DUMINICA A II-A din ADVENT (B)

În vremurile de demult, atunci când mai marii lumii acesteia voiau să se deplaseze într-o parte ori alta a ţării, trimiteau cu mult înainte prin părţile acelea, un crainic care să vestească sosirea lor. Crainicul acela mergea călare şi nu era singur, ci însoţit de trâmbiţaşi, care sunau din trâmbiţă, pentru ca oamenii să vină cât mai mulţi la locul de adunare. La auzul trâmbiţei, cât de curiozitate, cât de frică, oamenii ieşeau de prin casele lor şi se adunau în piaţa satului, unde crainicul le spunea cu glas tare şi răspicat: „Oameni buni, în ziua cutare, va trece regele prin satul sau prin oraşul dumneavoastră. De aceea căutaţi să dregeţi podurile, gardurile, neteziţi drumurile, pentru a-l primi cu cel mai mare respect...”. Aceasta era de absolută trebuinţă pentru că la vremea aceea străzile erau murdare şi drumurile pline de hârtoape.

Chiar şi Isus şi-a avut crainicul şi mesagerul lui, în persoana lui Ioan Botezătorul, aşa cum am citit astăzi în Evanghelia după sfântul Marcu. Sfântul Ioan Botezătorul le predica evreilor vestea cea bună, cum că va veni printre ei nu un simplu rege, ci omul-Dumnezeu, Mesia, acela pe care ei îl aşteptau de atâtea veacuri...

Crainicii care pregăteau calea regilor mergeau prin cetăţi şi prin sate, acolo unde se aflau oameni. Însă Ioan Botezătorul trăia în pustiu, unde oamenii veneau la dânsul chiar şi din cele mai îndepărtate ţinuturi, deoarece auziseră ei că Ioan era un profet, un sfânt, prin gura căruia vorbea însuşi Dumnezeu. De vreo câteva sute de ani evreii nu mai avuseră nici un profet, adică un om care să le explice ce anume cerea Dumnezeu de la ei şi cum ar fi trebuit să se poarte după voinţa lui. De aceea şi oamenii când au auzit despre Ioan, foarte mulţi alergau la dânsul. Iar el le spunea că nu el era Mesia ci numai „glasul celui care strigă în pustiu”. Le predica pe unul mai mare şi mai important decât dânsul, căruia nu era vrednic ca să-i dezlege nici măcar curelele încălţărilor. Pe vremea aceea era obiceiul ca sclavii să-i încalţe şi să-i descalţe pe stăpânii lor.

Una dintre cele mai dragi amintiri din copilărie de sărbătorile Crăciunului este aceea când mergeam în vizită la bunica mea. Nici nu mai ştiu de câte ori am făcut această călătorie, dar întotdeauna era o parte a autostrăzii care se repara. Existau semne care ne atenţionau „reduceţi viteza – construcţie în faţă” şi vedeam maşinile de lucru şi mulţi oameni care lucrau la autostradă. Şi mă gândeam: „Ce autostradă frumoasă va fi aceasta după ce se vor termina lucrările la ea”. Aceasta se întâmpla cu mulţi ani în urmă şi încă mai merg pe acea autostradă din când în când. Ghiciţi ce? Încă se mai lucrează! Vedeţi voi, în timp ce termină de lucrat la o parte a autostrăzii, o altă parte se strică şi trebuie reparată! Chiar şi o parte abia terminată trebuie din nou să se lucreze la ea. Şi tot aşa nu vor termina niciodată!

Amintirea din copilărie a plecărilor de sărbători la bunicii mei îmi aminteşte de primul Crăciun. Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu a trimis un om cu numele de Ioan pentru a pregăti drumul înaintea venirii lui Isus. Ioan le spune oamenilor care îl ascultau să facă o stradă în pustiu şi să pregătească calea pentru venirea lui Isus. El le spune să facă drepte cărările strâmbe şi locurile netede. Dar despre ce străzi vorbea Ioan? El nu vorbea despre construirea unei străzi pe care să meargă Isus. El vorbea de fapt despre inimile lor, ale oamenilor. El îi îndemna pe oameni ca să pregătească inimile lor pentru a-l primi pe Isus, astfel încât Isus să meargă printre ei şi să trăiască cu ei şi în ei.

