DUMINICA A V-A DIN TIMPUL PASCAL (B)

 Desigur că nu se află nici unul printre voi, care să nu fi trecut măcar o singură dată printr-o grădină cu pomi roditori, bineînţeles, nu la furat. Acolo, aţi admirat merele, perele, caisele, prunele, etc., care începuseră să dea în copt... Sunt sigur că aţi fost şi prin vii, prin care aţi putut admira strugurii mari şi frumoşi, care, parcă vă făceau cu ochiul...

- Cum se pot dezvolta şi maturiza strugurii?

- Strugurii se dezvoltă şi ajung la maturizare, numai dacă sunt într-o strânsă legătură cu viţa şi cu mlădiţele, din care-şi trag viaţa, aroma şi dulceaţa.

Poate că vi s-a întâmplat vreodată să intraţi în vreo vie sau în vreo grădină cu pomi roditori în urma unui uragan, a unei ploi cu grindină. Mai pot ajunge la maturitate fructele care au fost scuturate şi desprinse din pomi? Desigur că nu!...

Cu ani în urmă am citit o poveste fantastică, în care era vorba despre o convorbire dintre o viţă şi o mlădiţă, şi mlădiţa îi spunea viţei:

- Eu vreau să fiu liberă şi independentă; de aceea, de azi înainte, eu mă despart de tine!

- N-am nimic împotrivă, poţi să te desparţi; eşti liberă, spuse viţa.

Şi aşa, mlădiţa s-a despărţit de viţa mamă. Dar ce s-a ales de libertatea ei? N-a mai adus roade pentru că s-a uscat, iar gospodarul a aruncat-o în foc şi a ars.

Dar, pentru ce vorbim noi în duminica aceasta despre asemenea lucruri?

Vorbim despre asemenea lucruri pentru că am citit în evanghelie, că Isus se aseamănă pe el însuşi cu viţa, iar pe noi creştinii ne aseamănă cu mlădiţele, pe care trebuie să se maturizeze strugurii cei frumoşi şi delicioşi, care nu pot fi altceva decât faptele noastre cele bune.

Ce se va întâmpla cu noi dacă ne vom separa de Isus prin păcate?... În cazul acesta nu vom mai face nici o faptă bună, aşa ca mlădiţa cea uscată care s-a despărţit de viţă. Înţelegeţi acum pentru ce despărţirea de Isus din cauza păcatului este cea mai mare nenorocire, pentru că atunci nu vom mai fi în stare să mai facem nici o faptă bună care să fie meritorie pentru cer.

Ia să vă gândiţi voi acum: un ram sau un crac de copac, odată desprins de tulpina lui, mai poate el fi lipit la loc, în aşa fel încât să înverzească, să înflorească şi să rodească? Nu. Aşa ceva este cu neputinţă. Dar ce vom spune despre noi? În privinţa aceasta noi ne aflăm într-o situaţie mult mai bună. Dacă din cauza oamenilor răi sau a unei ispite ne desprindem de Isus prin săvârşirea unui păcat de moarte, noi ne putem din nou alipi la viaţa lui divină!... Cum? Prin sacramentul Spovezii.

Mlădiţele sunt unite între ele prin alte mlădiţe. De obicei, cele mici îşi primesc limfa dătătoare de viaţă prin mlădiţele cele mari, exact aşa ca şi în viaţa omului. Foarte des se întâmplă ca alţii să ne ajute pentru a ne putea apropia de Isus. În cea mai mare parte dintre cazuri, aceştia sunt părinţii, preoţii, învăţătorii sau chiar şi alţi oameni de bunăvoinţă.

În una din zile episcopul Kettler celebra sfânta Liturghie într-o mănăstire de călugăriţe. În vreme ce dădea sfânta Împărtăşanie unei călugăriţe în vârstă, îşi aduse aminte că se mai întâlnise o dată cu acea fiinţă, dar nu ştia nici unde şi nici când.

După liturghie episcopul s-a întreţinut preţ de câteva minute cu surorile, dar printre ele nu a văzut-o şi pe sora cea bătrână. Cerând explicaţii, superioara i-a spus că sora aceasta lucrează la bucătărie şi că plăcerea ei cea mai mare este să nu vorbească cu nimeni. După plecarea tuturor surorilor, episcopul a chemat şi pe bătrâna soră. După ce i-a pus câteva întrebări la munca ei de toate zilele, a întrebat-o şi cu privire la rugăciune că pentru cine anume se roagă. Sora răspunse că toată munca şi suferinţele ei le oferă pentru sfânta Biserică: „un ceas pentru sfântul părinte papa, un altul pentru episcopi, un al treilea pentru preoţi şi misionari... şi aşa mai departe. Iar în timpul nopţii, mai spuse, mă rog timp de un ceas pentru toţi băieţii şi pentru toate fetele, care trebuie să devină preoţi, călugări şi călugăriţe, care momentan, nici nu se gândesc la aceasta!”

Episcopul a binecuvântat-o pe sora aceasta şi a îndemnat-o să se roage în continuare, iar la ieşire i-a spus maicii superioare: „Eu îmi datorez convertirea, renunţarea la viaţa lumească ca şi vocaţia mea preoţească, acestei surori, pentru că în timpul unei petreceri, a unui bal, sora aceasta mi s-a arătat exact aşa cum este ea. Mă privea insistent cu nişte ochi de dojană dar şi de compătimire în acelaşi timp. Apoi, a dispărut. Astăzi, pe când împărţeam sfânta Împărtăşanie, am recunoscut imediat acea fiinţă care mi s-a arătat atunci în persoana acestei surori. Rugăciunile ei mi-au obţinut convertirea şi chemarea mea la viaţa preoţească. Ea nu ştie nimic despre aceasta şi nici să nu-i amintiţi...

Iată o frumoasă pildă de meditaţie, de intervenţie dintre Isus şi Kettler... Sora i-a unit prin rugăciunea ei, tot aşa cum o mlădiţă sănătoasă, întăreşte şi dă viaţă altei mlădiţe mai tinere şi mai firave.

Dacă aţi da o privire retrospectivă asupra vieţii voastre, desigur că şi voi v-aţi afla în situaţia aceasta, chiar dacă nu într-un cadru atât de uimitor. Odată un preot a fost acela, care prin sfaturile şi dezlegarea lui v-a întărit voinţa slăbită de a face binele; altă dată părinţii v-au înştiinţat şi v-au ajutat să aflaţi calea evangheliei. Uneori chiar părinţii şi prietenii voştri au jucat rolul de buni mediatori.

Mai gândiţi-vă, dacă în viaţa voastră vi s-a întâmplat ca să puteţi ajuta pe cineva cu vreun cuvânt bun, cu rugăciunea şi cu fapta cea bună. O dată cu dezvoltarea, voi ar trebui să vă ocupaţi mai mult de alţii. Nu trebuie să fiţi ca acei copii, care-şi păzesc cu străşnicie jucăriile, pentru ca nimeni să nu se atingă de ele. Celor micuţi le este iertată această comportare, dar nu şi celor mari aşa ca voi, căci atunci v-aţi asemăna cu Cain, fiul lui Adam, care în clipa când a fost întrebat unde este fratele lui, el a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu oare, păzitorul fratelui meu?” (Gn 4, 9).

Am toată convingerea că printre voi nu există asemenea egoişti, şi asta, pentru că voi căutaţi de a fi cât mai aproape de Isus şi de a fi uniţi cu el, aşa cum sunt mlădiţele cu viţa. Cel care stă cât mai aproape de Isus şi îl iubeşte, acela va primi de la el puterea de a-l iubi pe dânsul şi pe aproapele său.

Cu toate acestea voi ştiţi că această unire cu Isus, cu foarte mare uşurinţă poate slăbi. Atunci când nu ne mai rugăm şi nu mai facem fapte bune, devenim ca acea mlădiţă, care a fost tăiată şi dezlipită de viţă, care se vestejeşte şi se usucă.

În cazul acesta ce trebuie făcut pentru a întări legătura slăbită. Cred că asta nici n-ar trebui să v-o mai spun, fiindcă voi ştiţi că trebuie să vă rugaţi în fiecare zi seara şi dimineaţa ca şi în timpul zilei prin rugăciuni scurte, pentru această convorbire a noastră cu Isus ne face să fim cât mai aproape de el cu gândul şi cu inima.

Participând la sfânta Liturghie şi împărtăşindu-ne, acesta este un mijloc dintre cele mai bune pentru a nu pierde contactul cu dânsul. Aici nu este vorba numai de o convorbire cu Isus, ci participând noi la liturghie, îl primim în inimile noastre şi ne unim strâns cu dânsul. Prin sfânta Împărtăşanie, devenim asemenea mlădiţelor verzi şi sănătoase strâns legate de viţă pentru că numai asemenea mlădiţe vor aduce roade multe, rodul faptelor bune.

DUMINICA A IV-A DIN TIMPUL PASCAL (B)

Cei care studiază istoria desigur că au auzit vorbindu-se despre Emanuel Kettler. Omul acesta, în tinereţile lui avea un temperament violent. Pe când mai era încă student, în una din zile merse la vânătoare, când reuşi să împuşte o raţă sălbatică. Însă câinele lui de vânătoare, o jumulise bine mai înainte de a i-o aduce. Văzând aceasta, Emanuel nu numai că l-a înjurat pe câine aşa cum ştia el, dar i-a mai tras şi o mamă de bătaie. Însă câinele neştiind pentru ce primeşte această bătaie, cu altă ocazie a mai jumulit încă o raţă. De data aceasta, Emanuel s-a înfuriat la culme, a luat puşca şi l-a împuşcat pe sărmanul dobitoc.

Ajuns acasă, voia să-şi scoată ciubotele lui de vânător, dar din cauza umezelii acestea se încăpăţânau şi nu voiau să cedeze. Înfuriat şi de data aceasta, luă un cuţit, le tăie turetcile şi le aruncă pe uşă afară. Altă dată, tot din mânie, a ros o bună bucată dintr-un pahar.

Avându-se în vedere caracterul său, părea că nici un fel de îndreptare nu mai era de aşteptat de la dânsul... Trecură anii, unul după altul, şi, cu multă bunăvoinţă şi nu cu puţină muncă, Emanuel şi-a schimbat complet temperamentul. A devenit preot, iar ceva mai târziu a fost numit episcop de Mainz. Cât de mare a fost schimbarea lui se poate deduce şi din următorul fapt:

După anul 1848, Germania a trăit vremuri de răzmeriţe şi de agitaţii sociale. În una din zile, episcopul ieşea din catedrală, când îl întâmpină un copil sub pretextul de a-i săruta mâna. Dar când episcopul îşi întinse mâna, acesta scuipă pe mâna episcopului şi dădu să fugă, însă episcopul îl prinse cu mâna cealaltă. Văzând că nu mai are nici o scăpare, copilul îşi închise ochii şi se aştepta la o palmă ori două... Dar n-a fost să fie aşa. Spre uimirea lui, episcopul punându-i mâna dreaptă pe cap şi netezindu-i părul cârlionţat îl întrebă:

- Micuţule, spune drept, cu cât te-au plătit ca să faci trebuşoara asta?

- Cu doi phenigi, răspunse copilul (phenigul era a suta parte dintr-o marcă), cum ar fi 1 ban la noi.

Episcopul înţelesese că cineva dintre necredincioşi, profitând de lipsurile acelui copil l-a plătit pentru a săvârşi această bădărănie. Atunci episcopul scoase o monedă de 50 de phenigi pe care o dădu copilului spunându-i: „Uite, ai aici 50 de phenigi şi altădată să nu te mai angajezi la aşa ceva” (A. Koch).

Acum să ne gândim că ce s-ar fi întâmplat cu acel copil, dacă ar fi scuipat în palma lui Emanuel, pe vremea când mai era student. Desigur că i-ar fi tras câteva perechi de palme... Dar în felul acesta, ar fi reuşit el ca să-l facă să-şi schimbe purtarea? Desigur că nu. Bătându-l, poate că n-ar mai fi făcut aceasta de teama pedepsei, dar mai apoi ar fi avut idei proaste despre preoţi şi despre religie. Însă datorită bunătăţii episcopului, copilaşului i-a părut rău şi s-a ruşinat de ceea ce făcuse, şi din clipa aceea a început să-i respecte pe preoţi, şi aşa a devenit un creştin bun.

Revenind noi la ale noastre adică la evanghelia de astăzi, putem spune că acel copil nu era una dintre oiţele cele bune, însă episcopul, ca bun păstor, l-a ajutat ca să devină mai bun. În cazul acesta episcopul urmase pilda lui Isus, care avea o inimă bună pentru toţi, chiar şi pentru cei care săvârşeau păcate de moarte. Isus a iertat pe femeia păcătoasă, a liberat-o pe Magdalena de cele şapte duhuri rele, a învoit să fie sărutat de Iuda, numindu-l prieten... Şi trebuie să ştiţi că sărutarea lui Iuda, era ceva cu mult mai grav decât gestul necuviincios al acelui copil. Însă Isus, în bunătatea lui a încercat să-şi convertească trădătorul.

Poate sunteţi curioşi şi aţi vrea să ştiţi pentru ce vorbim despre aceste lucruri. Noi suntem mici - veţi spune - nu putem apăra pe nimeni, nu putem face pe bunul păstor pentru nimeni.

Această întrebare a voastră este legitimă, dar numai în parte pentru că unii dintre voi vă ocupaţi deja cu frăţiorii mai mici decât voi. Iar când veţi fi mari, unii veţi deveni profesori, învăţători, educatori, alţii veţi fi primari, notari, etc., dar cei mai mulţi veţi fi taţi de familie şi veţi avea obligaţia de a vă educa fii şi fiicele.

Veţi reuşi voi, să fiţi nişte buni păstori, aşa cum era Isus cu păcătoşii sau aşa cum era episcopul despre care am vorbit? Acum, mulţi dintre voi sunt bătăuşi, nu-şi stăpânesc mânia, nu ştiu să ierte atunci când se simt ofensaţi. De câte ori băieţii nu se umflă în pene ca nişte curcani: îi bat pe cei mai mici şi mai slăbuţi. Apoi, fetele, la drept vorbind ele nu se folosesc de pumni, dar când le supără cineva, atunci să le vezi cum încep să vocifereze... Credeţi că asemenea fete, care se mânie atât de uşor, vor putea fi ele, mai târziu, bune profesoare, bune învăţătoare, şi mai ales mame grijulii şi îngăduitoare cu copiii lor? Cei care dintre voi se plâng acum de părinţi şi de învăţători, să reflecteze şi să se gândească dacă ei înşişi sunt buni şi îngăduitori cu cei mici.

Bunul păstor nu este numai blând şi răbdător, ci el îi ajută pe alţii cu toată dragostea dezinteresată, fără a se gândi la vreun câştig bănesc. Însă cel plătit, sluga, funcţionarul, se gândeşte numai la banii care i se cuvin, pentru serviciul prestat. Prea puţin îl interesează bunăstarea oilor... Nu-s mulţi, dar sunt şi unii dintre copii care se aseamănă cu slugile acestea plătite.

Ce idee vă puteţi face despre o fată care spune: „Mamă, cât îmi dai ca astăzi să mă duc la piaţă şi să fac cumpărăturile?” sau „Mamă, ce-mi dai ca să rămân acasă cu frăţiorul?...”. Mai sunt şi o seamă de băieţi care le spun părinţilor: „În cazul când voi fi premiat, ce cadou îmi pregătiţi?...”. Nu credeţi că asemenea băieţi şi fete ar fi nişte mici negustori?... Aceştia când vor fi mari prea puţin îi va interesa binele copiilor lor sau a persoanelor încredinţate grijii lor, ci-i va preocupa numai plata şi răsplata, salariul... Desigur că premiul nu este un lucru rău, poate fi primit, însă nu acesta este lucrul cel mai important.

Poate că mă veţi întreba ce trebuie să faceţi pentru a vă schimba viaţa. De aceea vă sfătuiesc să urmaţi pilda lui Emanuel Kettler, despre care am vorbit la început. El s-a hotărât ca să se înfrâneze şi deseori îşi făcea examenul de conştiinţă cu privire la aceasta hotărâre. De îndată ce observa vreo greşeală mai gravă imediat se spovedea, şi cerea iertare atât lui Dumnezeu cât şi oamenilor. Când nu-i mergeau lucrurile după plac nu se descuraja, şi o lua de la început... Aşa s-a străduit el mulţi şi mulţi ani.

O altă cale mai uşoară nu există nici pentru noi, şi numai pe această cale trebuie să mergem. Desigur, că va trebui să cerem şi ajutorul lui Isus, mai ales atunci când este vorba de mari dificultăţi, zicându-i: „Isuse, vreau să fiu mai bun, dar nu ştiu cum să fac, ajută-mă tu, luminează-mi mintea...”. Cine cere cu smerenie, desigur că va primi ajutorul cerut şi va deveni în primul loc, o oiţă bună în staulul lui Dumnezeu, adică în sânul Bisericii, şi să avem şi o părticică din bunul Păstor, pentru a-l ajuta pe Isus în a face binele.

Klimeck

DUMINICA A III-A DIN TIMPUL PASCAL (B)

Duminică seara, după pătimirea şi moartea lui Isus, apostolii stăteau închişi în Cenacol şi de teama iudeilor zăvorâseră bine uşa, când deodată se auziră bătăi puternice în uşă. Cei dinăuntru s-au speriat, dar cu toate acestea unul dintre ei se apropie de uşă şi întrebă:

- Cine-i acolo?

- Eu, Cleofa, împreună cu prietenul meu care plecaserăm la Emaus; iată-ne, c-am venit!

Auzind glasul cunoscut al celor doi ucenici, au deschis uşa în faţa celor veniţi, care, cu toate că erau obosiţi din cauza drumului, strigară plini de bucurie:

- L-am văzut pe Domnul! A mers alături de noi. La Emaus a stat cu noi la masă, dar nu l-am recunoscut decât la frângerea pâinii pe când pronunţa rugăciunea binecuvântării.

Toţi ceilalţi apostoli, răspunseră şi ei într-un glas:

- Şi Petru, şi Ioan şi Magdalena l-au văzut pe Domnul! Acum mormântul îi este gol.

Atunci ucenicii aceştia nou sosiţi începură să povestească toate cele ce văzuseră şi auziseră... Dar, pe când vorbeau ei aşa, cu toate că uşile erau zăvorâte, la apăru Isus în persoană. La început s-au speriat; credeau că văd o fantomă, un duh.

După credinţa popoarelor din vechime, apariţia unei fantome, era un lucru trecător, insesizabil, ca o siluetă de ceaţă şi de umbră. Ceva care se poate vedea cu ochii, dar care, în momentul când este atinsă de cineva, dispare... Şi în zilele noastre, mulţi sunt cei care mai cred în asemenea fantoma.

Aşa cum am spus, apostolii aflaseră despre învierea lui Isus. Petru şi Ioan chiar îl văzuseră pe Isus, însă nu toţi erau chiar siguri de cele petrecute în realitate. Siguri erau numai că Isus murise, din care cauză şi apariţia lui Isus în mijlocul lor i-a îngrozit.

Cu intenţia de a-şi linişti ucenicii, Isus le-a spus: „Pace vouă!”, şi vrând să-i convingă cum că nu este nici duh şi nici fantomă, le-a mai spus: „Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele mele. Eu sunt; pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul n-are nici carne şi nici oase, aşa cum vedeţi că am eu” (Lc 24, 39).

În Evanghelia de astăzi, sfântul Luca ne spune că în ciuda acestor mărturii şi probe, apostolii tot nu credeau şi asta dintr-un motiv dintre cele mai curioase, şi anume: „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, şi se mirau” (Lc 24, 41). Cum ar putea cineva să nu creadă de bucurie, când persoana iubită există şi chiar vorbeşte cu el?

Ni se întâmplă uneori şi nouă să visăm vreun eveniment foarte important şi frumos, când, chiar prin vis începem a ne îndoi, dacă nu cumva evenimentul acela, din cauza frumuseţii şi a importanţei lui, ar putea fi real, şi ne întrebăm dacă aşa ceva nu este decât un vis. Numai după ce ne-am trezit din somn ne dăm perfect seama, că aici nu era vorba decât de un vis.

Văzându-l pe Isus viu, după pătimirea şi moartea sa pe cruce, acesta era pentru apostoli un eveniment atât de mare şi atât de frumos încât nici nu-şi puteau crede ochilor, dacă nu cumva acesta nu ar fi decât un simplu vis, şi nu o apariţie reală.

Isus, în bunătatea lui, s-a hotărât să-i convingă o dată pentru totdeauna pe apostoli, cum că el este viu cu adevărat, nu duh, nu fantomă. De aceea i-a întrebat dacă au ceva de mâncare, când apostolii i-au oferit peşte prăjit. Văzându-l cum mănâncă, numai atunci şi-au dat ei seama că într-adevăr, acesta este Isus, pentru că fantoma, duhul, nu poate mânca.

După ce a terminat de mâncat, Isus le-a explicat apostolilor că moartea lui a fost de trebuinţă pentru mântuirea oamenilor de păcat, pentru a le deschide porţile cerului. Le-a amintit că şi prorocii îi preziseră cu mult mai înainte pătimirea, moartea şi învierea sa, care se şi împliniseră acum.

Putem presupune că apostolii, ascultaseră cuvintele acelea cu o oarecare neplăcere. Îşi amintiră că Isus le mai spusese lor aceste cuvinte, mai înainte de pătimirea şi moartea sa. De aceea se şi gândeau: „Dacă am fi înţeles noi toate acelea ce ne spunea atunci, şi dacă ne-am fi adus aminte de ele, Petru nu ar mai fi spus că nu-l cunoaşte pe Isus, nici cei doi ucenici nu ar mai fi plecat de la Ierusalim, ca să se ascundă pe undeva, pe la Emaus, şi nici noi nu ne-am fi speriat acum când el a intrat în casă cu uşile închise...”

Ceva asemănător se întâmplă şi în viaţa voastră de toate zilele... Voi, dragi copii, săvârşiţi uneori nişte fapte rele numai pentru că nu vă daţi seama că acestea îl supără pe Dumnezeu şi că prin ele faceţi rău aproapelui. Părinţii voştri v-au explicat că anumite fapte nu trebuie să le săvârşiţi, dar după săptămâni şi luni prea puţin v-a mai rămas din cele învăţate.

La Şcoala de Corecţie, condusă de Salesienii din Arese, în anul 1976 se aflau 180 de băieţi. Aceştia săvârşiseră o sumedenie de delicte, în cea mai mare parte furturi, scandaluri şi bătăi. Întrucât încă nu erau majori, nu fuseseră trimişi în puşcărie, ci în casa aceea de corecţie. Datorită educaţiei şi învăţăturii călugărilor salesieni, aceştia înţeleseră că viaţa lor de până atunci nu fusese trăită după Evanghelie. La început, nu prea înţelegeau ei bine ce înseamnă aceasta, pentru că nimeni nu le vorbise despre Isus şi despre învăţătura lui.

Odată cu priceperea, cu înţelegerea, le-a venit şi îndreptarea, corijarea, dovedită prin următorul fapt: într-un timp relativ scurt au colectat şase milioane de lire pentru misiuni, din banii pe care-i primeau pentru munca depusă în acea şcoală. Alţii, în tot timpul Postului Mare se lipseau de masa de seară, ba mai făceau şi altfel de jertfe... Unul dintre ei, pe nume Antonio, a dus banii colectaţi, în Bolivia, pentru săracii din misiunea Salesiană de acolo. El însuşi a rămas în Bolivia timp de un an pentru a-i ajuta pe misionari în munca lor.

Uneori şi voi vă asemănaţi cu aceşti copii de dinainte de intrarea lor în şcoala de corecţie; vă asemănaţi şi cu apostolii care l-au părăsit pe Isus în clipele cele mai grele ale pătimirii şi ale morţii sale. Desigur, că odată cu trecerea timpului, purtarea voastră s-a ameliorat şi se ameliorează încă. Prin evanghelie Isus vă învaţă în fiecare duminică şi în fiecare zi de sărbătoare cum trebuie să vă purtaţi...

De aceea, astăzi, primindu-l pe Isus în inimile voastre prin sfânta Împărtăşanie, rugaţi-l ca să vă dea şi vouă, tot aşa cum a dat apostolilor, tăria trebuincioasă pentru a face bine tot ceea ce trebuie să faceţi.

DUMINICA A II-A DIN TIMPUL PASCAL

Faptul acesta s-a petrecut cu vreo câteva sute de ani în urmă. Un călător bogat din Europa, atâta a tot umblat şi a călătorit până când într-una din zile a ajuns în Thailanda, care pe atunci se chema Siam. A tot mers el pe unde a mers până când într-o bună zi a ajuns în capitala ţării şi a vrut să viziteze şi palatul regelui.

Când a aflat regele că omul acesta venea de la mii de kilometri depărtare, a vrut să afle de la dânsul câte ceva din ţările acelea necunoscute de unde venea.

Fiind primit în audienţă, călătorul acesta i-a povestit cum că prin Nordul Europei, sunt ierni atât de aspre şi de reci, încât apa râurilor devine tare ca piatra, aşa fel încât şi un elefant ar putea merge pe dânsa.

Regele, care trăia într-un ţinut foarte călduros, n-a vrut să creadă aşa ceva şi simţindu-se chiar ofensat de spusele acelui călător, spuse: „Nu voi îngădui niciodată ca cineva să mă socoată atât de naiv încât să pot crede asemenea fantasmagorii!”. Zicând acestea l-a dat afară pe îndrăzneţul călător, dar nu mai înainte de a porunci să-i fie administrate câteva perechi de lovituri la tălpi cu o trestie de bambus. Regele acesta şi consilierii lui nu au voit să creadă ceea ce nu văzuseră niciodată.

Totdeauna au existat oameni care nu voiau să creadă decât numai ceea ce văzuseră ei cu ochii şi pipăiseră cu degetele lor. Unul dintre aceştia a fost şi ucenicul lui Isus, pe nume Toma, căruia i se mai spunea şi Didim.

În ziua de Paşti, apostolii se aflau în Cenacol cu uşile încuiate de teama evreilor. Înnoptase deja, când aşa deodată s-au trezit cu Isus printre ei. Cu toţii au tresărit de uimire, pentru că nu numai că ştiau, însă Ioan îl văzuse cu proprii lui ochi pe Învăţătorul murind pe cruce şi că fusese înmormântat. Însă uimirea lor, şi poate că şi un pic de spaimă momentană s-a transformat imediat într-o mare bucurie, cea mai mare bucurie din viaţa lor.

Însă Toma nu avusese parte de bucuria aceea, pentru că se întâmplase ca tocmai atunci să nu fie în Cenacol... A doua sau a treia zi când s-a întâlnit cu ceilalţi ucenici, aceştia i-au spus: „Am văzut pe Domnul”, dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnele cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în coasta lui nu voi crede” (In 20, 25).

Uşor ne putem închipui cât de rău s-au simţit apostolii auzind aceste cuvinte ale lui Toma, care nu voia să creadă nici ucenicilor de la Emaus şi nici celorlalţi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic extraordinar. Nu unul, ci zece erau acolo care susţineau că l-au văzut pe Domnul Înviat, însă Toma tot n-a voit să creadă. Apostolii, dacă au văzut că nu-l pot convinge, l-au lăsat într-ale lui.

Dar dacă ucenicii nu l-au putut convinge, l-a convins Isus, când după opt zile le-a apărut din nou în Cenacol, acum fiind şi Toma de faţă. Atunci Toma n-a mai avut nici o îndoială, şi a strigat plin de bucurie, aşa cum aţi auzit citindu-se în evanghelie: „Domnul meu, şi Dumnezeul meu!” (In 20, 28).

Să reflectăm o clipă asupra cuvintelor lui Toma: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnele cuielor, nu voi crede”. Şi în zilele noastre sunt mulţi oameni, care gândesc şi vorbesc la fel ca Toma. Ei nu-şi dau seama că nu totul şi nu toate pot fi văzute cu ochii proprii.

Să încercăm a spune unui copil cum că pe undeva departe sunt un soi de animale foarte mari, care se numesc elefanţi, cu nasul mai lung de un metru... Şi dacă acel copil nu vrea să creadă, îl poţi duce oricând la Grădina Zoologică pentru a-l convinge că într-adevăr există aşa ceva.

În clasă, la lecţiile de istorie, un asemenea copil va auzi că pe vremea lui Isus, împăratul Romei era August, care a murit după 14 ani de la naşterea lui Isus. Dacă nu ar vrea să creadă, nimeni nu i-ar putea pune sub ochi şi să-i deruleze acele evenimente, pentru că nimeni nu poate da înapoi roata vieţii cu două mii de ani în urmă.

Aşadar, ce se cere se la persoana care povesteşte sau care descrie evenimentele trecute? Mai întâi de toate se cere ca omul acesta să fie sincer, să spună numai adevărul... Noi creştinii, credem tot ceea ce a spus Isus şi nu ne îndoim câtuşi de puţin de bunătatea şi de sinceritatea lui. De aceea şi sfântul Paul vorbind despre credinţa noastră, scrie cu o oarecare mândrie: „Eu ştiu cui i-am crescut...” (2Tim 1, 12). În această ordine de idei, noi credem şi ucenicilor lui Isus care au scris cuvintele sale.

Un om învăţat dar necredincios se duse odată la un preot, prieten de-al lui, şi îşi începu convorbirea cam aşa: „Dragul meu. Îmi pare bine că te văd, dar trebuie să ştii că eu încă nu mi-am  schimbat părerea, pentru că nu pot crede decât numai ceea ce văd cu ochii şi ceea ce pot pipăi cu degetele mele!”. Preotul îi răspunse surâzând: „Spui că-ţi pare bine şi că eşti mulţumit, dar poţi atinge cu degetele tale părerea asta de bine şi mulţumirea pe care spui că o ai?”

Până acum am spus că îndoielile se nasc pentru că adevărurile credinţei nu pot fi văzute şi nici pipăite, dar la rădăcina tuturor îndoielilor mai există şi alte motive. Spre exemplu: Foarte mulţi creştini nu mai practică preceptele credinţei şi nici adevărurile ei... Sunt unii oameni care în copilărie au cunoscut câte ceva din adevărurile credinţei, dar mai târziu nu au mai practicat nimic. Şi-au pus credinţa, aşa cum cineva şi-ar pune o haină la naftalină.

Ce se întâmplă cu haina, cu paltonul, pus într-un şifonier şi lăsat acolo cu anii fără a te mai uita la el? De obicei asemenea haine sunt mâncate de molii. La fel stau lucrurile şi cu credinţa necunoscută în întregime, neaprofundată şi mai ales nepracticată? Atunci apar îndoielile ca tot atâtea molii care o destramă.

Pentru păstrarea unei credinţe integre, neatacată de moliile îndoielilor, această credinţă trebuie trăită zi de zi şi practicată prin săvârşirea faptelor bune.

Dacă nu vom face aşa credinţa noastră se va asemăna cu o haină uzată sau cu o limbă străină de care nu ne putem folosi. Ia închipuiţi-vă voi pe un băiat sau pe o fată, care au învăţat la şcoală limba engleză, dar care mai apoi nu s-au mai folosit de dânsa nici în vorbire şi nici în citire vreo zece-douăzeci de ani. Ce le va mai rămâne lor din ce au învăţat?

Desigur că nici unul dintre voi n-ar dori ca acesta să fie destinul vieţii voastre. De aceea va trebui să vă amintiţi cât mai des de noţiunile câştigate la lecţiile de religie. Şi nu numai să vă amintiţi, dar să vă îmbogăţiţi mintea cu noi cunoştinţe în privinţa aceasta pentru a vă maturiza credinţa.

Dar pentru aceasta trebuie să ştiţi că nu sunt suficiente nici cărţile, nici cunoştinţele şi nici lecturile. Pentru a avea o credinţă solidă şi vie de o foarte mare trebuinţă sunt faptele bune şi practicarea a tot ceea ce aţi învăţat din cărţi şi din evanghelie. Cel ce nu face fapte bune, credinţa lui va slăbi din ce în ce tot mai mult până la dispariţia ei completă: „Fără fapte, credinţa este moartă”, scrie sfântul apostol Iacob (2, 26).

De aceea trebuie să căutaţi a vă înviora credinţa prin fapte bune. Printre altele, se poate deduce şi din faptul că astăzi aţi venit la biserică într-un număr atât de mare şi că nu lipsiţi de la lecţiile de religie.

În timpul sfintei Liturghii îl vom ruga pe Isus de a vă face credinţa tot mai puternică, tot mai vie. De asemenea îl vom ruga să-i ajute şi pe aceia care şi-au pierdut credinţa sau care se mai îndoiesc încă.