Dionisie, unul dintre cei mai faimoşi regi din antichitate, mort în anul 307 î.C., domnea asupra unei mari părţi din Sicilia, cu capitala la Siracuza. Odată, unul dintre oamenii lui de la curte, pe nume Damocle, îi spuse:
- Tu, maiestate, eşti cel mai mare, cel mai bogat om din toată ţară, deci, şi cel mai fericit dintre oameni.
- N-ai vrea să te bucuri şi tu de fericirea mea, măcar pentru o zi? întrebă regele.
- Foarte bucuros, răspunse Damocle.
A doua zi, Damocle luase locul regelui. Stătea pe un tron măreţ, înconjurat de slugi, gata de a-i servi în orice clipă tot ceea ce i-ar dori inima. Tot în ziua aceea, la curtea regească s-a dat şi un mare ospăţ. Damocle privea cu nesaţ sala ospăţului frumos împodobită şi adulmeca mirosul bucatelor. Aşa cum era şi firesc, s-a aşezat pe locul de cinste, acolo unde numai regele se poate aşeza... Acum, se simţea nespus de fericit, dar ridicându-şi ochii văzu că deasupra capului său se află o sabie bine ascuţită atârnată numai de un fir de păr. Atunci s-a cutremurat de groază, s-a sculat de la locul cel de cinste şi a plecat de acolo.
Ceva mai târziu Dionisie i-a explicat lui Damocle, cum că un rege este totdeauna ameninţat de duşmani, atât din ţară, cât şi de peste hotare. Sabia atârnată deasupra capului lui Damocle, reprezenta tocmai aceste primejdii; de abia acum a înţeles el că cel dintâi loc din societate, chiar şi acela al regelui, nu poate da fericirea.
Împăratul Napoleon I, a organizat odată, la Paris, un banchet împărătesc, şi în sala ospăţului l-a luat şi pe băiatul lui, un copil, poate nu chiar aşa de mare cum sunteţi voi. Însă copilul acesta nu se uita nici la tablourile care atârnau pe pereţi, nici la masa încărcată cu tot felul de bunătăţi, nici la îmbrăcămintea elegantă a principilor, a conţilor şi a soţiilor lor, ci, plictisit, se apropie de geamul care dădea spre stradă, şi privea afară.
Observându-l, Napoleon îi spuse puţin cam aspru:
- Ce faci acolo? Ce-ţi lipseşte?
Momentan, copilul n-a răspuns nimic, ci privea mai departe nişte copii care se jucau în praf şi în nisip. În cele din urmă răspunse:
- Vreau să mă duc şi să mă joc şi eu cu copiii aceia, care se joacă în stradă...
Vedeţi, aşadar, că nu-i nici un motiv de a-i invidia pe regi şi pe oamenii bogaţi, care ocupă în ţară locuri de cinste şi nici pe copii oamenilor bogaţi.
Odată coborâţi de pe muntele Tabor, apostolii, împreună cu Isus au intrat în Cafarnaum. Pe drum, vorbeau între ei, dar stăteau la o oarecare distanţă de Isus, pentru că nu ar fi vrut să mai audă şi Învăţătorul ce anume vorbesc ei între ei. Dar după ce au ajuns la Cafarnaum, Isus i-a întrebat:
- Despre ce anume aţi vorbit voi pe drum?
Această întrebare, la care nu se aşteptau, i-a cam pus pe gânduri, pentru că ei nu numai că vorbiseră, dar se şi certaseră, pe motivul că cine dintre ei ar fi mai mare. Auziseră ei din gura lui Isus, cum că el venise în lume pentru a întemeia o împărăţie pe pământ, şi ca atare, se aşteptau ca în împărăţia aceea, să ocupe cele dintâi şi cele mai importante locuri.
Apostolii ştiau bine că discuţiile de felul acesta nu-i plăceau lui Isus, de aceea, acum nici nu îndrăzneau să vorbească. Însă Isus, fără a mai aştepta răspunsul lor, cunoştea cele ce vorbiseră ei, şi ca să nu piardă ocazia, începu să le explice în ce anume constă cel dintâi loc în împărăţia lui.
În împărăţia mea, spune Isus, va fi exact contrariul a tot ceea ce se află în împărăţiile pământeşti. Cel mai mare şi cel mai bine văzut în împărăţia cerurilor, va fi acela care nu are armată, nu are poliţie... Cu alte cuvinte, va fi acela care-i slujeşte pe alţii, acela care îi ajută şi se îngrijeşte de ei.
Drept pildă a unei astfel de slujiri, Isus prezintă situaţia în care este primit un copil într-o casă în care să-şi afle adăpost şi sprijin: „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi în numele meu, pe mine mă primeşte!” (Mc 9, 37). După ce a pronunţat aceste cuvinte lui Isus a luat un copil în braţe, pe care-l prezintă apostolilor... Grandoarea lor, ca şi cele dintâi locuri pe care trebuiau să le ocupe în Biserică, consista în a-i învăţa pe copii Evanghelia şi de a se ocupa îndeaproape de ei. Deci, departe să fie de dânşii gândul de a-i stăpâni pe oameni, ca nişte stăpâni ori tirani.
În familie nu-i tare uşor de a face vreun serviciu, fratelui ori surioarei; sau în şcoală de a ajuta pe vreun coleg ori colegă.
O studentă la facultatea de Filologie, pe nume Maria, amintindu-şi de propria ei copilărie, descrie astfel de dificultăţi. „Pe când avea şapte ani, mama îi adusese o surioară. Acum, părinţii îşi concentraseră toată atenţia asupra acestei copile nou-născute, iar Mariei, fiind mai mare, i se dădea mai puţină importanţă în familie, aceasta închipuindu-şi că toţi au uitat de dânsa. Atunci, în sufletul ei a apărut gelozia. Nu o putea ierta pe micuţa surioară nici câtuşi de puţin, pentru că ocupa primul loc în familie, de care până atunci se bucurase ea...
Povestea asta a durat câţiva ani. Numai moartea surioarei a pus capăt acelei gelozii a Mariei. Atunci când nu şi-a mai avut surioara, Maria s-a căit amar de comportarea ei.
Cred că Dumnezeu i-a iertat păcatul, pentru că era mică şi nu înţelegea că păcătuieşte. Tot ea mai scrie că încă nu ştia că sentimentul acesta se numeşte gelozie...
În viaţă mai pot fi întâlnite şi altfel de situaţii, mai frumoase.
Un preot polonez s-a dus odată să viziteze un Institut de orfani în care se aflau atât băieţi cât şi fete. Acolo l-a aflat pe micuţul Iacint trist şi plângând, şi l-a întrebat:
- Spune-mi, micuţule, pentru ce plângi?
- Pentru că aş vrea să am şi eu un tată, o mamă, un frate, o surioară!
- Şi dacă ai avea un frăţior sau o surioară ai fi mai vesel?
- Da, desigur, atunci aş fi mai vesel.
Preotul s-a întreţinut prieteneşte cu acel copil preţ de câteva minute. Apoi a mers la şcoală unde povesti copiilor întâlnirea şi convorbirea lui cu Iacint. Atunci s-a ridicat în picioare Camelia, o copilă de 10-11 ani şi a spus: „Eu aş fi foarte bucuroasă să am un frăţior. De aceea îi voi ruga pe părinţii mei ca să-l invite pe Iacint la noi acasă de sfintele sărbători ale Paştelui”. Într-adevăr, părinţii Cameliei, l-au invitat pe Iacint nu numai de sărbătorile Paştelui, dar şi pentru tot timpul vacanţei de vară. Apoi, îl invitau în fiecare duminică şi sărbătoare. Iacint, cu toate că urma şi pe mai departe şcoala la Institut, acum nu mai era trist şi nu mai plângea. Camelia şi părinţii ei au lucrat după cuvintele lui Isus: „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi, pe mine mă primeşte!” (Mc 9, 37) Cameliei nu-i era teamă că părinţii ei vor fi mai atenţi cu frăţiorul ei adoptiv, ci îşi dădea perfect seama că orfanul are nevoie de o mare afecţiune.
Pentru a ocupa primul loc în inima lui Isus trebuie să-i slujim pe alţii, şi uneori să-i ajutăm chiar până la uitarea de noi înşine. Dar trebuie să ştiţi că acesta nu-i un lucru chiar atât de uşor. Cine a încercat a face aşa ceva a dat peste mari dificultăţi şi inconveniente.
- Tu, maiestate, eşti cel mai mare, cel mai bogat om din toată ţară, deci, şi cel mai fericit dintre oameni.
- N-ai vrea să te bucuri şi tu de fericirea mea, măcar pentru o zi? întrebă regele.
- Foarte bucuros, răspunse Damocle.
A doua zi, Damocle luase locul regelui. Stătea pe un tron măreţ, înconjurat de slugi, gata de a-i servi în orice clipă tot ceea ce i-ar dori inima. Tot în ziua aceea, la curtea regească s-a dat şi un mare ospăţ. Damocle privea cu nesaţ sala ospăţului frumos împodobită şi adulmeca mirosul bucatelor. Aşa cum era şi firesc, s-a aşezat pe locul de cinste, acolo unde numai regele se poate aşeza... Acum, se simţea nespus de fericit, dar ridicându-şi ochii văzu că deasupra capului său se află o sabie bine ascuţită atârnată numai de un fir de păr. Atunci s-a cutremurat de groază, s-a sculat de la locul cel de cinste şi a plecat de acolo.
Ceva mai târziu Dionisie i-a explicat lui Damocle, cum că un rege este totdeauna ameninţat de duşmani, atât din ţară, cât şi de peste hotare. Sabia atârnată deasupra capului lui Damocle, reprezenta tocmai aceste primejdii; de abia acum a înţeles el că cel dintâi loc din societate, chiar şi acela al regelui, nu poate da fericirea.
Împăratul Napoleon I, a organizat odată, la Paris, un banchet împărătesc, şi în sala ospăţului l-a luat şi pe băiatul lui, un copil, poate nu chiar aşa de mare cum sunteţi voi. Însă copilul acesta nu se uita nici la tablourile care atârnau pe pereţi, nici la masa încărcată cu tot felul de bunătăţi, nici la îmbrăcămintea elegantă a principilor, a conţilor şi a soţiilor lor, ci, plictisit, se apropie de geamul care dădea spre stradă, şi privea afară.
Observându-l, Napoleon îi spuse puţin cam aspru:
- Ce faci acolo? Ce-ţi lipseşte?
Momentan, copilul n-a răspuns nimic, ci privea mai departe nişte copii care se jucau în praf şi în nisip. În cele din urmă răspunse:
- Vreau să mă duc şi să mă joc şi eu cu copiii aceia, care se joacă în stradă...
Vedeţi, aşadar, că nu-i nici un motiv de a-i invidia pe regi şi pe oamenii bogaţi, care ocupă în ţară locuri de cinste şi nici pe copii oamenilor bogaţi.
Odată coborâţi de pe muntele Tabor, apostolii, împreună cu Isus au intrat în Cafarnaum. Pe drum, vorbeau între ei, dar stăteau la o oarecare distanţă de Isus, pentru că nu ar fi vrut să mai audă şi Învăţătorul ce anume vorbesc ei între ei. Dar după ce au ajuns la Cafarnaum, Isus i-a întrebat:
- Despre ce anume aţi vorbit voi pe drum?
Această întrebare, la care nu se aşteptau, i-a cam pus pe gânduri, pentru că ei nu numai că vorbiseră, dar se şi certaseră, pe motivul că cine dintre ei ar fi mai mare. Auziseră ei din gura lui Isus, cum că el venise în lume pentru a întemeia o împărăţie pe pământ, şi ca atare, se aşteptau ca în împărăţia aceea, să ocupe cele dintâi şi cele mai importante locuri.
Apostolii ştiau bine că discuţiile de felul acesta nu-i plăceau lui Isus, de aceea, acum nici nu îndrăzneau să vorbească. Însă Isus, fără a mai aştepta răspunsul lor, cunoştea cele ce vorbiseră ei, şi ca să nu piardă ocazia, începu să le explice în ce anume constă cel dintâi loc în împărăţia lui.
În împărăţia mea, spune Isus, va fi exact contrariul a tot ceea ce se află în împărăţiile pământeşti. Cel mai mare şi cel mai bine văzut în împărăţia cerurilor, va fi acela care nu are armată, nu are poliţie... Cu alte cuvinte, va fi acela care-i slujeşte pe alţii, acela care îi ajută şi se îngrijeşte de ei.
Drept pildă a unei astfel de slujiri, Isus prezintă situaţia în care este primit un copil într-o casă în care să-şi afle adăpost şi sprijin: „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi în numele meu, pe mine mă primeşte!” (Mc 9, 37). După ce a pronunţat aceste cuvinte lui Isus a luat un copil în braţe, pe care-l prezintă apostolilor... Grandoarea lor, ca şi cele dintâi locuri pe care trebuiau să le ocupe în Biserică, consista în a-i învăţa pe copii Evanghelia şi de a se ocupa îndeaproape de ei. Deci, departe să fie de dânşii gândul de a-i stăpâni pe oameni, ca nişte stăpâni ori tirani.
În familie nu-i tare uşor de a face vreun serviciu, fratelui ori surioarei; sau în şcoală de a ajuta pe vreun coleg ori colegă.
O studentă la facultatea de Filologie, pe nume Maria, amintindu-şi de propria ei copilărie, descrie astfel de dificultăţi. „Pe când avea şapte ani, mama îi adusese o surioară. Acum, părinţii îşi concentraseră toată atenţia asupra acestei copile nou-născute, iar Mariei, fiind mai mare, i se dădea mai puţină importanţă în familie, aceasta închipuindu-şi că toţi au uitat de dânsa. Atunci, în sufletul ei a apărut gelozia. Nu o putea ierta pe micuţa surioară nici câtuşi de puţin, pentru că ocupa primul loc în familie, de care până atunci se bucurase ea...
Povestea asta a durat câţiva ani. Numai moartea surioarei a pus capăt acelei gelozii a Mariei. Atunci când nu şi-a mai avut surioara, Maria s-a căit amar de comportarea ei.
Cred că Dumnezeu i-a iertat păcatul, pentru că era mică şi nu înţelegea că păcătuieşte. Tot ea mai scrie că încă nu ştia că sentimentul acesta se numeşte gelozie...
În viaţă mai pot fi întâlnite şi altfel de situaţii, mai frumoase.
Un preot polonez s-a dus odată să viziteze un Institut de orfani în care se aflau atât băieţi cât şi fete. Acolo l-a aflat pe micuţul Iacint trist şi plângând, şi l-a întrebat:
- Spune-mi, micuţule, pentru ce plângi?
- Pentru că aş vrea să am şi eu un tată, o mamă, un frate, o surioară!
- Şi dacă ai avea un frăţior sau o surioară ai fi mai vesel?
- Da, desigur, atunci aş fi mai vesel.
Preotul s-a întreţinut prieteneşte cu acel copil preţ de câteva minute. Apoi a mers la şcoală unde povesti copiilor întâlnirea şi convorbirea lui cu Iacint. Atunci s-a ridicat în picioare Camelia, o copilă de 10-11 ani şi a spus: „Eu aş fi foarte bucuroasă să am un frăţior. De aceea îi voi ruga pe părinţii mei ca să-l invite pe Iacint la noi acasă de sfintele sărbători ale Paştelui”. Într-adevăr, părinţii Cameliei, l-au invitat pe Iacint nu numai de sărbătorile Paştelui, dar şi pentru tot timpul vacanţei de vară. Apoi, îl invitau în fiecare duminică şi sărbătoare. Iacint, cu toate că urma şi pe mai departe şcoala la Institut, acum nu mai era trist şi nu mai plângea. Camelia şi părinţii ei au lucrat după cuvintele lui Isus: „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi, pe mine mă primeşte!” (Mc 9, 37) Cameliei nu-i era teamă că părinţii ei vor fi mai atenţi cu frăţiorul ei adoptiv, ci îşi dădea perfect seama că orfanul are nevoie de o mare afecţiune.
Pentru a ocupa primul loc în inima lui Isus trebuie să-i slujim pe alţii, şi uneori să-i ajutăm chiar până la uitarea de noi înşine. Dar trebuie să ştiţi că acesta nu-i un lucru chiar atât de uşor. Cine a încercat a face aşa ceva a dat peste mari dificultăţi şi inconveniente.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu