Surdo-mutul din evanghelia de astăzi nu avea cum să fie un om fericit. Nu putea auzi nici un cuvânt din cele ce-i spuneau oamenii. Nu pronunţase în toată viaţa lui vreun cuvânt, cum ar fi: „mama, tata, etc”.
Copiii şi tinerii iubesc cântarea şi vor să cânte, mai ales când sunt împreună. El nu auzise niciodată un cântec. Nu auzise zgomotul vântului şi nici ciripitul păsărelelor... Neputând să cânte şi nici să vorbească, îi era foarte greu, dacă nu chiar cu neputinţă ca să se împrietenească cu cineva.
În zilele noastre sunt şcoli speciale pentru surdo-muţi, dar pe vremea aceea, nici pomeneală de aşa ceva. Desigur că un astfel de om, se putea face înţeles de către alţii prin gesturi, însă modul acesta de comunicare era prea sărac, din care cauză el nu-şi putea exprima bogăţia şi belşugul gândurilor şi nici să pronunţe mii şi mii de cuvinte, aşa cum folosim noi în fiecare zi.
Isus se uită cu milă la dânsul şi se hotărî să-l vindece de muţenia şi de surzenia lui. Printr-un semn a căutat să-i trezească încrederea şi posibilitatea câştigării graiului, şi a spus: „Effeta” adică „Deschide-te”. Atunci urechile acelui om s-au deschis şi limba i s-a dezlegat; dar în acelaşi timp şi sufletul i s-a tămăduit pentru că şi sufletul îi era bolnav. Din clipa aceea surdo-mutul n-a mai fost un om izolat.
Noi nu avem de unde şti, care anume au fost primele cuvinte pronunţate de el. Desigur că acestea au fost cuvinte de mulţumire. Se bucurau chiar şi martorii acelei vindecări, care cu admiraţie povesteau şi altora cele ce văzuseră.
Graiul este o comoară preţioasă dată omului, iar neputinţa de a vorbi este una dintre cele mai mari nenorociri. Dar aşa cum toate bucuriile şi comorile îşi au şi partea lor negativă, la fel şi graiul îşi are beteşugul lui, pentru că poate fi folosit atât în bine cât şi în rău. Printre abuzurile la care se dedau oamenii în vorbire, este şi vorba de clacă, pălăvrăgeala.
Învăţaţii spun că omul în timpul unei zile pronunţă între patru şi zece mii de cuvinte. În timpul unui an pronunţă de la unul până la două milioane de cuvinte. Dacă cineva ar scrie sau ar tipări toate aceste cuvinte, şi-ar completa o întreagă bibliotecă.
Dacă cineva ar fi scris şi ar fi tipărit tot ceea ce aţi vorbit voi, de când vă ştiţi, şi apoi vă va obliga să citiţi, aş fi curios să aud care anume ar fi reacţia voastră!... Citind acele pagini, mulţi dintre voi s-ar ruşina, iar alţii s-ar mira de neghiobiile pe care le-a rostit.
S-ar putea ca într-o asemenea carte să aflaţi şi pagini de care să fiţi mulţumiţi, şi chiar să vă miraţi cum de aţi fost în stare să rostiţi asemenea idei şi asemenea cuvinte frumoase...
Desigur, că în cartea aceea s-ar putea afla şi pagini unde sunt descrise şi faptele voastre bune, rugăciunile, cuvintele de compătimire şi de mângâiere, pe care le-aţi adresat celor suferinzi şi abătuţi, cuvintele de îndemn adresate colegilor. Dar din nefericire cea mai mare parte dintre pagini ar fi pline numai cu vorbe goale... De aceea, atunci când în vorbire, limba o ia înaintea minţii, când vorbiţi fără a vă gândi mai dinainte ceea ce aveţi de spus, atunci mai bine ar fi să tăceţi.
Mari necazuri produce şi vorbirea cu glas tare. Mulţi dintre voi strigă, urlă, aleargă prin clasă, trântesc uşile. Când sunt mai mulţi la un loc hărmălaia se înteţeşte... Şi apoi trebuie să ştiţi că din cauza obrăzniciilor voastre, învăţătoarea după cinci ore de lecţii se simte sleită de puteri.
O doamnă în vârstă stând de vorbă cu o tânără vecină, îi lăuda copila care nu avea mai mult de 4-5 ani:
- Doamnă, ce frumos v-aţi învăţat fata să vorbească!
- Da, într-adevăr, am învăţat-o, dar acum mă străduiesc ca s-o învăţ cum să tacă.
Nu ştiu cât adevăr poate să fie în cuvintele acestea, dar se spune că „fetele sunt mai înclinate să pălăvrăgească decât băieţii”. Isus a spus surdo-mutului: „Deschide-te”, adică „deschide gura, vorbeşte!...”. Însă multora dintre fete li s-ar putea spune: „Tacă-vă pliscul, nu mai vorbiţi!”
Un foarte serios tată de familie, spunea: „Pe copii trebuie să-i vezi, dar nu să-i şi auzi!”
Oricum, cea mai mare parte dintre părinţii voştri înţeleg că aşa cum sunteţi numai cu greu puteţi sta într-un loc, din care cauză vă şi sunt iertate multe trăsnăi. Însă trebuie să ştiţi că voi trebuie să vă purtaţi în aşa fel, încât atât părinţii cât şi bunicii să fie mulţumiţi de voi, iar la şcoală să aveţi tot respectul faţă de învăţătoarele voastre.
Pălăvrăgeala, cuvintele uşuratice sunt primejdioase, pentru că duc la săvârşirea altor păcate împotriva adevărului şi a dragostei faţă de aproapele.
Împotriva adevărului se păcătuieşte spunând minciuni. Cel care vorbeşte mult este cu neputinţă să nu spună şi minciuni. Celui vorbăreţ, îi va veni foarte greu ca să nu-i vorbească de rău pe alţii. Vorbirea de rău este un păcat împotriva dragostei faţă de aproapele. Se poate spune că-şi iubeşte cu adevărat colegii acela care-i vorbeşte de rău pe alţii? V-ar plăcea ca unul să povestească în faţa întregii clase greşelile şi neatenţiile voastre?
Însă cel mai mare păcat al limbii este calomnia.
Calomnia este un păcat împotriva adevărului, pentru că răspândeşte ştiri mincinoase, dar în acelaşi timp, calomnia este şi un păcat împotriva dragostei. Poţi face oare un mai mare rău, unuia sau altuia, decât să-l ponegreşti şi să-i furi cinstea şi stima în faţa oamenilor?
Marele filosof medieval, sfântul Toma de Aquino, considera calomnia un păcat mai grav decât furtul, pentru că cinstea omului este mult mai preţioasă decât aurul. Calomniatorul este mai periculos decât tâlharul, fiindcă tâlharul fură numai prin apropiere, însă calomniatorul poate fura şi de la distanţă. Aşa spre exemplu, el poate locui la Paris sau la Londra, şi poate cu cea mai mare uşurinţă să fure cinstea unuia care locuieşte la Roma sau la New York.
Sfântul Vincenţiu Ferrari spunea că noi trebuie să ne purtăm cu cuvintele noastre aşa cum ne purtăm cu banii. Un om cu mintea întreagă, mai înainte de a-şi deschide punga, stă şi se gândeşte dacă are atâţia bani, cât şi-a pus în gând să cumpere. Tot aşa ar trebui să facă şi un om cu scaun la cap mai înainte de a-şi deschide gura.
Isus ştia bine că vorbirea este o mare comoară, de aceea l-a şi vindecat pe omul surdo-mut. Ştia însă că vorbirea este şi primejdioasă, pentru că oamenii de prea multe ori abuzează de darul vorbirii. Surdo-mutuul vindecat a fost foarte recunoscător faţă de Isus pentru că şi-a recăpătat darul vorbirii. De asemenea şi noi va trebui să fim recunoscători lui Dumnezeu şi să-i demonstrăm aceasta prin rugăciune şi prin pronunţarea numai a cuvintelor oneste şi bune.
Copiii şi tinerii iubesc cântarea şi vor să cânte, mai ales când sunt împreună. El nu auzise niciodată un cântec. Nu auzise zgomotul vântului şi nici ciripitul păsărelelor... Neputând să cânte şi nici să vorbească, îi era foarte greu, dacă nu chiar cu neputinţă ca să se împrietenească cu cineva.
În zilele noastre sunt şcoli speciale pentru surdo-muţi, dar pe vremea aceea, nici pomeneală de aşa ceva. Desigur că un astfel de om, se putea face înţeles de către alţii prin gesturi, însă modul acesta de comunicare era prea sărac, din care cauză el nu-şi putea exprima bogăţia şi belşugul gândurilor şi nici să pronunţe mii şi mii de cuvinte, aşa cum folosim noi în fiecare zi.
Isus se uită cu milă la dânsul şi se hotărî să-l vindece de muţenia şi de surzenia lui. Printr-un semn a căutat să-i trezească încrederea şi posibilitatea câştigării graiului, şi a spus: „Effeta” adică „Deschide-te”. Atunci urechile acelui om s-au deschis şi limba i s-a dezlegat; dar în acelaşi timp şi sufletul i s-a tămăduit pentru că şi sufletul îi era bolnav. Din clipa aceea surdo-mutul n-a mai fost un om izolat.
Noi nu avem de unde şti, care anume au fost primele cuvinte pronunţate de el. Desigur că acestea au fost cuvinte de mulţumire. Se bucurau chiar şi martorii acelei vindecări, care cu admiraţie povesteau şi altora cele ce văzuseră.
Graiul este o comoară preţioasă dată omului, iar neputinţa de a vorbi este una dintre cele mai mari nenorociri. Dar aşa cum toate bucuriile şi comorile îşi au şi partea lor negativă, la fel şi graiul îşi are beteşugul lui, pentru că poate fi folosit atât în bine cât şi în rău. Printre abuzurile la care se dedau oamenii în vorbire, este şi vorba de clacă, pălăvrăgeala.
Învăţaţii spun că omul în timpul unei zile pronunţă între patru şi zece mii de cuvinte. În timpul unui an pronunţă de la unul până la două milioane de cuvinte. Dacă cineva ar scrie sau ar tipări toate aceste cuvinte, şi-ar completa o întreagă bibliotecă.
Dacă cineva ar fi scris şi ar fi tipărit tot ceea ce aţi vorbit voi, de când vă ştiţi, şi apoi vă va obliga să citiţi, aş fi curios să aud care anume ar fi reacţia voastră!... Citind acele pagini, mulţi dintre voi s-ar ruşina, iar alţii s-ar mira de neghiobiile pe care le-a rostit.
S-ar putea ca într-o asemenea carte să aflaţi şi pagini de care să fiţi mulţumiţi, şi chiar să vă miraţi cum de aţi fost în stare să rostiţi asemenea idei şi asemenea cuvinte frumoase...
Desigur, că în cartea aceea s-ar putea afla şi pagini unde sunt descrise şi faptele voastre bune, rugăciunile, cuvintele de compătimire şi de mângâiere, pe care le-aţi adresat celor suferinzi şi abătuţi, cuvintele de îndemn adresate colegilor. Dar din nefericire cea mai mare parte dintre pagini ar fi pline numai cu vorbe goale... De aceea, atunci când în vorbire, limba o ia înaintea minţii, când vorbiţi fără a vă gândi mai dinainte ceea ce aveţi de spus, atunci mai bine ar fi să tăceţi.
Mari necazuri produce şi vorbirea cu glas tare. Mulţi dintre voi strigă, urlă, aleargă prin clasă, trântesc uşile. Când sunt mai mulţi la un loc hărmălaia se înteţeşte... Şi apoi trebuie să ştiţi că din cauza obrăzniciilor voastre, învăţătoarea după cinci ore de lecţii se simte sleită de puteri.