În perioada acestui timp special al anului, în care ne pregătim să sărbătorim naşterea Mântuitorului nostru şi în care privim spre viitor, spre ziua când el va veni din nou, trebuie ca să ne asigurăm că suntem pregătiţi. Trebuie să privim în inimile noastre şi să îl rugăm pe Dumnezeu să îndrepte căile noastre şi să netezească inimile noastre.

Cu siguranţă am mai făcut acest lucru, dar se întâmplă exact ca autostrada despre care v-am vorbit, lucrările nu se termină niciodată. În fiecare zi facem lucruri pe care nu ar trebui să le facem şi de aceea trebuie să îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte şi să ne cureţe inimile prin sfânta Spovadă.

DUMINICA I DIN ADVENT (B)

Faptul acesta s-a petrecut la Roma cu mulţi ani în urmă. Pe terenul sportiv din apropierea casei părinţilor iezuiţi vreo câţiva copii mai mărişori jucau. La un moment dat unuia dintre ei i-a venit o idee năstruşnică şi i-a întrebat pe toţi ceilalţi: „Măi fraţilor, ce-aţi face voi, dacă aţi şti cu siguranţă că peste o jumătate de oră veţi muri?” La auzul acestei întrebări, cu toţii au încetat jocul şi după vreo câteva clipe de gândire, au început a-şi spune pe rând părerile.

Unul a spus că el s-ar duce la biserică pentru ca să se spovedească. Altul, că s-ar duce în faţa altarului pentru a fi cât mai aproape de Isus şi aşa să aştepte moartea... Au mai fost şi alte răspunsuri, însă răspunsul cel mai bun şi cel mai original a fost cel din urmă: „Eu aş continua şi pe mai departe să mă joc!”.

Toate răspunsurile păreau a fi bune. Cel care avea păcate pe conştiinţă se gândea la spovadă; şi aşa trebuie să fie. Cel care nu avea păcate grave pe conştiinţă, ar fi vrut să se pregătească la întâlnirea cu Dumnezeu prin rugăciunile la treptele altarului; şi acesta era un răspuns bun.

Dar ce spuneţi despre cel din urmă răspuns?

Tânărul care a dat acest răspuns căuta să trăiască totdeauna în prietenie cu Isus şi să fie zi şi noapte, în tot ceasul pregătit de moarte. De aceea, cu toată liniştea sufletească şi cu toată sinceritatea a putut spune: „Dacă aş şti precis că peste o jumătate de oră va trebui să mor, eu mi-aş continua jocul”.

Cu toate că răspunsurile fuseseră bune şi drepte, ultimul a fost cel mai frumos! Ce viaţă poate fi mai frumoasă decât aceea ca ceas de ceas, din zi şi din noapte, muncind, jucându-se ori dormind, omul este pregătit şi bine dispus a se întâlni cu Isus Cristos!?

Am auzit de mai multe ori şi de la persoane diferite, că dacă trăieşti 70 de ani, îţi vei petrece trei ani din viaţă aşteptând. Aşteptând la rând la alimentară, aşteptând la rând la doctor, aşteptând ca prânzul să fie gata etc.

Într-o anumită carte, autorul vorbeşte despre un loc numit „locul de aşteptare”. El îl descrie ca fiind un loc nefolositor unde oamenii stau şi aşteaptă: aşteaptă trenul ca să plece, sau un autobuz să vină, sau un avion să plece, sau aşteaptă un răspuns…toată lumea aşteaptă.

Trebuie să recunosc faptul că mie nu prea îmi place să aştept. Vouă vă place să aşteptaţi? Nu îmi place, dar nu ştiu nici o cale pentru a evita aşteptarea. Cu toţii trebuie să petrecem ceva timp în acest „loc de aşteptare” despre care vorbeşte acest autor, dar nu cred că trebuie să fie un loc nefolositor. În timp ce aşteptăm viaţa merge înainte şi de aceea trebuie să folosim bine timpul pe care îl avem. Ce putem face? Ei bine, putem citi o carte bună sau să sunăm un prieten. Putem face o listă cu lucrurile pe care trebuie să le facem sau putem învăţa la un obiect care este mai dificil pentru noi. Sunt multe lucrurile pe care le putem face în afară de a aştepta.

Astăzi este prima duminică din Advent. Advent înseamnă „a veni”. Voi ştiţi ce vine? Sigur că ştiţi: vine Crăciunul. Este un timp foarte frumos, dar poate fi de asemenea şi un timp de aşteptare dificil, în special pentru voi copii. Cum putem noi ca să facem din acest timp mai mult decât un „loc de aşteptare” nefolositor? Ei bine, ne putem gândi la adevărata semnificaţie a sărbătorii Crăciunului. Ne putem gândi la Isus şi la dragostea lui faţă de noi. Ne putem gândi mai mult la a oferi decât la a primi. Când facem acest lucru vom găsi bucurie în „locul de aşteptare”.

Aşteptăm Crăciunul, dar mai mult decât atât îl aşteptăm pe Isus. El ne spune că va reveni şi de aceea trebuie să veghem şi să fim pregătiţi pentru venirea lui. Ce ar trebui să facem cât timp îl aşteptăm? Ar trebui să ne rugăm, să-l iubim şi să îl slujim şi să împărţim dragostea lui cu aproapele nostru. Când facem aceste lucruri, vom fi pregătiţi pentru întoarcerea lui şi va fi bucurie în „locul de aşteptare”.

DUMINICA A XXXIV-A (A) - CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI

Cu multe sute de ani în urmă o principesă engleză, auzise diferite păreri despre supuşii ei. Unii îi lăudau cum că ar fi oameni buni şi milostivi. Alţii, erau cu păreri diametral opuse. Principesa aceasta se hotărî ca să controleze personal, ce anume este adevărat de cele ce se vorbeşte despre supuşii ei. De aceea, se îmbrăcă sărăcăcios, ca o cerşetoare, luă un coş în mână şi începu să cutreiere satele de prin împrejurimi cerşind, cerând pomană. Unii o alungau şi o înjurau; alţii, îi dădeau rămăşiţele, pe care trebuiau să le dea la porci. Numai într-o singură casă sărăcăcioasă a aflat o primire cu adevărat omenească. Doi bătrâni, soţ şi soţie, într-o odăiţă mică dar curată au poftit-o cu ei la masă, oferindu-i o farfurie de supă caldă şi gustoasă.

A doua zi, principesa a chemat la castel pe toţi acei pe care-i întâlnise. Au fost conduşi într-un salon mare, şi invitaţi să se aşeze la masă. Fiecare dintre ei au aflat în propria-i farfurie exact ceea ce îi oferiseră ei mai înainte. Numai cei doi bătrâni s-au aflat în faţa unor farfurii cu cele mai delicioase mâncăruri. Atunci principesa aşa le-a vorbit celor de faţă: „Astăzi aţi mâncat exact ceea ce mi-aţi oferit voi ieri. Aduceţi-vă aminte că pe lumea cealaltă tot o asemenea răsplată vă aşteaptă”.

Evanghelia de astăzi ne spune că şi printre noi se află unul, cineva, pe care noi îl cunoaştem. Nu-i principesă, nici vreun alt mare personaj pământesc, ci însuşi Domnul Cristos Isus. Fără a fi recunoscut, el ne cere când una, când alta: atunci când îi este foame, ne cere de ale mâncării, când îi este frig ne cere o haină călduroasă, când este bolnav, vrea ca să mergem şi să-l vizităm... şi tot aşa va cere până la sfârşitul lumii. Apoi, ca şi principesa, în cele din urmă ne va chema la el pentru a ne răsplăti de tot ceea ce am făcut pentru el; fiecăruia după ajutorul oferit. Unii vor auzi atunci că i-au dat de mâncare când era flămând, că i-au dat haine când nu avea, că s-au îngrijit de dânsul când era bolnav. Însă altora le va spune că ei nu i-au dat nimic din toate acestea.

Atât unii cât şi alţii se vor întreba uimiţi: „Doamne, când te-am văzut noi flămând, gol, bolnav şi în temniţă?” Iar Isus, aşa cum am auzit în evanghelie, le va răspunde: „Adevăr vă spun: ori de câte ori aţi făcut toate acestea unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, mie mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40).

Poate că şi voi vă veţi întreba uimiţi, nu la judecata de apoi, ci acum: „Acum, în acea urâtă colegă, sau în acel coleg caraghios şi neascultător trebuie să-l văd pe Cristos însuşi? Şi chiar în acel cerşetor nespălat şi zdrenţăros sau în fratele ori sora mea care-mi fac atâtea zile fripte? Trebuie oare eu să merg şi să-i ajut când se află în vreo dificultate, la învăţătură sau la altceva, să merg să-i vizitez când sunt bolnavi, să împart cu dânşii tot ce am, ca şi cum aş împărţi cu însuşi Domnul Cristos?”

Aţi fi oare mai dispuşi să-l vedeţi pe Isus în micuţul copil negru, decât în acei colegi şi cunoscuţi şi prea puţin simpatici, pe care-i vedeţi în fiecare zi? Vi se pare greu de a accepta aceasta?

Totuşi aşa este pentru că Isus ne învaţă aceasta. El nu se preschimbă în cerşetor, în prieten, în bolnav etc., ci se află în toţi aceştia. Se află în ei prin Botez şi Împărtăşanie. Nimeni nu poate tăgădui că defectele şi lipsurile lor, prezintă anumite dificultăţi de a vedea în ei pe Cristos, pentru că îi schimonoseşte fizionomia. Dar cu toate acestea, trebuie să ştiţi că el se află în toţi aceştia. De aceea şi voi sunteţi obligaţi să încercaţi de a-i ajuta pe aceştia de a-l descoperi în ei înşişi chipul lui Isus. Iar voi trebuie să căutaţi de a trăi după evanghelie, pentru ca alţii să-l poată vedea pe Cristos în voi, şi asta pentru că şi păcatele voastre întunecă şi schimonosesc chipul lui Isus.

Aş vrea să vă mai amintesc că astăzi, în cea din urmă duminică a anului liturgic avem sărbătoarea Cristos, Regele Universului. În timpul acestei sfinte liturghii gândiţi-vă serios, dacă Cristos este cu adevărat regele vostru; cu alte cuvinte, dacă el domneşte în comportarea voastră şi în faptele pe care le săvârşiţi. Am vorbit atât de mult despre faptele bune. Câte fapte bune aţi făcut voi anul acesta? Să nu fie nimeni dintre voi, care să nu-şi pună această întrebare: „Câte fapte bune am făcut eu anul acesta?” Dacă au fost puţine, cereţi lui Isus ca să vă ajute, pentru ca în anul următor să puteţi face mai multe. Dacă îl veţi iubi pe Isus ca pe Mântuitorul şi ca pe prietenul vostru, şi dacă veţi asculta de dânsul ca de un Rege, atunci nu trebuie să vă mai temeţi de Judecata Universală.

DUMINICA A XXXIII-A (A)

În această dimineaţă, parabola din evanghelie este una familiară. Este numită „parabola talanţilor”. În această parabolă, un om foarte bogat urma să plece într-o călătorie. I-a chemat pe cei trei servitori ai săi şi le-a spus că va fi plecat pentru un timp îndelungat şi că le va lăsa în grijă averea sa . A împărţit averea şi a dat fiecărui servitor după puterea pe care o aveau.

Primului dintre servitori i-a dat cinci talanţi. Poate vouă nu vi se pare că e aşa de mult, însă în zilele lui Isus, însemna foarte mulţi bani. Al doilea servitor a primit în grijă doi talanţi. Mai puţin decât primul, dar erau totuşi destul de mulţi bani. Celui de-al treilea servitor i-a încredinţat un talant. Şi această sumă însemna destul de mult.

Primul dintre servitori a luat acei cinci talanţi şi i-a valorificat şi astfel a mai câştigat încă cinci talanţi. Al doilea i-a investit şi el şi a mai câştigat încă doi talanţi. Însă al treilea dintre servitori nu a procedat la fel ca ceilalţi. Ce a făcut el? A luat talantul încredinţat şi l-a îngropat în pământ pentru a fi în siguranţă.

Când stăpânul s-a întors din lunga sa călătorie, era foarte bucuros când primii doi dintre servitori i-au spus că i-au dublat suma încredinţată lor. „Foarte bine”, a spus stăpânul celor doi, „pentru că ai fost credincios cu ce ţi-am încredinţat, îţi voi încredinţa mult mai mult.”

Venind cel de-al treilea servitor, stăpânul a rămas surprins de ceea ce i-a spus acesta: „Ştiam că eşti un om aspru, care seceri de unde nu ai semănat şi culegi de unde nu ai aruncat sămânţa. De teamă m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău”.

Stăpânul s-a înfuriat: „Slugă rea şi leneşă. Se cuvenea să pui banii mei la bancă şi astfel aş fi luat ce este al meu cu dobândă”. Apoi a luat acel talant de la servitor şi i l-a dat celui care avea zece talanţi.

În această parabolă, Stăpânul este Dumnezeu iar noi toţi suntem servitorii săi. Talanţii pe care stăpânul i-a dat servitorilor era o formă de bani. Dar Dumnezeu ne-a încredinţat şi nouă nişte talanţi, nu? Dumnezeu ne-a creat şi ne-a înzestrat cu daruri speciale şi aşteaptă de la noi ca să folosim aceste daruri pentru scopul în care ne-au fost date.

Ştiţi cu toţii ce este un cerc zburător. Poate v-aţi mai şi jucat unii dintre voi. Dar acum pretindeţi că nu ştiţi ce este şi că nu aţi văzut niciodată vreunul. Aţi putea crede că e o farfurie…sau o pălărie…sau poate un instrument de săpat în nisip. Ar putea fi orice altceva, dar nu este. Este un disc zburător iar persoana care a creat acest obiect l-a creat pentru un anumit scop: acela de a zbura.

Câteodată putem privi la talanţii pe care Dumnezeu i-a dat celorlalţi şi să gândim că nouă nu ne-a dat foarte mulţi talanţi. Suntem uneori tentaţi chiar să ascundem şi talantul pe care îl avem. Însă când folosim talantul dat de Dumnezeu, acela de a fi tot ceea ce Dumnezeu vrea să fim, putem zbura.

Să îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să folosim talanţii pe care ni i-a dat şi să fim ceea ce el doreşte: copii ai lui.

DUMINICA A XXXII-A (A)

În anii trecuţi am văzut foarte multe dezastre în toată lumea: inundaţii, uragane, cutremure, tsunami-uri, tornade şi incendii. Un lucru care este foarte des repetat în aceste zile şi pe care îl auzim este acela că e important pentru cei în cauză să fie pregătiţi în cazul unei urgenţe.

Îmi amintesc că atunci când eram la şcoală aveam în programa şcolară exerciţii pentru dezastre. Câteodată erau exerciţii de incendiu. Se suna la soneria şcolii de trei ori. Toţi elevii se aliniau şi mergeau în afara şcolii într-un loc sigur. Când exista siguranţa că totul este bine, se suna de două ori din sonerie şi elevii se întorceau înapoi în clasele lor. Dacă era un exerciţiu pentru tornadă, se suna de patru ori. Elevii mergeau spre o cameră sigură din centrul clădirii unde trebuiau să stea pitiţi. Profesorii întotdeauna purtau cu ei lanterne în caz că se lua curentul. Când era sigur, se suna de două ori şi elevii se întorceau în clasele lor.

Este foarte important să fii pregătit când ceva neaşteptat se poate întâmpla. În şcoala noastră era foarte important ca toţi elevii şi profesorii să cunoască semnalele de avertizare, să ştie unde trebuie să meargă, şi când erau în siguranţă, să se întoarcă în clasele lor. Într-un exerciţiu pentru tornadă, profesorii trebuiau să se asigure că lanternele funcţionează.

Isus astăzi spune o parabolă prin care ne învaţă cât de important este să fim pregătiţi. În această parabolă, zece fecioare şi-au luat lămpile şi au mers să-l întâlnească pe mire. Isus spune că cinci dintre sunt nechibzuite, deoarece aveau lămpile însă nu au adus şi ulei mai mult. Când trebuia să ajungă mirele li s-a terminat uleiul din lămpi. Celelalte cinci erau foarte înţelepte şi pregătite.

În această parabolă, mirele este Cristos iar noi suntem fecioarele. Parabola ne învaţă că într-o zi cu toţii va trebui să ne întâlnim cu Isus. Ne învaţă că trebuie să fim pregătiţi, pentru că nu ştim exact când va veni acest moment. Ştiţi ce trebuie să facem pentru a fi pregătiţi? Trebuie să îl invităm pe Isus în inimile noastre. În momentul în care vom face acest lucru, atunci suntem pregătiţi.

Să îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute ca tot timpul să fim pregătiţi pentru momentul întâlnirii cu el.