Într-o zi de toamnă, Don Bosco aştepta trenul în gara Carmagnola de lângă Torino. Stând el aşa, sub acoperişul dintre linii, era foarte atent la joaca unui grup de copii, printre care se distingea unul mai în vârstă, de care ascultau cu toţii. Don Bosco, vrând să-i cunoască, a început să se apropie de ei, însă aceştia, observând silueta unui preot au fugit cu toţii de acolo, dispărând. Rămăsese numai cel mai mare, „bulibaşul”, cum îi spuneau ei. Cu acesta, Don Bosco a început să vorbească, de la care a aflat că se numeşte Michele Magone, şi era supranumit generalul acestui grup de copii. La întrebarea cu privire asupra vârstei, familiei, el răspunse:
- Am 15 ani şi sunt orfan de tată.
- Ce meserie ţi-ar plăcea? îl mai întrebă Don Bosco.
- Am învăţat meseria de a tăia frunză la câini, răspunse el.
Se dădu semnalul de plecare a trenului, însă Don Bosco a avut timpul necesar pentru a-i spune că l-ar primi bucuros în Institutul lui de la Torino, pentru care putea cere lămuriri de la preotul din parohia în care locuia.
Într-adevăr, după un timp oarecare, Michele s-a dus la Torino şi a intrat în Institutul în care Don Bosco încerca educarea copiilor în duhul lui Cristos şi al Evangheliei sale.
Dacă atunci când a intrat în Institut l-ar fi întrebat cineva cine este Cristos, probabil că ar fi răspuns: „Nu ştiu!” Până atunci nu învăţase nimic din învăţătura creştinească. Doi dintre tovarăşii lui se aflau în puşcărie...
La început se simţea bine în Institutul din Torino. Se juca, sărea, alerga şi mergea regulat la şcoală.
Însă acum nu mai putea să nu se gândească la Isus, pentru că elevii lui Don Bosco, mergeau în capelă şi mulţi dintre ei se împărtăşeau foarte des. Michele mai avea încă multe păcate pe conştiinţă, din care cauză nici nu se apropia de altar pentru a-l primi pe Isus. Aşa se face că atunci când suna clopoţelul pentru liturghie, el devenea trist şi mergea în capelă mai mult în silă. Cristos devenise pentru el, o persoană vie şi prezentă, care-i trezea mustrări de conştiinţă şi care-i cerea să-şi schimbe viaţa.
Don Bosco îi cunoştea starea sufletească şi cu toată delicateţea îi spunea că numai spovada l-ar scăpa de tristeţe, dar Michele tot amâna de azi pe mâine, pentru că avea multe păcate pe conştiinţă.
În una din zile Don Bosco îi spuse surâzând: „Tu eşti general, mai mare peste toţi şi ca atare trebuie să fii curajos!...” De fapt Michele reuşi să-şi depăşească aversiunea şi ruşinea, şi tot în seara aceea s-a spovedit cu toată sinceritatea la Don Bosco, şi odată cu spovada şi-a recăpătat bucuria şi liniştea sufletească.
Acum, dacă l-ar fi întrebat cineva „Cine este Cristos?”, el ar fi putut răspunde cu toată sinceritatea: „Cristos este prietenul meu, pe care-l primesc deseori în Sfânta Împărtăşanie, şi împreună cu el învăţ, alerg, avându-l alături de mine în fiecare zi şi în fiecare clipă.
Isus s-a îndreptat cu apostolii spre satele Palestinei de Nord, prin jurul Cezareii lui Filip. Mergând ei, Isus i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt eu?” (Mc 8, 27). La această întrebare apostolii au început să spună ce auziseră ei, pe ici, pe colo: „Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii zic că eşti Ilie sau vreunul din profeţi”. „Dar voi cine spuneţi că sunt?” (Mc 8, 28-29). La această întrebare era mai greu de răspuns, fiindcă aici nu mai era vorba de a spune numai ceea ce auziseră de la alţii, ci de a-şi exprima propria lor convingere, ceea ce era cu totul altceva. Apostolii se gândeau în tăcere şi se uitau unul la altul, când în cele din urmă Petru a luat cuvântul şi a spus: „Tu eşti Cristos, adică Mesia”, şi asta a spus-o în numele tuturor celorlalţi apostoli.
Răspunsul era foarte bun. Cristos, care în limba greacă înseamnă Mesia, era acela pe care-l aşteptau evreii de mai multe sute de ani, acela care trebuia să-i scape de tot răul...
După răspunsul acesta Isus a început să-şi prevestească pătimirea, însă apostolii spuneau că aşa ceva nu se poate, fiindcă el, Mesia nu trebuia să sufere. Dintre toţi, Petru se împotrivea cel mai mult, tocmai el, care cu puţin mai înainte dăduse un răspuns atât de bun.
Numai cu multă greutate au înţeles ei că pătimirea lui Isus era de trebuinţă pentru mântuirea noastră. Atunci când au crezut, au suferit şi ei mult pentru Cristos, şi în felul acesta şi-au dovedit prin fapte credinţa şi dragostea lor pentru dânsul.
În lectura a II-a, sfântul Iacob spune că fără fapte bune, credinţa în Isus şi în Evanghelie nu valorează nimic, cu alte cuvinte, o astfel de credinţă este moartă.
Michele înţelegea foarte bine acest adevăr. Ştia că numai simpla spovadă nu este suficientă. Spre exemplu: „Mă căiesc şi îmi pare rău de toate păcatele mele”, şi apoi să-l primească pe Isus în sfânta Împărtăşanie zicând: „Cred în tine Isuse şi te iubesc”. Acestea sunt cuvinte frumoase, nimic de spus, dar insuficiente pentru că trebuie urmate de fapte. Viaţa aceluia care îl primeşte pe Isus trebuie să se schimbe în mai bine. De aceea şi Michele, cu gândul la trecutul lui prea puţin edificator, în hotărârea lui de a-şi schimba viaţa şi pentru a-i arăta lui Isus că-l iubeşte a formulat aceste şapte propuneri:
1. Mă voi întâlni cât mai des cu Isus la scaunul de spovadă şi la sfânta Împărtăşanie.
2. Voi avea o evlavie deosebită către Sfânta Fecioară Maria.
3. Mă voi ruga mult.
4. Voi cere cât mai des ajutor lui Isus şi Maicii sale sfinte.
5. Mă voi feri de păcate.
6. Voi fi totdeauna ocupat.
7. Voi sta cât mai departe de tovărăşiile rele.
„Aceştia sunt poliţiştii mei”, obişnuia el să spună. Era foarte atent şi veghea asupra comportamentului său, zilnic. Cu bunăvoinţă şi cu mult curaj, el a reuşit să-şi schimbe viaţa, cu toate că uneori era ispitit de a se mai certa cu câte cineva, sau chiar de a se bate.
Şi-a păstrat totdeauna temperamentul vioi şi vesel, capacitatea de a-i conduce pe alţii, şi uşurinţa în ceea ce priveşte organizarea jocurilor. Caracteristicile acestea naturale, l-au ajutat acum să săvârşească fapte bune, să-i ajute pe alţii şi să-şi stăpânească înclinaţiile cele rele.
Astăzi să vă gândiţi serios la comportarea voastră faţă de Isus. Ca şi Michele, trebuie să înţelegeţi şi voi, că pentru a fi prieteni ai lui Isus, numai convertirea, adică spovada nu este suficientă, pentru că spovada este numai începutul. Aici intervine un lung şi răbdător proces de transformare şi de autoformare. Isus aşteaptă şi binecuvântează sforţările voastre...
- Am 15 ani şi sunt orfan de tată.
- Ce meserie ţi-ar plăcea? îl mai întrebă Don Bosco.
- Am învăţat meseria de a tăia frunză la câini, răspunse el.
Se dădu semnalul de plecare a trenului, însă Don Bosco a avut timpul necesar pentru a-i spune că l-ar primi bucuros în Institutul lui de la Torino, pentru care putea cere lămuriri de la preotul din parohia în care locuia.
Într-adevăr, după un timp oarecare, Michele s-a dus la Torino şi a intrat în Institutul în care Don Bosco încerca educarea copiilor în duhul lui Cristos şi al Evangheliei sale.
Dacă atunci când a intrat în Institut l-ar fi întrebat cineva cine este Cristos, probabil că ar fi răspuns: „Nu ştiu!” Până atunci nu învăţase nimic din învăţătura creştinească. Doi dintre tovarăşii lui se aflau în puşcărie...
La început se simţea bine în Institutul din Torino. Se juca, sărea, alerga şi mergea regulat la şcoală.
Însă acum nu mai putea să nu se gândească la Isus, pentru că elevii lui Don Bosco, mergeau în capelă şi mulţi dintre ei se împărtăşeau foarte des. Michele mai avea încă multe păcate pe conştiinţă, din care cauză nici nu se apropia de altar pentru a-l primi pe Isus. Aşa se face că atunci când suna clopoţelul pentru liturghie, el devenea trist şi mergea în capelă mai mult în silă. Cristos devenise pentru el, o persoană vie şi prezentă, care-i trezea mustrări de conştiinţă şi care-i cerea să-şi schimbe viaţa.
Don Bosco îi cunoştea starea sufletească şi cu toată delicateţea îi spunea că numai spovada l-ar scăpa de tristeţe, dar Michele tot amâna de azi pe mâine, pentru că avea multe păcate pe conştiinţă.
În una din zile Don Bosco îi spuse surâzând: „Tu eşti general, mai mare peste toţi şi ca atare trebuie să fii curajos!...” De fapt Michele reuşi să-şi depăşească aversiunea şi ruşinea, şi tot în seara aceea s-a spovedit cu toată sinceritatea la Don Bosco, şi odată cu spovada şi-a recăpătat bucuria şi liniştea sufletească.
Acum, dacă l-ar fi întrebat cineva „Cine este Cristos?”, el ar fi putut răspunde cu toată sinceritatea: „Cristos este prietenul meu, pe care-l primesc deseori în Sfânta Împărtăşanie, şi împreună cu el învăţ, alerg, avându-l alături de mine în fiecare zi şi în fiecare clipă.
Isus s-a îndreptat cu apostolii spre satele Palestinei de Nord, prin jurul Cezareii lui Filip. Mergând ei, Isus i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt eu?” (Mc 8, 27). La această întrebare apostolii au început să spună ce auziseră ei, pe ici, pe colo: „Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii zic că eşti Ilie sau vreunul din profeţi”. „Dar voi cine spuneţi că sunt?” (Mc 8, 28-29). La această întrebare era mai greu de răspuns, fiindcă aici nu mai era vorba de a spune numai ceea ce auziseră de la alţii, ci de a-şi exprima propria lor convingere, ceea ce era cu totul altceva. Apostolii se gândeau în tăcere şi se uitau unul la altul, când în cele din urmă Petru a luat cuvântul şi a spus: „Tu eşti Cristos, adică Mesia”, şi asta a spus-o în numele tuturor celorlalţi apostoli.
Răspunsul era foarte bun. Cristos, care în limba greacă înseamnă Mesia, era acela pe care-l aşteptau evreii de mai multe sute de ani, acela care trebuia să-i scape de tot răul...
După răspunsul acesta Isus a început să-şi prevestească pătimirea, însă apostolii spuneau că aşa ceva nu se poate, fiindcă el, Mesia nu trebuia să sufere. Dintre toţi, Petru se împotrivea cel mai mult, tocmai el, care cu puţin mai înainte dăduse un răspuns atât de bun.
Numai cu multă greutate au înţeles ei că pătimirea lui Isus era de trebuinţă pentru mântuirea noastră. Atunci când au crezut, au suferit şi ei mult pentru Cristos, şi în felul acesta şi-au dovedit prin fapte credinţa şi dragostea lor pentru dânsul.
În lectura a II-a, sfântul Iacob spune că fără fapte bune, credinţa în Isus şi în Evanghelie nu valorează nimic, cu alte cuvinte, o astfel de credinţă este moartă.
Michele înţelegea foarte bine acest adevăr. Ştia că numai simpla spovadă nu este suficientă. Spre exemplu: „Mă căiesc şi îmi pare rău de toate păcatele mele”, şi apoi să-l primească pe Isus în sfânta Împărtăşanie zicând: „Cred în tine Isuse şi te iubesc”. Acestea sunt cuvinte frumoase, nimic de spus, dar insuficiente pentru că trebuie urmate de fapte. Viaţa aceluia care îl primeşte pe Isus trebuie să se schimbe în mai bine. De aceea şi Michele, cu gândul la trecutul lui prea puţin edificator, în hotărârea lui de a-şi schimba viaţa şi pentru a-i arăta lui Isus că-l iubeşte a formulat aceste şapte propuneri:
1. Mă voi întâlni cât mai des cu Isus la scaunul de spovadă şi la sfânta Împărtăşanie.
2. Voi avea o evlavie deosebită către Sfânta Fecioară Maria.
3. Mă voi ruga mult.
4. Voi cere cât mai des ajutor lui Isus şi Maicii sale sfinte.
5. Mă voi feri de păcate.
6. Voi fi totdeauna ocupat.
7. Voi sta cât mai departe de tovărăşiile rele.
„Aceştia sunt poliţiştii mei”, obişnuia el să spună. Era foarte atent şi veghea asupra comportamentului său, zilnic. Cu bunăvoinţă şi cu mult curaj, el a reuşit să-şi schimbe viaţa, cu toate că uneori era ispitit de a se mai certa cu câte cineva, sau chiar de a se bate.
Şi-a păstrat totdeauna temperamentul vioi şi vesel, capacitatea de a-i conduce pe alţii, şi uşurinţa în ceea ce priveşte organizarea jocurilor. Caracteristicile acestea naturale, l-au ajutat acum să săvârşească fapte bune, să-i ajute pe alţii şi să-şi stăpânească înclinaţiile cele rele.
Astăzi să vă gândiţi serios la comportarea voastră faţă de Isus. Ca şi Michele, trebuie să înţelegeţi şi voi, că pentru a fi prieteni ai lui Isus, numai convertirea, adică spovada nu este suficientă, pentru că spovada este numai începutul. Aici intervine un lung şi răbdător proces de transformare şi de autoformare. Isus aşteaptă şi binecuvântează sforţările voastre...
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu