Ne vom începe expunerea cu o curiozitate din lumea arborilor. Oamenii învăţaţi care au călătorit în diferite părţi ale lumii, au măsurat arborii şi i-au studiat din toate punctele de vedere. Din spusele lor, ştim că salcia ajunge până la 15 metri înălţime, plopii până la 40 de metri, brazii şi pinii ajung 65 de metri. Mult mai înalţi sunt coniferii giganţi, care uneori ating înălţimea de 100 de metri şi un diametru de 10 metri. Cel mai înalt copac din lume se află în Australia, şi este un eucalipt înalt de 115 metri, mult mai înalt decât multe biserici şi catedrale. Cupola catedralei „Sfântul Petru” din Roma are o înălţime de 132 metri.
Pentru a indica dimensiunea şi măreţia Împărăţiei lui Dumnezeu, adică a Bisericii, Isus o aseamănă cu bobul de muştar, cu copăcelul acesta, care nu este prea înalt, şi rareori atinge patru metri înălţime.
Dar, pentru a face o comparaţie justă, pentru ce nu ar fi ales Isus un alt copac, mai mare, mai înalt, spre exemplu un cedru din Liban, care creşte în Palestina de Nord pe versanţii muntelui Hermon?
În primul rând, pentru că muştarul este o plantă comună, foarte răspândită prin acele părţi, şi lui Isus îi plăcea să formuleze asemănări, folosindu-se de lucrurile pe care le avea la îndemână, pe care le putea arăta cu degetul.
În al doilea rând, pentru că sămânţa de muştar este foarte mică, aproape microscopică. De aceea în Palestina există şi zicala: „Mic, ca un bob de muştar”. Prin alte ţări se spune: „Mic, ca bobul de mac!”. Dacă acea sămânţă este încorporată într-un pământ bun, creşte o plantă destul de robustă în felul ei, în aşa fel încât se pot adăposti şi păsările cerului.
Vorbind despre sămânţa de muştar, Isus vestea dezvoltarea extraordinară a Împărăţiei lui Dumnezeu, adică a Bisericii. După cum din sămânţa cea mică de muştar, răsare şi creşte o plantă frumoasă şi robustă, pe viitor, la fel şi din grupul cel mic de apostoli va apărea Biserica, acea comunitate, care numără astăzi circa un miliard şi jumătate de credincioşi. Cu această povestire Isus voia să-şi încurajeze ucenicii pe care-i trimitea în toată lumea. Misiunea aceasta era dintre cele mai nobile, iar ei erau puţini, din care cauză aveau mare trebuinţă să fie încurajaţi şi asiguraţi cum că munca lor apostolică va da rezultate magnifice.
De fapt, chiar aşa s-a şi întâmplat. După Înălţarea lui Isus la cer, în Cenacol de abia dacă se mai aflau 120 de învăţăcei, însă astăzi sunt în lume numai creştini catolici, circa opt sute de milioane, care împreună cu alţi creştini de alte nuanţe ajung frumoasa cifră de un miliard şi jumătate. În cei două mii de ani de creştinism, sămânţa cea mică de muştar a devenit un copac mare şi maiestuos.
Atunci când Isus s-a înălţat la cer, singurul templu era Cenacolul, o casă care nu putea adăposti decât circa o sută şi ceva de oameni. Astăzi avem zeci de mii de biserici şi catedrale măreţe, adevărate bijuterii ale arhitecturii.
Cum au apărut toate acestea?
De cele mai multe ori prin mici oferte din partea credincioşilor şi prin munca benevolă a mii de oameni, printre care se aflau şi mulţi copii. Totdeauna s-a avut în vedere ca bisericile să fie construite solid pentru a rezista cutremurelor de pământ.
Concomitent cu aceasta s-a dezvoltat şi Biserica spirituală, care se mai numeşte şi „Împărăţia lui Dumnezeu” sau poporul lui Dumnezeu. Biserica aceasta este compusă din pietre şi cărămizi vii... Chiar şi voi, copiilor, sunteţi mici pietricele şi faceţi parte din această zidire a Bisericii. Isus vrea ca aceasta să fie o Biserică rezistentă, o Biserică sfântă, care să nu se teamă de uragane, ori furtuni. Şi într-adevăr, aşa va fi Biserica, dacă voi veţi fi pietrele şi cărămizile sănătoase, şi veţi trăi după Evanghelie. Acolo unde creştinii nu merg la biserică, ei nu cunosc Evanghelia, acolo unde copiii nu se roagă şi nu păzesc poruncile lui Dumnezeu, Biserica este extenuată, anemică.
Lucrul cel mai curios este că această măreţie a Bisericii nu este formată din lucruri mari, bătătoare la ochi, ci din faptele neînsemnate şi mici, dar bine făcute.
În una din zile un prieten de al lui Michelangelo, a făcut vizită marelui artist, pe care l-a aflat retuşând chipul unei statui, la care lucra de mai multă vreme şi-i spuse:
- De când nu am mai fost eu pe aici, mi se pare că n-ai mai făcut nimic la statuia asta!...
- Din contra, răspunse artistul, priveşte numai: aici, am şlefuit puţin, dincoace am făcut să dispară o zbârcitură. Buzelor le-am dat o nouă expresie, muşchii i-am scos mai mult în evidenţă....
- Dar astea sunt mici detalii, fleacuri, cum s-ar spune!
La aceasta Michelangelo răspunse surâzând:
- Într-adevăr, sunt mici detalii sau fleacuri cum le spui tu, însă trebuie să ştii că frumuseţea şi perfecţiunea nu apar decât din aceste mici detalii, tocmai pentru că detaliile nu trebuie neglijate.
Isus ne aminteşte în Evanghelia de astăzi, că din lucrurile mici, aşa cum este bobul de muştar, încolţesc şi se dezvoltă cele mari. Aşadar, nu trebuiesc nesocotite micile fapte bune. Însă mulţi copii, mai ales dintre băieţi, se gândesc şi visează numai la lucrurile mari, şi le neglijează pe cele mici.
Într-o culegere de lecturi pentru copii am aflat şi această istorioară:
Aflându-se la măsuţa lui de lucru, micuţul Gianni visa cu ochii deschişi:
Dacă aş vedea pe cineva că se află în primejdia de a se îneca, m-aş arunca în apă şi l-aş salva de la înec... Dacă în casa noastră ar izbucni un incendiu, nu m-aş speria, ci aş merge în camera de alături şi l-aş duce într-un loc sigur pe frăţiorul mai mic.
La un moment dat, mama îi întrerupse visul lui cu fapte eroice, zicându-i:
- Gianni, ia coşul şi dă fuga în piaţă şi cumpără ceva zarzavaturi, că nu mai am cu ce găti masa pentru prânz.
Dar protagonistul nostru nu vrea să meargă sub pretextul că are multe şi multe probleme de rezolvat, şi apoi, nici nu se simte el chiar atât de bine...
Ceva asemănător, cred că vi s-a întâmplat şi multora dintre voi. Lucrurile mici vi se păreau lipsite de culoare, prea puţin atrăgătoare, plictisitoare şi nu aveaţi nici o poftă să vă ocupaţi de ele.
Prin botez, cu toţii am primit credinţa, dragostea şi toate celelalte, în stare germinativă, aşa ca micuţele boabe de muştar. Isus vrea ca ele să se dezvolte, să crească mari. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ele se pot dezvolta prin micile noastre fapte bune. Acestea ca şi neînsemnatele retuşări ale lui Michelangelo, şlefuirea şi perfecţionarea sufletului şi caracterului. Pentru dezvoltarea şi perfecţionarea caracterului nu există o altă alternativă, decât calea faptelor mici. Aşadar, noi nu putem spune: Dacă nu ne rugăm seara şi dimineaţa, asta nu-i cine ştie ce. Dacă nu ne facem lecţiile, nu păcătuim grav, şi nici dacă nu o ajutăm pe mama, pentru că toate acestea sunt lucruri mici.
Astăzi este şi duminică, şi până la participarea la o altă liturghie mai sunt şapte zile. De aceea să căutaţi ca în tot acest răstimp să faceţi o faptă bună. Nu trebuie să vi se dezvolte numai picioarele şi mâinile, dar şi caracterul. Dacă veţi face aşa cum v-am spus, trebuie să ştiţi, că în săptămâna care urmează se va dezvolta un pic şi Biserica lui Dumnezeu.
Pentru a indica dimensiunea şi măreţia Împărăţiei lui Dumnezeu, adică a Bisericii, Isus o aseamănă cu bobul de muştar, cu copăcelul acesta, care nu este prea înalt, şi rareori atinge patru metri înălţime.
Dar, pentru a face o comparaţie justă, pentru ce nu ar fi ales Isus un alt copac, mai mare, mai înalt, spre exemplu un cedru din Liban, care creşte în Palestina de Nord pe versanţii muntelui Hermon?
În primul rând, pentru că muştarul este o plantă comună, foarte răspândită prin acele părţi, şi lui Isus îi plăcea să formuleze asemănări, folosindu-se de lucrurile pe care le avea la îndemână, pe care le putea arăta cu degetul.
În al doilea rând, pentru că sămânţa de muştar este foarte mică, aproape microscopică. De aceea în Palestina există şi zicala: „Mic, ca un bob de muştar”. Prin alte ţări se spune: „Mic, ca bobul de mac!”. Dacă acea sămânţă este încorporată într-un pământ bun, creşte o plantă destul de robustă în felul ei, în aşa fel încât se pot adăposti şi păsările cerului.
Vorbind despre sămânţa de muştar, Isus vestea dezvoltarea extraordinară a Împărăţiei lui Dumnezeu, adică a Bisericii. După cum din sămânţa cea mică de muştar, răsare şi creşte o plantă frumoasă şi robustă, pe viitor, la fel şi din grupul cel mic de apostoli va apărea Biserica, acea comunitate, care numără astăzi circa un miliard şi jumătate de credincioşi. Cu această povestire Isus voia să-şi încurajeze ucenicii pe care-i trimitea în toată lumea. Misiunea aceasta era dintre cele mai nobile, iar ei erau puţini, din care cauză aveau mare trebuinţă să fie încurajaţi şi asiguraţi cum că munca lor apostolică va da rezultate magnifice.
De fapt, chiar aşa s-a şi întâmplat. După Înălţarea lui Isus la cer, în Cenacol de abia dacă se mai aflau 120 de învăţăcei, însă astăzi sunt în lume numai creştini catolici, circa opt sute de milioane, care împreună cu alţi creştini de alte nuanţe ajung frumoasa cifră de un miliard şi jumătate. În cei două mii de ani de creştinism, sămânţa cea mică de muştar a devenit un copac mare şi maiestuos.
Atunci când Isus s-a înălţat la cer, singurul templu era Cenacolul, o casă care nu putea adăposti decât circa o sută şi ceva de oameni. Astăzi avem zeci de mii de biserici şi catedrale măreţe, adevărate bijuterii ale arhitecturii.
Cum au apărut toate acestea?
De cele mai multe ori prin mici oferte din partea credincioşilor şi prin munca benevolă a mii de oameni, printre care se aflau şi mulţi copii. Totdeauna s-a avut în vedere ca bisericile să fie construite solid pentru a rezista cutremurelor de pământ.
Concomitent cu aceasta s-a dezvoltat şi Biserica spirituală, care se mai numeşte şi „Împărăţia lui Dumnezeu” sau poporul lui Dumnezeu. Biserica aceasta este compusă din pietre şi cărămizi vii... Chiar şi voi, copiilor, sunteţi mici pietricele şi faceţi parte din această zidire a Bisericii. Isus vrea ca aceasta să fie o Biserică rezistentă, o Biserică sfântă, care să nu se teamă de uragane, ori furtuni. Şi într-adevăr, aşa va fi Biserica, dacă voi veţi fi pietrele şi cărămizile sănătoase, şi veţi trăi după Evanghelie. Acolo unde creştinii nu merg la biserică, ei nu cunosc Evanghelia, acolo unde copiii nu se roagă şi nu păzesc poruncile lui Dumnezeu, Biserica este extenuată, anemică.
Lucrul cel mai curios este că această măreţie a Bisericii nu este formată din lucruri mari, bătătoare la ochi, ci din faptele neînsemnate şi mici, dar bine făcute.
În una din zile un prieten de al lui Michelangelo, a făcut vizită marelui artist, pe care l-a aflat retuşând chipul unei statui, la care lucra de mai multă vreme şi-i spuse:
- De când nu am mai fost eu pe aici, mi se pare că n-ai mai făcut nimic la statuia asta!...
- Din contra, răspunse artistul, priveşte numai: aici, am şlefuit puţin, dincoace am făcut să dispară o zbârcitură. Buzelor le-am dat o nouă expresie, muşchii i-am scos mai mult în evidenţă....
- Dar astea sunt mici detalii, fleacuri, cum s-ar spune!
La aceasta Michelangelo răspunse surâzând:
- Într-adevăr, sunt mici detalii sau fleacuri cum le spui tu, însă trebuie să ştii că frumuseţea şi perfecţiunea nu apar decât din aceste mici detalii, tocmai pentru că detaliile nu trebuie neglijate.
Isus ne aminteşte în Evanghelia de astăzi, că din lucrurile mici, aşa cum este bobul de muştar, încolţesc şi se dezvoltă cele mari. Aşadar, nu trebuiesc nesocotite micile fapte bune. Însă mulţi copii, mai ales dintre băieţi, se gândesc şi visează numai la lucrurile mari, şi le neglijează pe cele mici.
Într-o culegere de lecturi pentru copii am aflat şi această istorioară:
Aflându-se la măsuţa lui de lucru, micuţul Gianni visa cu ochii deschişi:
Dacă aş vedea pe cineva că se află în primejdia de a se îneca, m-aş arunca în apă şi l-aş salva de la înec... Dacă în casa noastră ar izbucni un incendiu, nu m-aş speria, ci aş merge în camera de alături şi l-aş duce într-un loc sigur pe frăţiorul mai mic.
La un moment dat, mama îi întrerupse visul lui cu fapte eroice, zicându-i:
- Gianni, ia coşul şi dă fuga în piaţă şi cumpără ceva zarzavaturi, că nu mai am cu ce găti masa pentru prânz.
Dar protagonistul nostru nu vrea să meargă sub pretextul că are multe şi multe probleme de rezolvat, şi apoi, nici nu se simte el chiar atât de bine...
Ceva asemănător, cred că vi s-a întâmplat şi multora dintre voi. Lucrurile mici vi se păreau lipsite de culoare, prea puţin atrăgătoare, plictisitoare şi nu aveaţi nici o poftă să vă ocupaţi de ele.
Prin botez, cu toţii am primit credinţa, dragostea şi toate celelalte, în stare germinativă, aşa ca micuţele boabe de muştar. Isus vrea ca ele să se dezvolte, să crească mari. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ele se pot dezvolta prin micile noastre fapte bune. Acestea ca şi neînsemnatele retuşări ale lui Michelangelo, şlefuirea şi perfecţionarea sufletului şi caracterului. Pentru dezvoltarea şi perfecţionarea caracterului nu există o altă alternativă, decât calea faptelor mici. Aşadar, noi nu putem spune: Dacă nu ne rugăm seara şi dimineaţa, asta nu-i cine ştie ce. Dacă nu ne facem lecţiile, nu păcătuim grav, şi nici dacă nu o ajutăm pe mama, pentru că toate acestea sunt lucruri mici.
Astăzi este şi duminică, şi până la participarea la o altă liturghie mai sunt şapte zile. De aceea să căutaţi ca în tot acest răstimp să faceţi o faptă bună. Nu trebuie să vi se dezvolte numai picioarele şi mâinile, dar şi caracterul. Dacă veţi face aşa cum v-am spus, trebuie să ştiţi, că în săptămâna care urmează se va dezvolta un pic şi Biserica lui Dumnezeu.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu