi putut.
Între timp, a mai venit pe lume un frăţior. Carlo, acum era mai mărişor, şi nu se plângea niciodată că acum mama se ocupa şi mai puţin de dânsul. Nu era nici câtuşi de puţin gelos pe frăţiorii lui mai micuţi, care o ţineau pe mama mereu ocupată, căuta chiar s-o ajute, mai ales jucându-se cu cel micuţ, vrând să arate prin aceasta cum că el este mare de acum.
Sosindu-i vremea începu să meargă la şcoală, când deveni şi ministrant. În fiecare duminică dimineaţa, la ora şapte, el slujea la liturghie, în aşa fel încât prietenii şi cunoscuţii se obişnuiseră a spune: „Hai să mergem la liturghia lui Carlo!”
Atunci când Arhanghelul Gabriel a bine-vestit Mariei că va deveni mamă şi că îl va aduce în lume pe Isus, a mai spus şi cuvintele acestea: „Iată, că şi Elisabeta ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe...” (Lc 1,36).
Maria o iubea pe Elisabeta. Ştia că este bogată în ani, de aceea s-a hotărât imediat: „Am să merg la dânsa şi am s-o ajut, acum când va avea mai mult ca oricând nevoie de ajutor”. Într-aceasta voia cu tot dinadinsul să-i comunice vestea cea bună că ea, Maria, a devenit Mama lui Isus.
Şi-a părăsit căsuţa ei din Nazaret şi a pornit spre Sud, la Ain Karin, o localitate muntoasă din ţinutul Iudeii, la o distanţă de 150 kilometri de Nazaret.
Elisabeta o primi pe Maria cu multă bucurie, deoarece Maria nu era pentru dânsa numai o rudă apropiată, dar şi viitoarea Mamă a lui Mesia, aşteptatul de veacuri al lui Israel.
După îmbrăţişările obişnuite, Elisabeta a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău”.
Biserica a introdus aceste cuvinte ale Elisabetei în rugăciunea „Bucură-te, Marie”, pe care cred că o recitaţi şi voi în fiecare zi. Apoi Elisabeta a mai adăugat: „Iată, cum mi-a fost mie dat să vină la mine Maica Domnului meu! Fiindcă de îndată ce mi-a ajuns la ureche glasul urării tale, a tresărit pruncul de bucurie în sânul meu!”
Bucuria şi emoţia Elisabetei erau atât de mari, încât le simţea şi pruncul care sălăşuia de şase luni în sânul ei. Aşa cum ştiţi, pruncul acela nu era altul decât sfântul Ioan Botezătorul, despre care se vorbeşte adesea în Timpul Adventului.
Mesia a rămas în casa Elisabetei trei luni. Mult au vorbit ele între ele, despre fiii lor. Convorbirile acestea erau pline de bucurie, pentru că Isus trebuia să-i elibereze pe oameni de robia păcatului şi în acelaşi timp să le deschidă porţile raiului, pe care, la rândul ei, şi ea trebuia s-o ajute.
Oricum, activitatea cea mai importantă a Mariei, nu era aceea de a vorbi, ci de a o ajuta pe Elisabeta în cele de trebuinţă ale casei: curăţenia şi pregătirea mâncărurilor. Iată după ce Elisabeta l-a născut pe Ioan Botezătorul, Maria i-a fost şi de mai mare ajutor.
În privinţa aceasta, multe au copiii de învăţat de la Sfânta Fecioară Maria.
Carlo, despre care am vorbit căuta din răsputeri să o imite pe Sfânta Fecioară Maria, iar mama lui era foarte mulţumită de el, cu toate că nu era în stare de a face toate lucrurile bine şi la locul lor.
În cel ars de soare brazilian Recif, vreo câteva fete erau înscrise într-o Congregaţie catolică de binefacere. Nu departe de casa lor locuia o familie sărmană, care avea doi copii iar mama îl aştepta şi pe al treilea. Însă gospodarul nu se îngrijea prea mult nici de soţie şi nici de copii. Fetele acestea aflară că vecina lor era slăbită şi bolnavă. Era anemică şi ca atare nu putea executa munci grele cu atât mai mult cu cât că se afla şi în acea stare binecuvântată, adică gravidă. Fetele s-au angajat s-o ajute cu rândul pe această femeie. Îi făceau cumpărăturile din piaţă, îi aduceau apă de la fântână, care şi aceasta nu era prea aproape de casă. Apoi au chemat pe un tânăr medic cunoscut de ele, care-i prescrise sărmanei femei medicamentele trebuincioase.