O doamnă în vârstă stând de vorbă cu o tânără vecină, îi lăuda copila care nu avea mai mult de 4-5 ani:
- Doamnă, ce frumos v-aţi învăţat fata să vorbească!
- Da, într-adevăr, am învăţat-o, dar acum mă străduiesc ca s-o învăţ cum să tacă.
Nu ştiu cât adevăr poate să fie în cuvintele acestea, dar se spune că „fetele sunt mai înclinate să pălăvrăgească decât băieţii”. Isus a spus surdo-mutului: „Deschide-te”, adică „deschide gura, vorbeşte!...”. Însă multora dintre fete li s-ar putea spune: „Tacă-vă pliscul, nu mai vorbiţi!”
Un foarte serios tată de familie, spunea: „Pe copii trebuie să-i vezi, dar nu să-i şi auzi!”
Oricum, cea mai mare parte dintre părinţii voştri înţeleg că aşa cum sunteţi numai cu greu puteţi sta într-un loc, din care cauză vă şi sunt iertate multe trăsnăi. Însă trebuie să ştiţi că voi trebuie să vă purtaţi în aşa fel, încât atât părinţii cât şi bunicii să fie mulţumiţi de voi, iar la şcoală să aveţi tot respectul faţă de învăţătoarele voastre.
Pălăvrăgeala, cuvintele uşuratice sunt primejdioase, pentru că duc la săvârşirea altor păcate împotriva adevărului şi a dragostei faţă de aproapele.
Împotriva adevărului se păcătuieşte spunând minciuni. Cel care vorbeşte mult este cu neputinţă să nu spună şi minciuni. Celui vorbăreţ, îi va veni foarte greu ca să nu-i vorbească de rău pe alţii. Vorbirea de rău este un păcat împotriva dragostei faţă de aproapele. Se poate spune că-şi iubeşte cu adevărat colegii acela care-i vorbeşte de rău pe alţii? V-ar plăcea ca unul să povestească în faţa întregii clase greşelile şi neatenţiile voastre?
Însă cel mai mare păcat al limbii este calomnia.
Calomnia este un păcat împotriva adevărului, pentru că răspândeşte ştiri mincinoase, dar în acelaşi timp, calomnia este şi un păcat împotriva dragostei. Poţi face oare un mai mare rău, unuia sau altuia, decât să-l ponegreşti şi să-i furi cinstea şi stima în faţa oamenilor?
Marele filosof medieval, sfântul Toma de Aquino, considera calomnia un păcat mai grav decât furtul, pentru că cinstea omului este mult mai preţioasă decât aurul. Calomniatorul este mai periculos decât tâlharul, fiindcă tâlharul fură numai prin apropiere, însă calomniatorul poate fura şi de la distanţă. Aşa spre exemplu, el poate locui la Paris sau la Londra, şi poate cu cea mai mare uşurinţă să fure cinstea unuia care locuieşte la Roma sau la New York.
Sfântul Vincenţiu Ferrari spunea că noi trebuie să ne purtăm cu cuvintele noastre aşa cum ne purtăm cu banii. Un om cu mintea întreagă, mai înainte de a-şi deschide punga, stă şi se gândeşte dacă are atâţia bani, cât şi-a pus în gând să cumpere. Tot aşa ar trebui să facă şi un om cu scaun la cap mai înainte de a-şi deschide gura.
Isus ştia bine că vorbirea este o mare comoară, de aceea l-a şi vindecat pe omul surdo-mut. Ştia însă că vorbirea este şi primejdioasă, pentru că oamenii de prea multe ori abuzează de darul vorbirii. Surdo-mutuul vindecat a fost foarte recunoscător faţă de Isus pentru că şi-a recăpătat darul vorbirii. De asemenea şi noi va trebui să fim recunoscători lui Dumnezeu şi să-i demonstrăm aceasta prin rugăciune şi prin pronunţarea numai a cuvintelor oneste şi bune.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu