DUMINICA A XIII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Se făceau pregătiri serioase în vederea războiului mondial. Pe străzile oraşului se vedeau afişate  manifeste, care îi chemau pe tineri la arme. Trebuiau să plece pe front. Sărmanii! Ştiau că mulţi dintre ei nu se vor mai întoarce pe la vetrele lor, sănătoşi şi vii.
La o lecţie de religie preotul i-a întrebat pe copii, dacă pot să răspundă la aceste trei întrebări:
- Când aţi vrea să muriţi?
- Unde anume aţi vrea să muriţi?
- Cum aţi vrea să muriţi?
La prima întrebare, cea mai mare parte dintre ei au răspuns că doreau să moară cât mai târziu: după 80-90 sau chiar după 100 de ani.
La a doua întrebare, adică în ceea ce priveşte locul morţii, răspunsurile nu au fost prea diferite, şi sunau cam aşa: „Aş vrea să mor în ţară, în casa părintească; aş vrea să mor de moarte naturală, de bătrâneţe, nu în război sau în vreun accident rutier şi nici în spital.
La a treia întrebare: cum aţi vrea să muriţi, cele mai multe răspunsuri au fost acestea: „Aş vrea să mor atunci când voi fi bine pregătit”. „Aş vrea să mor atunci când nu voi avea pe conştiinţă păcate de moarte”. „Aş vrea să mor numai după ce voi săvârşi multe fapte bune”. „Aş vrea să mor imediat după ce voi primi sfânta Împărtăşanie, când voi fi în prietenie cu Isus”.
Toate aceste dorinţe erau bune şi frumoase, şi nu ştiu ce mă face să cred că dacă vi s-ar fi pus şi vouă această întrebare, răspunsurile voastre nu s-ar fi distanţat prea mult de răspunsurile acelor copii. Preotul le-ar fi dorit copiilor realizarea acelor dorinţe în viaţa lor. Din păcate, nu totdeauna şi nu tuturor li se realizează dorinţele, fie ele cât de bune!
Mai marele sinagogii din Cafarnaum era Iair şi avea o fată de 12 ani, deci o copilă cam de vârsta voastră. De altfel aşa ca toţi copiii, şi ea voia să trăiască cât mai mult şi să se bucure de sănătate, dar între timp s-a îmbolnăvit grav, şi acum era aproape de moarte.
În disperarea lor, părinţii acestei fete şi-au adus aminte de minunile pe care săvârşise Isus la Cafarnaum. Iair îl văzu pe Isus de vreo câteva ori. De aceea se duse pe malul lacului acolo unde se afla Isus, se aruncă la picioarele lui şi-l rugă: „Fetiţa mea trage de moarte, vino de-ţi pune mâinile peste dânsa, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască” (Mc 5, 23).
Isus consimţi bucuros şi chiar porni spre casa mai marelui sinagigii, dar când mai aveau încă de mers o bună bucată de drum l-au întâmpinat nişte oameni care i-au spus lui Iair: „Fiica ta a murit, pentru ce mai superi pe Învăţătorul?” (Mc 5, 36).
În faţa casei lui Iair, era multă lume adunată şi bocetul femeilor se auzea de departe. Isus le spuse: „Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme!” (Mc 5, 39).
Femeile care plângeau auziseră despre minunile lui Isus, dar nu credeau că el ar fi în stare să învie şi un mort. De aceea, chiar îşi râseră de el auzindu-l zicând: „Copila doarme!” Ele nu pricepeau că Isus aseamănă moartea cu somnul.
Isus a intrat în camera în care se afla copila. A luat-o de mână şi i-a spus: „Talita cumi”, adică: „Fetiţă, scoală-te, îţi zic”. Şi îndată copila s-a sculat şi a început să umble căci era de 12 ani, spune sfântul evanghelist Marcu. Acum nu mai era bolnavă şi se bucura foarte tare.
Acum să vedem cum se purtau oamenii adunaţi în faţa casei lui Iair, mai ales femeile. Ei nu ştiau nimic despre învierea copilei şi continuau să strige şi să bocească şi după obiceiul evreilor, se auzea chiar şi muzica funebră. Copila, uimită de zgomotul de afară, desigur că a întrebato pe mamă-sa: „Mamă, ce-i zgomotul acesta? De ce plâng? A murit cineva?...” Atunci mama ieşind în prag, foarte bucuroasă, a strigat cu glas tare: „Copila trăieşte; Isus a înviat-o, nu mai plângeţi!”  Însă ei, aşa cum nu crezuseră cuvintele lui Isus nu voiau să creadă nici de data aceasta, şi spuseră: „Dacă trăieşte, ad-o aici ca s-o vedem şi noi!”
Atunci mama s-a întors în casă, şi-a luat copila de mână, şi aşa au ieşit în prag. La vederea copilei, cu toţii şi-au deschis ochii mari... Cred că nici voi nu aţi fi făcut altfel, dacă aţi fi fost martorii unui eveniment asemănător. Mai putem presupune, că unii dintre evrei, pentru a se asigura că nu visează şi că nu aveau în faţa lor o stafie, s-au apropiat de dânsa pentru a-i atinge mâna sau obrazul. Oamenii sunt dispuşi să creadă propriilor mâini decât ochilor. Copila nu dispărea atunci când oamenii îi atingeau mâinile şi obrazul, semn că Isus o înviase cu adevărat. Încetul cu încetul oamenii trecură peste această uimire şi acum erau cuprinşi de o mare admiraţie faţă de acela de a cărei poruncă ascultase chiar şi moartea.
Noi nu avem de unde şti câţi ani a mai trăit fiica lui Iair după ce a înviat-o Isus... Poate că a trăit mult, dar în cele din urmă tot a murit a doua oară. Foarte puţine sunt persoanele care au murit de două ori. Cred că fiinţa aceea întreaga ei viaţă şi-a amintit cu recunoştinţă de Isus şi că a trăit numai după poruncile lui. Însă aşa cum nădăjduim, după ce a murit a doua oară, Isus a luat-o în cer pentru a fi cu el întotdeauna.
Vouă tuturor, băieţi şi fete, care vă aflaţi astăzi aici de faţă, vă doresc o viaţă lungă. Dar să ştiţi că oricât de lungă ar fi această viaţă, în cele din urmă moartea vă aşteaptă cu cea mai mare răbdare.
Viaţa noastră este o lungă călătorie. O călătorie, care nu este îndreptată spre un sanctuar oarecare, faimos prin minunile care se săvârşesc acolo, ci o călătorie către casa Tatălui ceresc, care este cerul.
La auzul acestor cuvinte, unii dintre voi ar putea spune: „Dacă viaţa noastră este o călătorie continuă, o trecere continuă la o altă viaţă, în cazul acesta noi nu ne putem bucura şi nici nu putem fi mulţumiţi de această lume, fiindcă viaţa ne este apăsătoare, tristă. De aceea, nu ar fi mai bine să trăim şi noi ca ateii, ca necredincioşii, şi să nu ne mai gândim la moarte. Să trăim într-o continuă veselie şi să gustăm fără oprelişte din toate plăcerile acestei lumi?”
Mai întâi de toate, asta nu-i adevărat că noi creştinii nu putem fi mulţumiţi şi veseli. Spre exemplu, să-i luăm pe cei care merg într-un lung pelerinaj. Chiar dacă nu au în vedere adevăratul scop al călătoriei lor, în timpul acesta nimic nu-i împiedică să admire munţii, câmpiile, râurile şi oraşele pe unde trec, şi să se bucure. Pot chiar să cânte, să glumească, să râdă. Rugăciunea comună şi cântările religioase produc multă bucurie şi mângâiere sufletească părinţilor.
Călătoria noastră către cer ne aseamănă foarte mult cu un pelerinaj la Lourdes sau la Ierusalim, la Roma, la Loreto, etc. Dumnezeu, nu numai că nu ne interzice de a fi veseli, ci chiar vrea să fim totdeauna veseli şi bine dispuşi. Copilul cu conştiinţa curată şi bun, care caută să trăiască în prietenie cu Isus trebuie să fie totdeauna vesel. La această bucurie ne îndeamnă şi sfântul Pavel prin cuvintele: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul. Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Fil. 4, 4).
Gândul la moarte nu trebuie să ne întristeze, pentru că moartea nu înseamnă altceva decât întâlnirea cu Isus, o întâlnire veselă şi plină de bucurie. Gândul că va trebui să părăsim odată pământul ne va ajuta ca să luăm viaţa în serios şi cu toată dragostea. De aceea, să nu fim îngâmfaţi şi egoişti, pentru că în cele din urmă toate se vor reduce la unul şi acelaşi numitor comun.

Klimeck

NAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL (B)

 Pe cine sărbătorim astăzi? Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Cine este acest sfânt? Ce ştiţi voi despre el? După cum ni se spune în Sfânta Scriptură el este vestitorul lui Isus, este profetul care îl face cunoscut pe Cristos oamenilor şi după cum spune chiar el într-o altă evanghelie: „Eu trebuie să mă micşorez, iar el trebuie să crească.”

Ce făcea Ioan în pustiu?

Al cui fiu este Ioan? Al lui Zaharia şi al Elisabetei.

Aceştia doi s-au rugat foarte mult lui Dumnezeu pentru a le dărui un copil, deoarece Elisabeta era bolnavă şi nu putea să aibă copii s-au rugat foarte mult lui Dumnezeu cu toate că erau în vârstă amândoi, erau bătrâni şi era mai greu să mai poată fi părinţi. Însă Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea şi le-a dăruit un fiu şi acest fiu a devenit cel mai mare dintre cei născuţi între oameni.

Ce concluzie tragem din această insistenţă a acestor doi bătrâni: că atunci când cerem ceva lui Dumnezeu în rugăciune şi cerem insistent vom primi cu siguranţă şi insistenţa noastră va fi răsplătită.

Ce ştiţi voi despre naşterea lui Ioan? Dumnezeu a ascultat rugăciunea celor doi soţi şi a trimis un înger ca să îi spună lui Zaharia că rugăciunea i-a fost ascultată, dar Zaharia nu a crezut şi atunci ce s-a întâmplat? A rămas mut. Apoi a venit timpul ca Elisabeta soţia lui să nască şi l-a născut pe Ioan însă nu ştiau ce nume să îi pună cei din familia lor şi astfel l-au întrebat pe Zaharia: care este numele copilului: Ioan şi atunci i s-a dezlegat limba şi a început să vorbească şi să îl laude pe Dumnezeu şi să îi mulţumească.

Şi noi de multe ori ne rugăm lui Dumnezeu şi primim cele ce i-am cerut, dar după ce am primit ce facem: ne bucurăm, vorbim cu ceilalţi că ni s-a împlinit dorinţa şi aşa mai departe, însă uităm să mai trecem pe la biserică şi să îl lăudăm pe Dumnezeu şi să îi mulţumim pentru că ne-a ascultat rugăciunea. Zaharia ne este un exemplu ca atunci când primi ceva de la Dumnezeu să îi şi mulţumim că ne-a ajutat.

De ce este mare? Ioan Botezătorul este mare pentru că: a tresăltat la venirea lui Mesia; a crescut şi s-a întărit în Duhul Sfânt; a recunoscut că nu este el adevăratul Mesia: Isus trebuia să crească, el să scadă; nu era demn nici măcar să îi lege sandalele; l-a precedat mereu pe Isus în toate: la prevestire, la naştere, la creştere la moarte; a fost săgeata care indica spre Isus: Mielul lui Dumnezeu; a fost inelul de legătură între Vechiul Testament şi Noul Testament; el l-a botezat pe Isus. Şi totuşi, cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât Ioan Botezătorul!

Noi suntem mari dacă îl imităm pe Ioan Botezătorul, în faptele sale, aşa cum el l-a imitat pe Isus. Dar suntem şi mai mari întrucât suntem fii ai lui Dumnezeu!

Cum a murit Ioan? A murit ca martir, apărând legea lui Dumnezeu şi rămânând fidel lui. Cu ocazia unei sărbători organizate cu ocazia aniversarului lui Irod, cel care domnea în vremea aceea, după ce fiica reginei Irodiada a dansat pentru invitaţi, ce îi spune Irod, să îi ceară tot ce vrea, chiar şi jumătate din împărăţie şi îi va da. Însă ce cere Salome, fiica reginei? Capul lui Ioan Botezătorul. Ce să facă cu un cap? Regina dorea doar să îl vadă mort pe Ioan pentru că nu îi plăcea că vorbeşte împotriva păcatelor pe care le săvârşea şi din cauza lui nu avea linişte.

Şi noi preoţii ne comportăm asemenea lui Ioan Botezătorul, adică trebuie să vorbim împotriva păcatelor, împotriva celor ce fac răul pentru a se întoarce de la calea lor cea rea şi deseori suntem criticaţi, vorbiţi de rău. Însă şi voi trebuie să aveţi aceeaşi atitudine atunci când vedeţi pe cineva că face un păcat sau care ar dori să vă îndemne la păcat: să îi atrageţi atenţia că nu este bine ce face.

Şi noi suntem chemaţi să fim mărturisitori ai lui Cristos în lumea aceasta. Chiar dacă sunteţi mici puteţi face fapte mari şi puteţi da mărturie prin cuvintele şi faptele voastre: nu înjurând, nu furând cireşe sau alte lucruri, ascultând de părinţi etc.

DUMINICA A XI-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Ne vom începe expunerea cu o curiozitate din lumea arborilor. Oamenii învăţaţi care au călătorit în diferite părţi ale lumii, au măsurat arborii şi i-au studiat din toate punctele de vedere. Din spusele lor, ştim că salcia ajunge până la 15 metri înălţime, plopii până la 40 de metri, brazii şi pinii ajung 65 de metri. Mult mai înalţi sunt coniferii giganţi, care uneori ating înălţimea de 100 de metri şi un diametru de 10 metri. Cel mai înalt copac din lume se află în Australia, şi este un eucalipt înalt de 115 metri, mult mai înalt decât multe biserici şi catedrale. Cupola catedralei „Sfântul Petru” din Roma are o înălţime de 132 metri.
Pentru a indica dimensiunea şi măreţia Împărăţiei lui Dumnezeu, adică a Bisericii, Isus o aseamănă cu bobul de muştar, cu copăcelul acesta, care nu este prea înalt, şi rareori atinge patru metri înălţime.
Dar, pentru a face o comparaţie justă, pentru ce nu ar fi ales Isus un alt copac, mai mare, mai înalt, spre exemplu un cedru din Liban, care creşte în Palestina de Nord pe versanţii muntelui Hermon?
În primul rând, pentru că muştarul este o plantă comună, foarte răspândită prin acele părţi, şi lui Isus îi plăcea să formuleze asemănări, folosindu-se de lucrurile pe care le avea la îndemână, pe care le putea arăta cu degetul.
În al doilea rând, pentru că sămânţa de muştar este foarte mică, aproape microscopică. De aceea în Palestina există şi zicala: „Mic, ca un bob de muştar”. Prin alte ţări se spune: „Mic, ca bobul de mac!”. Dacă acea sămânţă este încorporată într-un pământ bun, creşte o plantă destul de robustă în felul ei, în aşa fel încât se pot adăposti şi păsările cerului.
Vorbind despre sămânţa de muştar, Isus vestea dezvoltarea extraordinară a Împărăţiei lui Dumnezeu, adică a Bisericii. După cum din sămânţa cea mică de muştar, răsare şi creşte o plantă frumoasă şi robustă, pe viitor, la fel şi din grupul cel mic de apostoli va apărea Biserica, acea comunitate, care numără astăzi circa un miliard şi jumătate de credincioşi. Cu această povestire Isus voia să-şi încurajeze ucenicii pe care-i trimitea în toată lumea. Misiunea aceasta era dintre cele mai nobile, iar ei erau puţini, din care cauză aveau mare trebuinţă să fie încurajaţi şi asiguraţi cum că munca lor apostolică va da rezultate magnifice.
De fapt, chiar aşa s-a şi întâmplat. După Înălţarea lui Isus la cer, în Cenacol de abia dacă se mai aflau 120 de învăţăcei, însă astăzi sunt în lume numai creştini catolici, circa opt sute de milioane, care împreună cu alţi creştini de alte nuanţe ajung frumoasa cifră de un miliard şi jumătate. În cei două mii de ani de creştinism, sămânţa cea mică de muştar a devenit un copac mare şi maiestuos.
Atunci când Isus s-a înălţat la cer, singurul templu era Cenacolul, o casă care nu putea adăposti decât circa o sută şi ceva de oameni. Astăzi avem zeci de mii de biserici şi catedrale măreţe, adevărate bijuterii ale arhitecturii.
Cum au apărut toate acestea?
De cele mai multe ori prin mici oferte din partea credincioşilor şi prin munca benevolă a mii de oameni, printre care se aflau şi mulţi copii. Totdeauna s-a avut în vedere ca bisericile să fie construite solid pentru a rezista cutremurelor de pământ.
Concomitent cu aceasta s-a dezvoltat şi Biserica spirituală, care se mai numeşte şi „Împărăţia lui Dumnezeu” sau poporul lui Dumnezeu. Biserica aceasta este compusă din pietre şi cărămizi vii... Chiar şi voi, copiilor, sunteţi mici pietricele şi faceţi parte din această zidire a Bisericii. Isus vrea ca aceasta să fie o Biserică rezistentă, o Biserică sfântă, care să nu se teamă de uragane, ori furtuni. Şi într-adevăr, aşa va fi Biserica, dacă voi veţi fi pietrele şi cărămizile sănătoase, şi veţi trăi după Evanghelie. Acolo unde creştinii nu merg la biserică, ei nu cunosc Evanghelia, acolo unde copiii nu se roagă şi nu păzesc poruncile lui Dumnezeu, Biserica este extenuată, anemică.
Lucrul cel mai curios este că această măreţie a Bisericii nu este formată din lucruri mari, bătătoare la ochi, ci din faptele neînsemnate şi mici, dar bine făcute.
În una din zile un prieten de al lui Michelangelo, a făcut vizită marelui artist, pe care l-a aflat retuşând chipul unei statui, la care lucra de mai multă vreme şi-i spuse:
- De când nu am mai fost eu pe aici, mi se pare că n-ai mai făcut nimic la statuia asta!...
- Din contra, răspunse artistul, priveşte numai: aici, am şlefuit puţin, dincoace am făcut să dispară o zbârcitură. Buzelor le-am dat o nouă expresie, muşchii i-am scos mai mult în evidenţă....
- Dar astea sunt mici detalii, fleacuri, cum s-ar spune!
La aceasta Michelangelo răspunse surâzând:
- Într-adevăr, sunt mici detalii sau fleacuri cum le spui tu, însă trebuie să ştii că frumuseţea şi perfecţiunea nu apar decât din aceste mici detalii, tocmai pentru că detaliile nu trebuie neglijate.
Isus ne aminteşte în Evanghelia de astăzi, că din lucrurile mici, aşa cum este bobul de muştar, încolţesc şi se dezvoltă cele mari. Aşadar, nu trebuiesc nesocotite micile fapte bune. Însă mulţi copii, mai ales dintre băieţi, se gândesc şi visează numai la lucrurile mari, şi le neglijează pe cele mici.
Într-o culegere de lecturi pentru copii am aflat şi această istorioară:
Aflându-se la măsuţa lui de lucru, micuţul Gianni visa cu ochii deschişi:
Dacă aş vedea pe cineva că se află în primejdia de a se îneca, m-aş arunca în apă şi l-aş salva de la înec... Dacă în casa noastră ar izbucni un incendiu, nu m-aş speria, ci aş merge în camera de alături şi l-aş duce într-un loc sigur pe frăţiorul mai mic.
La un moment dat, mama îi întrerupse visul lui cu fapte eroice, zicându-i:
- Gianni, ia coşul şi dă fuga în piaţă şi cumpără ceva zarzavaturi, că nu mai am cu ce găti masa pentru prânz.
Dar protagonistul nostru nu vrea să meargă sub pretextul că are multe şi multe probleme de rezolvat, şi apoi, nici nu se simte el chiar atât de bine...
Ceva asemănător, cred că vi s-a întâmplat şi multora dintre voi. Lucrurile mici vi se păreau lipsite de culoare, prea puţin atrăgătoare, plictisitoare şi nu aveaţi nici o poftă să vă ocupaţi de ele.
Prin botez, cu toţii am primit credinţa, dragostea şi toate celelalte, în stare germinativă, aşa ca micuţele boabe de muştar. Isus vrea ca ele să se dezvolte, să crească mari. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ele se pot dezvolta prin micile noastre fapte bune. Acestea ca şi neînsemnatele retuşări ale lui Michelangelo, şlefuirea şi perfecţionarea sufletului şi caracterului. Pentru dezvoltarea şi perfecţionarea caracterului nu există o altă alternativă, decât calea faptelor mici. Aşadar, noi nu putem spune: Dacă nu ne rugăm seara şi dimineaţa, asta nu-i cine ştie ce. Dacă nu ne facem lecţiile, nu păcătuim grav, şi nici dacă nu o ajutăm pe mama, pentru că toate acestea sunt lucruri mici.
Astăzi este şi duminică, şi până la participarea la o altă liturghie mai sunt şapte zile. De aceea să căutaţi ca în tot acest răstimp să faceţi o faptă bună. Nu trebuie să vi se dezvolte numai picioarele şi mâinile, dar şi caracterul. Dacă veţi face aşa cum v-am spus, trebuie să ştiţi, că în săptămâna care urmează se va dezvolta un pic şi Biserica lui Dumnezeu.

 Klimeck

 

DUMINICA A X-A DE PESTE AN (B)

Ascultând povestirea bunătăţii şi a minunilor lui Isus câţiva copii vorbeau între ei: „Ce frumos ar fi fost dacă am fi trăit şi noi în Palestina pe vremurile acelea. L-am fi putut vedea pe Isus, i-am fi putut auzi glasul. Am fi văzut-o pe Sfânta Fecioară Maria; l-am fi văzut pe sfântul Petru şi pe ceilalţi apostoli...”

Una dintre copile avea o dorinţă şi mai îndrăzneaţă, şi spunea: „Ar fi fost şi mai frumos, nu numai să fi trăit în vremurile acelea, dar să fi fost şi rude apropiate cu Isus. Atunci m-aş fi putut duce în casa lui şi să vorbesc cu el, cu Sfânta Fecioară Maria, cu sfântul Iosif. Şi aşa noi toţi, care ne aflăm aici, am fi putut merge în sinagogă împreună cu Isus şi cu alţi copii de vârsta noastră, la lecţiile sfinte din scripturi...”.

Acestea nu sunt decât visuri frumoase de copii, irealizabile. Într-adevăr, la Nazaret se poate merge şi astăzi, dar Nazaretul de astăzi nu se mai aseamănă cu Nazaretul de acum două mii de ani. Atunci, Nazaretul era un târg numărând vreo câteva sute de locuitori. Astăzi, însă, este un mare oraş, cu clădiri impunătoare şi cu un comerţ în plină dezvoltare. Sfânta Familie nu mai locuieşte acolo, şi roata timpului nimeni nu o poate da înapoi, aşa cum am da acele unui ceasornic. Dar din Evanghelia de astăzi învăţăm că într-un fel oarecare, cu toţii putem deveni rude apropiate ale lui Isus.

În Evanghelia de astăzi se spune că în una din zile, Isus se afla într-o casă, şi îi învăţa pe oamenii care-l ascultau cu dragă inimă şi voiau să trăiască după învăţăturile sale. Dar acolo se mai aflau şi dintre cei care se împotriveau acestor învăţături, printre care se numărau şi fariseii.

Aceştia văzându-l pe Isus că alungă duhurile rele şi că săvârşeşte multe minuni, spuneau că el face toate acestea cu puterea lui Belzelbul, mai marele diavolilor. Isus le-a explicat că această învinovăţire nu numai că era neîntemeiată, ci chiar ridicolă, pentru că diavol pe diavol nu se contrazice, ci colaborează la răspândirea răului în lume.

În vreme ce Isus învăţa, au ajuns acolo şi nişte rude ale lui, printre care se afla şi Mama sa, care voiau să-l vadă şi să-i vorbească, dar nu puteau intra în casă din cauza mulţimii. De aceea, îi rugară pe cei care se aflau la uşă să transmită din om în om că se află acolo şi că ar vrea să-i vorbească, cu alte cuvinte să vină până la dânşii.

Însă Isus n-a vrut să-şi întrerupă cuvântarea, dar se folosi de prezenţa rudelor sale pentru a-i lămuri pe oameni cu privire la rudenia spirituală care se deosebeşte de cea trupească, şi a spus: „Cine face voinţa lui Dumnezeu, acesta îmi este frate, soră şi mamă” (Mc 3, 35). Printre ascultători se aflau şi multe suflete bune, care îi împlineau voinţa, către care Isus îndreptându-şi privirea, a spus: „Iată mama mea şi fraţii mei...” (Mc 3, 34).

Maria îi era mamă în ordinea trupească, pentru că-l adusese pe lume şi-i asculta cuvintele „pe care le păstra în inima ei”. Dintre toate făpturile omeneşti ea îndeplinea voinţa lui Dumnezeu în chipul cel mai desăvârşit. Din clipa bunei-vestiri, când a răspuns îngerului: „Iată roaba Domnului...”, ea a fost totdeauna supusă voinţei lui Dumnezeu, şi mai mult decât oricărei alte fiinţe ei i se potrivesc cel mai bine cuvintele lui Isus, referitoare la rudenia spirituală.

Ne umple inima cu bucurie faptul că fiecare creştin care trăieşte după voinţa lui Dumnezeu, este mamă, frate ori soră cu Isus. De aceea, copiii care vor să se înrudească cu Isus, nu trebuie să se întoarcă la vremurile cele de demult, şi nici să meargă la Nazaret, ci numai să trăiască în propriile lor case după Evanghelie, căci numai aşa vor deveni fraţi ori surori ai lui Isus.

Fiind ei fraţi şi surori cu Isus, atunci vor fi fraţi şi surori între ei. Aceasta este rudenia spirituală a copiilor buni. La fel cum băieţii şi fetele care intră în Congregaţii sau în Ordine religioase, se numesc „fraţi” ori „surori”, deşi provin din toate colţurile ţării sau ale lumii, la fel şi noi îi socotim de fraţi şi surori, şi-i respectăm ca atare pe toţi aceia care fac voinţa Domnului.

Un preot tânăr, care era pe punctul de a pleca în Misiunile din China, a scris o scrisoare Maicii Superioare a Carmelitanelor din Lisieux (Franţa), prin care cerea ca una dintre surori să se roage pentru ca bunul Dumnezeu să-i binecuvânteze munca apostolică din acea parte a lumii. Superioara, a ales-o pe sora Tereza, iar misionarului i-a scris aceste câteva cuvinte: „Sora aceasta este cea mai bună dintre surori... Aşa că veţi avea o colaboratoare foarte zeloasă, care nu va neglija nimic din ceea ce poate contribui la mântuirea sufletelor, pentru că scumpa noastră soră este complet unită cu Dumnezeu”.

În urma acelei scrisori misionarul a trimis sorei Tereza o iconiţă cu amintirea de la prima lui Sfântă Liturghie pe care adăugă şi aceste cuvinte: „Aici, pe pământ, vom munci împreună, iar în cer vom împărţi răsplata!”

Sora Tereza avea patru surori şi nici un frate. De aceea a şi primit cu multă bucurie propunerea de a se ruga pentru misionarul acela. În felul acesta ea şi-a câştigat un frate spiritual, căruia i-a şi scris cele ce urmează:

„Te încredinţez ocrotirii lui Dumnezeu, scumpul meu frate. Distanţa cea mare care ne desparte nu va putea nici câtuşi de puţin să înstrăineze sufletele noastre, iar moartea ne va uni şi mai mult. Dacă peste puţină vreme, Dumnezeu mă va lua la cer, voi cere de la Isus permisiunea ca să te pot afla în China, pentru a putea realiza apostolatul împreună. Între timp voi căuta să fiu cât mai unită cu fratele meu prin rugăciune, şi, am să-i cer lui Isus să pot suferi şi eu împreună cu fratele meu, atunci când el va suferi. Mai mult chiar, aş dori ca fratele meu să aibă numai bucurii sufleteşti, iar  eu numai încercări şi dureri, deoarece unica mea armă este dragostea şi suferinţa. Îl voi ruga, pentru ca fratele meu să binecuvânteze pe aceea pe care i-a dat-o Isus ca să-i fie soră”. - Tereza a Pruncului Isus.

În rândurile de mai sus am văzut o frumoasă pildă de rudenie spirituală. Sora Tereza nu numai că-l iubea pe misionar, fratele ei, dar se ruga pentru dânsul ca cea mai bună dintre surori. Nu după multă vreme sora Tereza a murit şi de acolo, din cer, ea nu a încetat să-şi ajute fratele misionar.

Dorinţa lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să formeze marea familie a lui Dumnezeu: să se iubească şi să se ajute ca fraţii şi ca surorile.

Astăzi, primindu-l pe Isus în inimile noastre îl vom ruga să ne ajute, spre a deveni o familie bună, omogenă, în care toţi, mari şi mici, să se iubească între dânşii.

Klimeck

TRUPUL ŞI SÂNGELE DOMNULUI (B)

La Fatima se făceau pregătirile pentru procesiunea din sărbătoarea „Trupul Domnului”. Preotul trebuia să-l ducă pe Isus ascuns în sfânta Ostie pe uliţele satului, iar în semn de veneraţie, copilele trebuiau să arunce flori pe tot parcursul procesiunii. Printre acestea se aflau şi două prietene: cea mai mare Lucia, care făcuse deja I-a Împărtăşanie şi Iacinta care nu făcuse I-a Împărtăşanie. La un moment dat, micuţa Iacinta a întrebat copilăreşte:

- În timpul procesiunii îl voi vedea şi eu pe Isus?

- Desigur că ai să-l vezi, răspunseră copilele cele mai mari.

Sosi ziua acestei solemnităţi, când preotul înconjurat de mulţimea poporului, în mâini cu Ostensorul în care se afla Isus ascuns în sfânta Ostie străbătea uliţele satului. În faţă se aflau copilele îmbrăcate în lungi rochii albe, cu coşuleţe pline cu flori, pe care din când în când le aruncau în direcţia Ostensorului. Numai Iacinta nu a aruncat nici măcar o petală, pe care la sfârşitul procesiunii, Lucia a întrebat-o:

- Pentru ce nu ai aruncat şi tu flori?

- Pentru că eu nu l-am văzut pe Isus, răspunse copila.

Ea încă nu înţelesese că Isus trebuie să fie ascuns. Ca mulţi dintre copii, ea se gândea că Isus ar fi ascuns, dar numai aşa cum se ascund copiii, care jucându-se se dau din când în când în dosul unui copac, ori după colţul vreunei case. Ea îşi închipuia că până la urmă tot are să apară el de undeva, şi-l va vedea.

Lucia şi Iacinta sunt acele copile, cărora nu mult după aceea le-a apărut Maica Domnului, la Fatima.

Într-un fel oarecare, aşa, ca micuţa Iacinta, credeau şi mulţi dintre evrei, atunci când ascultau învăţătura lui Isus în sinagoga din Cafarnaum. Evreii de atunci nu înţelegeau că Isus putea fi ascuns sub speciile pâinii şi li se părea cu neputinţă de a bea şi de a mânca trupul şi sângele lui Isus, din care cauză mulţi plecară şi nu mai voiau să meargă cu el.

Cele ce a vestit Isus la Cafarnaum, a realizat în Joia Mare, atunci când a înfiinţat Preasfântul Sacrament al Sângelui şi al Trupului său.

Cu puţin mai înainte am citit cuvintele recitate la oferirea pâinii: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul meu... Acesta este Sângele meu, Sângele Legământului Nou, care se varsă pentru mulţi” (Mc. 14, 22-24).

Consumând speciile pâinii şi ale vinului, aceasta va fi totdeauna un mister. De aceea, atunci când după consacrare, Isus se află pe altar, preotul spune cu glas tare: „Misterul credinţei”. Fără credinţă în prezenţa reală a lui Isus pe altar, liturghia şi împărtăşania nu ar fi decât un joc de cuvinte - aşa cum spunea cineva.

Cu toate că misterul acesta este de neînţeles, noi putem şi trebuie să ne pregătim bine, pentru a-l primi pe Isus.

Cum s-au pregătit apostolii?

Mai întâi de toate au căutat o sală mare la etaj, în casa pe care le-o indicase Isus. Aceea nu-i alta decât casa pe care o numim „Cenacol”. Apoi au pregătit bucatele şi s-au spălat, dar cu toate acestea Isus le-a mai spălat şi picioarele. Spălarea picioarelor era un simbol, un semn exterior cum că inima şi sufletul trebuie să fie curate. Apoi, aşa cum am spus puţin mai înainte, a avut loc înfiinţarea Preasfântului Sacrament, cu alte cuvinte, cea dintâi Liturghie şi cea dintâi sfântă Împărtăşanie din istoria lumii.

Acum, în locul apostolilor din Cenacol, sunteţi voi care participaţi la Sfânta Liturghie în jurul altarului, pentru că Biserica este Cenacolul nostru, din care cauză şi voi trebuie să căutaţi a vă pregăti bine la celebrarea jertfei liturgice.

Când mergeţi în vizită la o persoană mai importantă, mai întâi vă spălaţi bine, vă pieptănaţi şi îmbrăcaţi hainele cele mai bune şi mai curate pe care le aveţi. Deci şi atunci când mergeţi la biserică, trebuie să fiţi spălaţi şi frumos îmbrăcaţi. Fetele, poate şi mai mult decât băieţii, caută să fie frumos şi curat îmbrăcate pentru că vor să se evidenţieze şi să fie admirate. Dar dacă cineva nu are o haină nouă, caută să-şi cureţe bine haina pe care o are.

Curăţenia lăuntrică, curăţenia sufletului şi a conştiinţei sunt importante. Dacă vreunul dintre voi a păcătuit grav, trebuie să se spovedească imediat, chiar dacă este vorba numai de o simplă bănuială, pentru că în mod obişnuit copiii nu săvârşesc păcate grave.

Sfânta Maria Margareta Alacoque, în una din vedeniile sale, a văzut că, pe când preotul împărtăşea poporul, la unele persoane Isus mergea cu bucurie, la altele cu indiferenţă, dar la altele cu dezgust. Isus i-a explicat sfintei, că aceasta depindea de pregătirea acelor fiinţe şi de curăţenia lor sufletească. Într-un suflet necurat, plin de păcate, Isus nu se putea simţi bine.

În Evanghelia de astăzi am citit că apostolii, după terminarea Cinei, când îl primiseră pe Isus, mai înainte de a părăsi Cenacolul, au cântat o cântare de mulţumire. Tot aşa şi noi, după sfânta Împărtăşanie cântăm cântece de mulţumire. Chiar şi în tăcere noi îi putem mulţumi Domnului.

Totuşi, mulţumirea cea mai mare este aceea pe care o exprimaţi cu glasurile voastre şi cu faptele bune pe care le săvârşiţi în cursul săptămânii.

În una din zile veni la misionarul dintr-un sat din Africa, o mamă care îi spuse:

- Părinte, vă rog să-i înscrieţi şi pe copiii mei la catehism, căci vreau să se pregătească pentru botez şi să devină creştini.

- Dar, pentru ce să devină creştini? întreabă misionarul.

- Pentru că am observat că toţi copiii creştini sunt educaţi, cuminţi, nu se bat între ei, se ajută unii pe alţii şi nu vorbesc cuvinte murdare.

Misionarul a rămas frumos impresionat de aceste cuvinte şi răspunse surâzând:

- Copiii aceştia nu sunt totdeauna aşa cum spui dumneata. Oricum, în realitate, cea mai mare parte dintre ei caută să trăiască după cele poruncite de Isus. Aceştia sunt dintre aceia care după o bună pregătire se împărtăşesc cât mai des. Copiii aceştia îşi amintesc că limba pe care s-a odihnit Isus, nu poate spune minciuni şi nici cuvinte necivilizate. Dar conştienţi că trupul lor, în care se află Isus trebuie să slujească numai pentru a face binele şi nicicând răul. Grija lor de căpetenie este de a face totdeauna şi oricând numai fapte bune.

În cele din urmă, misionarul îi spune femeii că îi primeşte cu multă bucurie copiii la învăţătura creştinească.

Isus, care peste puţină vreme va veni pe altarul nostru, că va ajuta ca toate cele cuvinte ale misionarului referitoare la mulţumirea de după sfânta Împărtăşanie, prin săvârşirea faptelor să se realizeze şi în comportarea voastră de toate zilele.

Klimeck