Soţul acestei femei sosind acasă şi observând delicateţea cu care fetele acestea o îngrijeau pe soţia lui, s-a ruşinat şi din ziua aceea a început să stea mai mult pe acasă şi să-şi ajute soţia în munca de toate zilele.
Poate aţi mai întâlnit câte o femeie care aşteaptă un copil. Este uşor de recunoscut după îmbrăcăminte, o croială cu totul alta decât cea obişnuită. Nu uitaţi să-i oferiţi unei astfel de femei câte un mic serviciu, mai ales cedarea locului în autobuz.
Un domn în vârstă îmi spunea mai zilele trecute că ori de câte ori se întâlneşte cu o astfel de femeie, se roagă pentru dânsa cu aceste cuvinte: „Binecuvântează Doamne, pe femeia aceasta, ca să poată naşte un copil sănătos şi frumos, pe care să-l poată creşte şi educa în legea ta!”
Noi, nu peste multă vreme vom sărbători Naşterea lui Isus. De acum, voi nu o veţi mai putea ajuta pe Sfânta Fecioară Maria cu nimic, dar nici pe Pruncul Isus. Însă el va fi mulţumit de tot ajutorul pe care-l veţi putea da mamelor voastre, frăţiorilor voştri mai mici, ba chiar şi altor mame cu copii, pe care le veţi întâlni. Aceasta va fi pentru Isus o bucurie atât de mare, ca şi cum l-aţi fi ajutat pe el însuşi. Ajutorul acesta să fie unul din darurile pe care i le veţi oferi voi.

Klimeck

DUMINICA A III-A DIN TIMPUL ADVENTULUI (C)

Trecuseră de acum treizeci de ani de la Naşterea lui Isus când în toată Palestina se dusese vestea despre Ioan Botezătorul. Oamenii vorbeau despre dânsul prin târguri, prin sate şi prin sinagogi, nu numai că se vorbea despre el, ci grupuri, grupuri de israeliţi alergau în pustiu pentru a-i asculta învăţătura şi pentru a fi botezaţi.
- Învăţătorule, ce trebuie să facem? îl întrebau oamenii legii, perceptorii, vameşii...
Cu toate că oamenii aceştia erau ţinuţi şi socotiţi a fi mari păcătoşi şi dispreţuiţi de toţi, Ioan nu-i brusca, ci le răspundea cu toată delicateţea şi bunătatea inimii, zicându-le:
- Să nu cereţi nici o leţcaie mai mult decât ceea ce vi s-a poruncit... În gloata ţăranilor, a meşteşugarilor şi a pescarilor, se aflau şi soldaţi care-l întrebau:
- Iar noi, ce trebuie să facem?
Soldaţii se aflau în slujba lui Irod şi a romanilor şi-i tratau pe evrei ca supuşi, însă Ioan le răspundea şi acestora cu blândeţe:
- Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu solda voastră.
Apoi, Ioan le răspundea şi negustorilor, şi ţăranilor şi meşteşugarilor, ba chiar şi copiilor, care se ţineau după dânsul, şi-l întrebau: „Noi ce trebuie să facem?”
Însă evangheliştii nu spun nimic dacă Ioan Botezătorul ar fi fost vizitat şi de copii. Copiii erau mici, iar Ioan trăia şi predica departe, în pustiul ars de soare, şi-apoi, nici părinţii nu le-ar fi îngăduit să facă o asemenea plimbare atât de lungă şi de primejdioasă.
Oricum, vom încerca să răspundem noi la întrebarea, care i-ar fi fost pusă de copii, care l-ar fi întrebat aşa:
- Dar noi, cum trebuie să ne purtăm acasă, la şcoală, pe stradă?...
Nimeni dintre voi nu se îndoieşte că trebuie să fiţi buni şi disponibili în confruntările cu colegii voştri. Nu trebuie să fiţi de acord cu cei făţarnici, cu cei codoşi, cu turnătorii. În cazul acesta, voi, totdeauna aveţi oarecum dreptate. Zic, oarecum, pentru că uneori există şi anumite abateri, pe care învăţătorul trebuie să le ştie, pentru păstrarea disciplinei.
Mulţi dintre copii nu ştiu cum să-l califice pe acel copil care copiază temele altora, acasă sau în clasă.
Într-o zi, unul dintre profesori, cu scopul de a controla cunoştinţele elevilor săi, le-a dat să traducă o pagină din limba engleză. Acesta era un profesor bun, şi uneori poate chiar prea bun cu elevii lui. Elevilor nu le era teamă de dânsul, din care cauză nici nu-şi prea dădeau silinţa la învăţătură.
De data asta textul ce trebuia tradus nu era chiar atât de uşor. Unul dintre ei reuşi să traducă întreaga pagină în mai puţin de o jumătate de oră, şi pe ascuns au mai copiat această traducere încă vreo zece elevi, mai slabi la învăţătură, bineînţeles cu învoirea celui în cauză.
A doua zi profesorul s-a prezentat în clasă cu traducerile corectate, când a şi spus: „Mulţi dintre voi au reuşit să facă o bună traducere, însă zece din ele, cu toate că nu ar fi chiar rele se aseamănă una cu alta în aşa fel încât toate zece au aceleaşi greşeli.
La auzul acestor cuvinte elevii au devenit serioşi, iar profesorul le-a ţinut un lung discurs despre seriozitatea şi onestitatea în muncă.
Dacă l-ar fi întrebat cineva pe sfântul Ioan Botezătorul ce idee are el despre elevii care copiază, desigur că nu ar fi ştiut ce să răspundă, deoarece copiii de pe vremea lui, care umblau la şcoală, nu aveau caiete, nici cărţi, şi nici nu-şi făceau temele scrise aşa cum le faceţi voi.
Însă noi, ce idee ne putem face despre elevii care copiază?
Spunem că nu sunt cinstiţi şi nici sinceri. Nu-şi fac datoria, sunt nişte leneşi, cu riscul de a nu învăţa nimic sau mai nimic.
Profesorii cei buni ştiu că în anumite situaţii, temele pe care le dau elevilor, sunt prea grele pentru mintea lor, şi în asemenea cazuri ei sunt înţelegători. În această ordine de idei, o profesoară îmi spunea: „Dacă un elev nu-şi face temele, nu-şi rezolvă problemele date uneori îl pot ierta, dar nu prea des, pentru că atunci ar fi ispitit să nu şi le mai facă niciodată”.
Trândăvind şi copiind, voi nu dăunaţi cu nimic profesorului, ci vouă înşivă. Lucrul aceste se poate deduce şi din vechea poveste, pe care cu toţii o ştiţi.
Era o iarnă geroasă iarna aceea, când greierele s-a dus la furnică pe care o rugă:
- Dă-mi şi mie câteva boabe de grâu, pentru că mor de foame şi n-am mâncat nici nu mai ştiu de când!
Însă furnica îi răspunse:
- Bine, bine, dar cred că-ţi aduci aminte, când astă-vară se găseau de ale gurii pe toate drumurile, de ce nu ţi-ai strâns atunci? Nu ai avut timp? Dar de cântat şi de sărit ai avut timp? Cântă şi joacă şi acum ca să-ţi treacă de foame!
Povestea nu ne mai spune dacă furnica i-a dat sau dacă nu i-a dat ceva greierului, însă este bine ca în privinţa aceasta să fim foarte atenţi şi să învăţăm din păţaniile altora.
Profesorul despre care am vorbit, a mai spus elevilor şi această întâmplare:
Doi dintre foştii mei elevi s-au întâlnit după 15 ani de la terminarea liceului. Primul, privindu-şi fostul coleg de clasă îl întrebă:
- Pentru ce eşti atât de trist?
- Pentru că mi s-a oferit un loc bun de muncă la o întreprindere de comerţ exterior.
- Acceptă-l imediat, ce mai aştepţi?
- Uşor de zis, dar pentru asta mi se cere cunoaşterea la perfecţie a limbii engleze, şi aşa cum ştii, mie nu-mi prea plăcea engleza, din care cauză îmi treceam examenele copiind temele altora.
Întâmplarea aceasta se aseamănă foarte mult cu povestea greierului şi a furnicii.
Sfântul Ioan Botezătorul îi îndemna pe oameni nu numai să fie cinstiţi şi harnici, dar să se ajute unii pe alţii.
- Cel care are două haine să dea una şi celui ce nu are, iar cine are de ale mâncării să facă asemenea.
Greu ar fi pentru voi ca să urmaţi sfatul acesta al sfântului Ioan Botezătorul, fără învoirea părinţilor, chiar dacă aţi avea nu numai două, ci chiar multe şi felurite haine. Cu toate acestea şi voi puteţi fără prea mare greutate să vă arătaţi dragostea şi bunătatea faţă de colegii de clasă, ajutându-i atunci când este cazul la studiu, mai ales pe cei mai puţin dotaţi, şi pe cei care din cauza bolii au lipsit mai mult timp de la şcoală. Unii elevi, în duhul prieteniei, îşi fac temele împreună.
Dar, tot pe Marinela s-o ascultăm:
- Deseori îmi fac temele împreună cu un grup de prietene care mă fac să-mi cunosc lipsurile, iar eu le corijez pe ale lor. Prin acest fel de muncă la şcoală nu mai întâlnim nici un fel de dificultate. Însă cine nu colaborează cu prietenele, încearcă să copieze temele altora. Însă noi, în vreme ce ne facem temele împreună, pe lângă faptul că totdeauna reuşim, prietenia ni se întăreşte din ce în ce tot mai mult.
Închei aceste reflecţii, adăugând elevilor care primesc note bune, dar care sunt mândri şi egoişti că unii ca aceştia nu plac lui Isus. Lui îi plac numai copiii cu inimile curate şi sincere, chiar dacă sunt şi mai slăbuţi la învăţătură. Unuia ca acesta sfântul Ioan Botezătorul i-ar fi spus: „Dragul mei, tu eşti bine pregătit pentru venirea lui Isus”.

Klimek

DUMINICA A II-A DIN ADVENT (C)

Într-o familie se aflau trei copii: un băiat de 17 ani, şi două fetiţe, una de zece şi cealaltă de opt ani. În una din zile, părinţii trebuiau să lipsească de-acasă o săptămână spre a merge într-un oraş la vreo câteva sute de kilometri de acolo. La preluare au lăsat toată grija casei pe seama copiilor, şi mai ales pe seama băiatului. Le-au recomandat tuturor să aibă grijă de casă, să se spele seara şi dimineaţa, şi mai cu seamă să nu uite ca să-şi spună rugăciunile. O vecină s-a angajat să le pregătească de-ale mâncării.
Însă, aşa cum se întâmplă cu toţi copiii din lume, nici acestor copii nu le plăcea ordinea şi curăţenia. Timp de o săptămână nu au făcut absolut nimic. N-au măturat niciodată casa, de spălat, se spălau aşa numai de mântuială, iar în ceea ce priveşte rugăciunile, de acestea nici nu şi-au mai adus aminte. Vă puteţi închipui în ce hal i-au aflat părinţii la reîntoarcere: nespălaţi, murdari!... La vederea dezordinii şi a murdăriei, care domnea în toată casa, mama şi-a pus mâinile în cap!
Noi, ne aflăm la începutul Adventului. Peste câteva săptămâni va fi Crăciunul, Naşterea Domnului, când Isus va veni la noi. Mulţi copii, ocupaţi cu învăţătura, cu joaca şi televizorul, uită să mai facă curăţenie, nu în casă, ci chiar în sufletele lor. Isus va veni în sufletele noastre, dar ce va spune el, dacă în multe, în foarte multe suflete nu va afla decât dezordine, aşa ca în casa celor trei copii despre care am vorbit?
Pentru copiii aceia, curăţenia a făcut-o mama, la reîntoarcere. Într-o casă, se mai poate face aşa ceva, însă în sufletele voastre mama nu poate intra, ci singuri trebuie să faceţi curăţenie şi să puneţi toate în ordine.
La fel şi noi, preoţii, asemenea sfântului Ioan Botezătorul la vremea lui, îi îndemnăm pe oameni ca să se pregătească la Venirea Domnului, să facă ordine în conştiinţele lor. Profetull Ieremia, asemăna pregătirea aceasta cu nivelarea şi curăţirea drumurilor, în aşa fel ca să fie bine pregătite atunci când va veni Mesia cel aşteptat de veacuri.
Pe drumurile neîngrijite de nimeni, ploile şi nisipul adus de vânturi care bat dinspre pustiu, formează gropi şi muşuroaie.
Aşa ceva se petrece şi în sufletele oamenilor, care nu se căiesc de păcatele lor, a acelora care nu se spovedesc şi nu caută să se îndrepte. În toată fiinţa lor se cuibăresc şi se dezvoltă diferitele vicii şi defecte ca tot atâtea hopuri şi hârtoape pe drumurile neîngrijite, şi care sunt tot atâtea obstacole în calea venirii lui Isus.
Mândria, iubirea de sine, la fel ca noroiul şi murdăria de pe drumuri, ne împăienjenesc vederea pentru a nu-i vedea pe alţii, ca să ne putem apropia de ei, şi asta nu numai în ceea ce priveşte raporturile noastre cu aproapele, ci şi raporturile noastre cu Dumnezeu.
Marinela, o copilă cam de vârsta voastră, înscrisă fiind într-o organizaţie catolică, ţinea foarte mult la curăţenie. Era cu totul altfel decât copiii despre care v-am vorbit, însă frăţiorul ei mai mic, era foarte dezordonat. Amândoi îşi făceau lecţiile la aceeaşi masă.
Într-o zi, plecând ea în vizită la nişte prietene, la reîntoarcerea, a găsit toată masa ocupată cu cărţile şi cu caietele fratelui ei, în vreme ce cărţile ei erau puse pe o măsuţă alăturată. Mâniată foc, se apucă şi aruncă toate cărţile şi caietele de pe masă strigând: „Te învăţ eu minte ca să fii ordonat!”
Văzând acestea, frăţiorul a ieşit plângând din cameră.
Marinela dându-şi seama că fusese prea severă cu el, şi conştiinţa îi spunea că trebuie să-i ceară iertare. Însă mândria, nu i-a îngăduit să facă aşa ceva. Sentimentele rele erau un obstacol, şi ca un zid de despărţire, o separa nu numai de fratele ei, ci chiar şi de Dumnezeu, care ne spune să iertăm totul şi să fim cât se poate de delicaţi cu toţi oamenii. Pentru câteva minute în sufletul Marinelei se dezlănţui o luptă aprigă, însă până la urmă reuşi să-şi stăpânească sentimentele cele rele. Se duse la fratele ei, îi ceru iertare, se reîntoarseră amândoi în cameră şi împreună făcură o ordine exemplară peste tot.
Hopurile şi muşuroaiele mândriei care-i separau fuseseră nivelate. De acum, Isus putea să vină şi în sufletul Marinelei.
Unele mame spun foarte des: „Nu mai am nici o încredere în fiul meu! Nu-i sincer, minte ca-n târg. Nu vrea să-mi vorbească. Are el ceva pe suflet de care ar vrea să nu ştiu şi eu sau vrea să ascundă de mine vreo faptă săvârşită, în aşa fel încât între mine şi el parcă s-ar fi deschis o prăpastie!...”.
Prea adesea, această lipsă de sinceritate vine din citirea romanelor şi a revistelor murdare, pe care tinerii le citesc fără ştirea părinţilor. Mai poate veni şi din vizionarea filmelor interzise minorilor de a fi vizionate, cât şi din însuşirea pe neştiute a banilor din buzunarul părinţilor. Mulţi copii tăinuiesc chiar şi tovărăşiile cele rele.
Această prăpastie dintre voi şi părinţii voştri trebuie să dispară, pentru că aşa ceva nu are ce căuta între părinţi şi copii.
Frumoasă şi primitoare ar fi o casă mare, lipsită de ornamentaţii, de tapete şi tablouri pe pereţi? Desigur că nu. De aceea şi în sufletele voastre nu-i suficient numai să ştergeţi păcatele prin pocăinţă, prin spovadă şi prin hotărârile cele bune, ci sufletele vă trebuiesc împodobite cu faptele cele bune.
Marinela, despre care am vorbit, trebuia nu numai să îndepărteze mânia şi gândurile cele rele care o separau de frăţiorul ei cerându-i iertare, dar să fie totdeauna răbdătoare cu el şi după aceea, pentru că s-ar putea ca şi de acum să lase masa în dezordine, întrucât năravul din fire n-are lecuire. Atunci va fi un lucru şi mai frumos, dacă dânsa îl va ajuta în cazul că va avea trebuinţă de ajutorul ei. Apoi, ambii, trebuie să-şi ajute mama la diferitele munci ale casei, care slavă Domnului, nu sunt puţine.
A se îngriji totdeauna de curăţenia sufletului şi a căuta să şi-l împodobească cu fapte bune, asta nu va fi uşor nici pentru Marinela, şi nici pentru frăţiorul ei. Chiar şi pe voi, scumpii mei asemenea muncă vă vor costa şi multă străduinţă.
Dar cu toate acestea, la un lucru trebuie să luaţi aminte. Într-o casă frumoasă, curată şi ospitalieră, oaspeţii nu se lasă aşteptaţi. Tot aşa şi un suflet curat, împodobit cu fapte bune vă va aduce bucurie, şi mai cu seamă Isus va veni cu drag la voi atât la Crăciun cât şi în fiecare zi de duminică ori de sărbătoare.

                                                                                                                                                                            Klimeck