DUMINICA A II-A A PAŞTELUI (A)

Sfântul Toma şi păstorul

1. Păstorul şi un student

Sunt sigur că voi aţi auzit despre „lapte pasteurizat”; mulţi dintre voi aţi şi băut. Însă nu toţi ştiu că acest cuvânt vine de la numele faimosului om de ştiinţă francez, Louis Pasteur (1822-1895). El a descoperit că putrefacţia şi fermentaţia alimentelor sunt datorate unor bacterii. Pentru conservarea lichidelor, spre exemplu laptele este suficient a fi fiert la o temperatură de 60-80 grade celsius. Prin descoperirile lui Pasteur au fost pregătite primele vaccinuri contra bolilor infecţioase. El a folosit cel dintâi vaccinul pentru vindecarea unui copil care fusese muşcat de un câine turbat, căruia i-a salvat viaţa.
Pasteur este faimos, nu numai pentru descoperirile sale ştiinţifice, ci şi pentru credinţa lui cea mare. În privinţa credinţei se povestesc multe fapte întâmplate în viaţa lui; iată una dintre acestea:
Călătorind cu trenul, un student a intrat la întâmplare într-un compartiment şi s-a aşezat alături de un domn înaintat în vârstă. După puţin timp, observă că domnul acela recita rozariul. Studentul îl privi o bucată de timp, în cele din urmă îi spuse:
- Stimate domn, văd că dumneavoastră mai credeţi încă în cele ce spun preoţii şi în poveştile care se pot citi în Biblie.
- Da, scumpule, tu nu crezi?
- Hm! Eu? Eu nu mai cred de multă vreme. Urmează-mi pilda, dragă domnule, şi aruncă fleacul acesta de rozariu cât acolo, pentru ca în locul rozariului, să ai timpul necesar spre a studia noua ştiinţă.
- Noua ştiinţă? Care ştiinţă? Nu înţeleg despre ce poate fi vorba. Ai putea să mă ajuţi.
- Desigur, foarte bucuros! Îmi daţi numai adresa şi eu vă voi trimite cartea cu pricina.
Atunci Domnul acesta în vârstă scoase din portofel cartea lui de vizită, pe care o dădu tânărului, pe care respectivul o şi citi: „Louis Pasteur. Institutul de cercetări ştiinţifice – Paris”. Văzând aceasta, fără a mai spune vreun cuvânt, studentul acela ieşi din compartiment, lăsându-l pe Pasteur singur (A. Kock).

2. Convertirea sfântului Toma

Nu numai studenţii şi altfel de oameni au probleme atunci când este vorba de credinţă, mai ales oameni din zilele noastre. Asta se întâmpla chiar şi pe vremea lui Isus. Evanghelia de astăzi povesteşte cele întâmplate unui ucenic, care nu voia să creadă, despre apostolul Toma. A rămas în tradiţie zicala: „Toma, necredinciosul”, şi se spune despre unul, care nu vrea să creadă nimic până ce nu vede el cu ochii şi până nu atinge cu degetele lui.
Atunci când Isus, după învierea lui din morţi, s-a arătat pentru prima dată apostolilor, Toma nu era în Cenacol împreună cu ceilalţi. Nu ştim din ce cauză. Unii spun că s-ar fi ascuns de frica fariseilor. Dar poate că asta să nu fie adevărat. De altfel, nu după multă vreme a venit şi el în Cenacol, când observă că apostolii nu mai erau trişti şi că pe feţele lor se putea citi bucuria. După salutul de rigoare, apostolii, oarecum la unison au spus: „Toma să ştii că noi l-am văzut pe Domnul! L-am văzut cu ochii noştri, aici în Cenacol. A înviat!” Dar Toma, nu voia să creadă spuselor apostolilor. Dând din cap a spus, că el nu va crede mai înainte de a fi văzut rănile lui Isus, şi mai înainte de a le atinge el cu degetele lui. Auzind acestea, apostolii s-au întristat, şi nu ştiau ce să-i mai spună pentru a-l convinge.
Isus, chiar dacă nu asistase la acea convorbire, totuşi el ştia bine ce s-a petrecut acolo, şi se hotărî ca să-l convertească pe Toma chiar el însuşi. După opt zile de la învierea sa, apare din nou în Cenacol. Obişnuit, când vine cineva la noi, mai întâi bate în uşă, şi aşteaptă ca să i se spună „poftim” sau „intră”, şi numai după aceea deschide uşa şi intră. Intrarea lui Isus în Cenacol a fost cu totul altfel. Nimeni nu l-a auzit bătând la uşă, şi nimeni nu l-a văzut când a deschis-o şi când a închis-o. Isus a apărut, aşa dintr-odată în mijlocul apostolilor. A intrat cu uşa închisă. Cum? Nu ştim. Dar dacă cineva a reuşit să învie după ce a murit, nimeni nu se mai miră dacă trece şi printr-o uşă închisă, chiar şi prin pereţi. Poate că Toma şi-o fi frecat bine ochii când l-a văzut. Isus îl îndeamnă ca să-i privească mâinile străpunse de cuie, să-şi pună degetul în coasta lui străpunsă de suliţă, spunându-i: „Toma, nu mai fi necredincios, ci credincios” (In 20, 27).
Drept răspuns Toma a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20,28). Până atunci îi spusese lui Isus numai „Domn”, dar când l-a revăzut viu, a spus pentru prima dată: „Dumnezeul meu”, pentru că numai Dumnezeu poate învia din morţi.

3. Credinţa copilului trebuie să se dezvolte

Toma nu voia să creadă altor oameni, ci numai ceea ce vedea el cu ochii şi atingea cu degetele. Voi copii, credeţi aproape totdeauna ce vă spun părinţii, învăţătorii sau persoanele mai în vârstă. Voi nu pretindeţi nici să vedeţi şi nici să atingeţi cu mâinile voastre mai înainte de a crede. În privinţa aceasta voi nu vă asemănaţi cu Toma, şi, lucrul acesta îi place foarte mult lui Isus care a spus: „Ferice de cei ce nu au văzut şi au crezut” (In 20, 29).
Totuşi, uşurinţa voastră de a crede altora, uneori poate fi chiar primejdioasă, şi asta pentru că se întâmplă câteodată ca o persoană pe care nu o cunoaşteţi, fie acesta chiar şi un învăţător, să vă spună: „Ceea ce scrie în Evanghelie nu-i nimic adevărat, tot ceea ce învaţă preoţii sunt nişte simple poveşti, în care noi nu credem, şi nici voi nu trebuie să credeţi…” V-ar putea da chiar şi câte o carte împotriva credinţei… Atunci în minţile voastre se creează o confuzie, şi, vă gândiţi cam aşa în minţile voastre: „Dar, cel ce ne-a spus asta nu-i un om de rând: este un om intelectual, om cu greutate, şi apoi mai scrie şi în cărţi! Trebuie să credem cărţilor şi oamenilor învăţaţi”. În asemenea cazuri ce este de făcut?
Desigur, Isus nu va veni la voi, aşa cum a mers la Toma, pentru a vă lămuri. Dar pe Isus îl înlocuiesc părinţii voştri, cateheţii, preoţii, şi multe alte persoane înţelepte şi credincioase. Prin urmare trebuie să vă adresaţi lor. Trebuie să recurgeţi chiar şi la cărţile bune, de religie, care se află în librării la toate nivelele culturale.
În vreme ce vă dezvoltaţi fiziceşte, de obicei, problemele asupra credinţei se nasc din cauza felului vostru de a crede, prea copilăresc şi naiv. Spre exemplu: O fetiţă spunea cum că ea îi dorea mai mult bine lui moş Crăciun, decât lui Dumnezeu, pentru că moş Crăciun îi aducea multe daruri. Alţi copii şi-l închipuie pe Dumnezeu ca pe un bătrân cu barba albă, care locuieşte deasupra norilor. Necredincioşii, pot râde cu uşurinţă de asemenea idei. Aşa, spre exemplu, atunci când primul cosmonaut s-a întors din spaţiu extraterestru, Nichita Hrusciov, preşedintele Rusiei de pe vremea aceea, a spus la o conferinţă de presă: „Iată-l aici pe Gagarin, primul cosmonaut din lume, reîntors acum din Cosmos, şi nu l-a văzut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu există”. Desigur, că voi nu vi-l imaginaţi pe Dumnezeu, aşa cum şi-l imaginează copiii cei mici şi nici ca Nichita Hruşciov, pentru că voi ştiţi că Dumnezeu este Duh, nu un bătrân venerabil, cu barba albă.
Credinţa se aseamănă puţin cu hainele. Acum, voi nu mai purtaţi pantalonaşi şi breteluţe, aşa cum poartă copiii micuţi, ci aveţi de-acum haine, cum poartă oamenii în toată firea. La fel şi credinţa voastră ar trebui să devină din ce în ce tot mai matură, mai desăvârşită. Studentul acela, care vorbise cu Pasteur, învăţase religia când era mic, primise chiar şi Prima Sfântă Împărtăşanie. Dar, după ce a devenit mai mare, în timpul anilor de liceu şi la universitate, venind în contact cu diferiţi oameni, studenţi sau profesori, şi mai ales citind anumite cărţi, credinţa devenea tot mai mică. Gândiţi-vă acum ce-aţi zice voi, dacă un student de la universitate, ar vrea să se îmbrace acum cu haine pe care le purta când era de 6-7 ani. Ar fi ceva caraghios, nu-i aşa? Dar dacă haina aceea când era de abia un copil de opt ani nu i se mai potriveşte, nu înseamnă acum, ca ditamai studentul să umble fără haine. 

Desigur că va trebui să-şi cumpere alt rând de haine, după măsura lui. La fel stau lucrurile şi cu religia. În fiecare an, credinţa voastră ar trebui să devină mai mare, mai desăvârşită şi mai puternică. Voi ştiţi că la aceasta nu se poate ajunge fără muncă, fără sforţare, din care cauză sunt absolut de trebuinţă lecţiile de catehism, citirea Evangheliei şi a cărţilor sfinte. Dar mai cu seamă trebuie să participaţi la Sfânta Liturghie, să primiţi sfânta Împărtăşanie cât mai des şi să vă rugaţi în fiecare zi. Nu trebuie să uitaţi niciodată că cei doi ucenici de la Emaus nu şi-au recâştigat credinţa decât numai atunci când Isus a binecuvântat pâinea, a frânt-o şi le-a dat-o lor ca s-o mănânce.

ÎNVIEREA DOMNULUI

Evenimentele din dimineaţa Paştelui

1. Femeile la mormânt

Pentru noi creştinii, Paştele este o zi de mare sărbătoare, ziua cea mai mare din tot anul liturgic. Astăzi spunem şi chiar strigăm cu bucurie din tot sufletul: „Cristos a înviat, aleluia!”
Dimineaţa celei dintâi zile a săptămânii, după moartea lui Isus, pentru apostoli şi pentru femeile evlavioase, desigur că nu a fost o dimineaţă plăcută, veselă. Ei nu ştiau încă nimic despre învierea Domnului. Ştiau numai un singur lucru, de care erau absolut siguri: Isus murise pe cruce. Îl văzuse apostolul Ioan, îl văzuse Maria, îl văzuseră toate celelalte femei evlavioase, care îl urmaseră pe calea cea dureroasă a crucii, îl văzuse atâta amar de lume. Atunci când soldatul i-a străpuns coasta cu suliţa, toţi erau convinşi că murise. Din cauza aceasta, apostolii erau foarte trişti, pentru că îşi închipuiau că misiunea lor a luat sfârşit, şi că învăţătura lui Cristos nu va mai fi predicată.
După aceea au văzut pe Iosif din Arimatea şi pe Nicodim, care au venit de au luat trupul lui Isus de pe cruce şi l-au înmormântat. S-ar putea ca la această înmormântare să fi dat şi apostolii o mână de ajutor. Femeile văzuseră cum ucenicii unseseră trupul lui Isus cu uleiuri bine mirositoare, dar după părerea lor, asta nu era suficient. De aceea se şi hotărâră de a merge la mormânt şi să completeze ceea ce li se părea lor că ar mai trebui de completat şi asta cu cea mai mare atenţie şi grijă. Însă se apropia sâmbăta, când nimeni nu mai avea voie să lucreze. Deci, aşteptară de vineri seara, până duminică dimineaţa, adică până în cea dintâi zi a săptămânii. Atunci, când începea să se lumineze, trei femei, s-au dus la mormânt. Erau triste, pentru că nu ştiau cum ar fi putut deschide mormântul.

Dar, ajungând acolo, spre marea lor mirare, observă că piatra fusese dată la o parte, şi că mormântul era gol. Au privit apoi mai cu atenţie, dar trupul lui Isus nu era acolo, şi, nu mai erau nici santinelele şi paznicii puşi de farizei şi de mai marii preoţilor. Îngrozită, Maria Magdalena se gândea în inima ei: „Un hoţ a furat trupul lui Isus! Ce-i de făcut? I se păru că soluţia cea mai bună era de a-i înştiinţa pe apostoli. Şi, în graba cea mai mare, plecă la Cenacol.

2. Cenacolul

Nu se luminase, încă bine de ziuă. Cenacolul era închis, zăvorât. Scena aceea ne-am putea-o închipui cam aşa: apostolii, somnoroşi, auziră ciocănituri în uşă şi s-au speriat crezând că sunt soldaţii trimişi de mai marii preoţilor ca să-i aresteze. Unul dintre ei se apropie de ferestruica de la intrare şi întrebă: „Cine-i acolo?” Un glas de femeie răspunde: „Sunt eu, Maria din Magdala, aceea care era la picioarele crucii împreună cu Mama lui Isus”. Auzind acestea, apostolii, parcă o piatră li s-a luat de pe inimă. Au descuiat uşa, i-au dat voie să intre, apoi au întrebat-o:
- Ce s-a întâmplat de vii la noi cu noaptea-n cap şi ne trezeşti din somn?
Maria din Magdala, cu sufletul la gură, gâfâind încă din cauza grabei cu care venise, spuse:
- L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus. Când am ajuns acolo am aflat mormântul gol.
Apostolii, observară că Maria era foarte preocupată, neliniştită; probabil plângea. Dar ei, ca bărbaţi, luară lucrurile cu încetinişorul, cu calm: „Poate, că nu s-a uitat ea bine! Sau, cine poate şti, o fi avut vreo halucinaţie, adică un fel de stare psihică bolnăvicioasă, aşa cum au femeile uneori! Dar cu toate acestea nu putea exclude nici ceva misterios şi necunoscut în toată această poveste a ei. Deci, lucrul cel mai bun, crezură ei, este să controleze la faţa locului şi să vadă ce-i adevărat şi ce nu. La această concluzie ajunseseră cei mai apropiaţi ucenici ai lui Isus: Petru şi Ioan, care şi plecară spre mormânt.

3. Apostolii la mormânt

Atât apostolii cât şi femeile, în aceste triste zile uitaseră de cuvintele lui Isus, cum că a treia zi după patima şi moartea sa, el trebuia să învie din morţi. Dacă femeile şi-ar fi amintit aceasta şi ar fi crezut, nu s-ar mai fi dus la mormânt ca să îmbălsămeze trupul lui Isus, şi nici apostolii nu s-ar mai fi închis în Cenacol de frica iudeilor, ci s-ar fi dus de-a dreptul la mormânt pentru a-l vedea pe Isus cum iese biruitor din mormânt.
Însă acum, în urma celor povestite de Maria din Magdala, probabil că-şi aminteau de prevestirea învierii, şi-şi ziceau: „Cine ştie! Poate c-a înviat!… Gândul acesta şi speranţa tăinuită i-a făcut să plece imediat spre mormânt. Locuitorii Ierusalimului i-au văzut cum alergau, aşa ca doi copii.
Ioan era mai tânăr şi a ajuns cel dintâi la mormânt, dar din respect faţă de Petru, l-a aşteptat, şi nu a intrat în mormânt. Nu după multă vreme a ajuns şi Petru, şi, au intrat amândoi în mormânt. Privind ei totul cu atenţie, constatară că acolo nu era nici o urmă de tâlhar, şi că nu putea fi vorba despre nici un fel de furt. Giulgiul, care acoperea capul lui Isus era împăturit bine şi pus într-un colţ. Nici un hoţ nu ar fi făcut aşa ceva. Sfântul Ioan, spune în Evanghelia de astăzi, că el a crezut în învierea lui Isus, mai înainte de a constata aceasta la faţa locului.

4. Credinţa şi bucuria recâştigată

Cei doi ucenici se întoarseră la Cenacol şi povestiră cele ce văzuseră în mormânt. Tot în ziua aceea, dar ceva mai târziu, a venit Maria din Magdala, însoţită şi de alte femei, spunând că l-au văzut cu ochii lor pe Cristos înviat. Cu toate acestea, apostolii, cu excepţia lui Ioan, se mai îndoiau încă. În seara aceleaşi zile sosiră încă doi ucenici, care se reîntorceau de la Emaus, spunând şi ei cum că l-au văzut pe Isus, că au călătorit împreună, şi că au vorbit cu el. În vreme ce apostolii mai ascultau încă cele povestite de cei doi ucenici de la Emaus, care se mai îndoiau de spusele lor, deodată, în Cenacol apăru însuşi Isus. Acum, nimeni nu se mai îndoia, ci aşa cum ne spune sfântul Ioan evanghelistul: „ucenicii se bucurară foarte, văzându-l pe Domnul” (In 20,20). S-au bucurat pentru că aceasta era cea mai frumoasă zi din viaţa lor. Tristeţea dispăruse de pe feţele lor. Nu le mai părea rău că au pierdut trei ani urmându-l pe Isus, ascultându-i învăţăturile, la gândul că până la el nici un an nu fusese în stare, ca după moarte, să iasă biruitor din mormânt, cu propriile lui puteri. Dar Cristos a înviat pentru că era Dumnezeu.
Astăzi, şi noi ne bucurăm împreună cu Sfânta Fecioară Maria, cu apostolii şi cu Maria din Magdala, şi repetăm cele spuse de ei atunci: „Domnul a înviat cu adevărat! Aleluia!”
Atunci când a apărut Isus fariseilor, le-a spus să se ducă la Cenacol, şi să spună apostolilor cum că vrea să-i vadă şi să discute cu ei. Acelaşi lucru ni-l spune şi nouă astăzi Isus: „Vreau să mă întâlnesc cu voi, şi, nu numai odată, dar numai în fiecare duminică la Sfânta Liturghie”. Asta pentru că-n fiecare duminică noi amintim învierea lui Isus. Din partea mea, vă doresc ca această întâlnire cu dânsul, în timpul Liturghiei şi la Sfânta Împărtăşanie, să fie pentru voi, aşa cum a  fost pentru apostoli – izvor de bucurie şi de speranţă.

Klimek

DUMINICA FLORIILOR (A)

Intrarea triumfală în Ierulalim

1. Bucuria şi entuziasmul poporului

A sosit duminica I-a din Săptămâna Mare şi Sfântă, Săptămâna Patimilor. Isus se apropia de Ierusalim. Când, împreună cu apostolii se apropia de muntele Măslinilor, a trimis doi dintre ucenicii lui în satul din apropiere, pentru a împrumuta de la un om oarecare, un măgăruş. Cei trimişi au plecat, i-au adus măgăruşul, au aşezat pe acesta hainele pe care le aveau, l-au aşezat pe Isus peste acestea, şi aşa au plecat spre Cetatea Sfântă.
Când poporul a aflat că Isus este aproape de porţile Ierusalimului s-a adunat în mare gloată. Toţi auziseră şi ştiau despre marile minuni săvârşite de dânsul, mai cu seamă despre învierea lui Lazăr. Aşteptau ca Isus să fie proclamat rege al lui Israel, să-i alunge pe romani, şi aşa să ia sfârşit robia poporului ales. Însufleţiţi de această speranţă, îşi aşterneau propriile lor haine pe unde trebuia să treacă Isus, şi cu ramuri de măslin în mâini, strigau cu glas tare:
„Osana Fiului lui David!
Bine este cuvântat cel care vine în numele Domnului.
Osana întru cei de sus!”
În înaintarea lui, cortegiul acesta aduna noi mulţimi de oameni, care, auzind că noul rege al lui Israel se află la porţile cetăţii, în care va şi intra spre a fi încoronat ca rege al lui Israel, se uneau entuziasmaţi mulţimii lor. Evreii, de vreo câteva sute de ani nu-şi mai aveau un rege propriu al lor. Într-adevăr, era Irod, dar era sălbatic şi nepopular, şi depindea întru totul de romani, din această cauză cei mai mulţi nici nu voiau să-l recunoască în calitatea lui de rege.
Apostolii, cu toate că auziseră cum Isus îşi prevestise apropiata sa patimă şi moarte, în clipele acelea de bucurie generală, nici nu voiau să se mai gândească la aşa ceva, şi mai ales, poate că şi uitaseră. Ştim doar atât, că Petru, mai precaut, pregătise două săbii, cu care să se apere la caz de nevoie. Acestea erau singurele arme de care putea dispune Isus atunci. De altfel, aşa cum vom afla mai târziu, el nu voia să se folosească de ele. Era un rege cu totul altfel decât ceilalţi regi, şi împărăţia lui se deosebea de toate celelalte împărăţii existente până atunci prin părţile Răsăritului: era un rege fără armată şi fără arme. Regele acesta venea călare nu pe un cal focos sau pe o cămilă, ci pe un măgăruş, micuţ şi foarte blând. Cei ce veneau în urma lui nu purtau în mâini arme, ci ramuri de măslin, care sunt simbolul şi semnul păcii, pentru că împărăţia lui Isus trebuia să fie o împărăţie a dragostei şi a păcii.
Cu toate acestea, fariseii s-au scandalizat şi de acest cortegiu liniştit şi paşnic. Mai întâi de toate observară de departe toate cele ce se petreceau, iar după aceea au mers la Isus şi i-au spus: „Învăţătorule, spune ucenicilor tăi să tacă!”. Iar Isus le răspunse: „Adevăr vă spun: Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga!”

2. Participarea copiilor

Tradiţia ne spune că la acest cortegiu au participat şi mulţi copii.
Asta este şi de înţeles, deoarece copiilor le place aşa ceva, le place aventura, noutatea, şi merg bucuroşi acolo unde este vorba de alergat şi de strigat. Deci, când au văzut mulţimea entuziasmată, cu cea mai mare bucurie s-au amestecat şi ei prin mulţime. Nu le-a fost greu să găsească nişte ramuri de măslin, pe care le agitau mult mai bine decât adulţii, şi mai cu seamă, ei ştiau să strige bine. Când strigau ei „Osana”, care înseamnă „Fii binecuvântat”, răsuna cel mai tare pe străzi şi desigur că asta îi plăcea foarte mult lui Isus. Desigur, ei luau parte la acea sărbătoare, nu numai de dragul mulţimii şi al neobişnuitului, dar şi pentru că auziseră vorbindu-se despre Isus multe lucruri bune, şi mai cu seamă că îi iubea pe copii.
Putem presupune că nici unul din acei copii, câteva zile mai târziu, să se fi unit mulţimii evreilor, care strigau: „Răstigneşte-l”. Unii dintre ei, auzind povestindu-se de cele ce pătimea Isus, sau poate privindu-l, îi era milă de el şi plângeau. Pictorii pictează nişte copii trişti, întovărăşiţi de mamele lor, pe care Isus le-a întâlnit pe cale atunci când îşi ducea crucea. Dar în Duminica Floriilor ei nu ştiau nimic despre cele ce trebuiau să se petreacă mai târziu. De aceea erau atât de veseli.
Uitându-mă la unul la altul, observ că şi voi sunteţi veseli, ţinând în mână ramul şi cântând „Osana”. Însă bucuria voastră este mai tăcută şi mai reflexivă, pentru că voi ştiţi foarte bine, că numai la câteva zile după duminica aceea, evreii, în loc de „Osana”, au strigat „Răstigneşte-l”. Şi poate că printre aceştia erau şi dintre cei care luaseră parte la intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim.

3. Pregătirea la sărbătoarea Paştelui

Cu ocazia sărbătorilor noi facem daruri persoanelor pe care le iubim. Ce am putea oferi noi lui Isus, care a îndurat pentru noi chinurile crucii? Ce credeţi că ar fi mai bine să-i oferim? O persoană foarte religioasă a spus odată copiilor, mai înainte de sărbătoarea Paştelui, că darul cel mai frumos, pe care i-l putem face lui Isus, este de a-i oferi printr-o căinţă sinceră, toate păcatele noastre. Ce idee aveţi voi despre această propunere? Pare justă, însă numai parţial. Şi de ce numai parţial? Pentru că în cazul nostru, copilul cel mai bun, care are puţine păcate, i-ar face un dar mai mic, în vreme ce darul cel mai mare ar fi acela al aceluia cu multe păcate, şi asta nu ar fi drept. Adevărul este că darul cel mai bun ar trebui să fie păcatele mărturisite, cu o căinţă deplină. Primul dar, însă nu şi cel mai important, pentru că ar trebui să urmeze şi altele mai bune şi mai frumoase. Necazul este că noi nu putem oferi alte daruri, atâta vreme cât avem păcate pe conştiinţă. Odată, un băiat l-a supărat tare pe tatăl lui, iar mai apoi, de ziua onomastică i-a cumpărat o cutie cu bomboane. A fost bine că darul acesta i l-a oferit imediat după ce l-a ofensat? Nu. Pentru că mai întâi el era obligat să-i ceară iertare tatălui său, şi apoi să-i ofere darul. Tot aşa şi noi, mai întâi trebuie să ne curăţim sufletele de păcate, şi numai după aceea să ne gândim a aduce alte daruri lui Isus.
Acum, ce fel de daruri îi putem noi oferi lui Isus? Aceasta are să v-o insufle inima voastră, a unuia fiecăruia dintre voi, recunoştinţa faţă de Isus, că a suferit atât de mult pentru mântuirea noastră. Aceste daruri vor fi chiar şi rugăciunile din timpul săptămânii mari. Desigur, i-ar plăcea foarte mult lui Isus, dacă aţi urma pilda acelor persoane, care l-au întovărăşit pe Isus pe Calea Crucii, aşa cum au făcut Simon din Cirene şi Veronica. Cum putem urma pilda lor? Ajutând – ca şi cum l-am ajuta pe Isus – pe oamenii săraci, părăsiţi, bolnavi, ca să-şi poată duce crucea lor, care este boala, singurătatea, foamea şi părăsirea. Isus ne îndeamnă a face aşa ceva spunându-ne: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti fraţi foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, mie mi le-aţi făcut” (Mt 25,40).

Klimek

DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE (A)

Prietenii lui Isus

1. Moartea şi învierea lui Lazăr

La o distanţă de trei kilometri, la est de Ierusalim, se afla un mic târg numit Betania. Acolo locuia Lazăr şi cele două surori ale lui, Maria şi Marta. Isus, în drum spre Ierusalim, uneori trecea şi prin Betania, şi aşa a avut ocazia de a cunoaşte acea familie. Erau oameni foarte buni, din care cauză s-au şi împrietenit cu Isus. 

Într-o zi, Lazăr s-a îmbolnăvit grav. Maria şi Marta ştiau că Isus vindecase mulţi bolnavi, chiar şi dintre aceia pe care nu-i văzuse niciodată, şi erau absolut sigure că-l va vindeca şi pe Lazăr, fratele lor şi prietenul lui Isus. Însă chiar atunci Isus se afla departe, dincolo de Iordan. De aceea, trimiseră la Isus pe un om, probabil vreo rudă mai apropiată de a lor ca să-l înştiinţeze despre starea gravă în care se află fratele lor. Omul a plecat în grabă şi a mers chiar repede, favorizat şi de poziţia geografică în care se afla, deoarece a trebuit să meargă tot la vale, fiindcă Isus se afla dincolo de Iordan, care era în vale, iar Betania în deal. Aşa se face că cei 20 kilometri i-a parcurs într-un timp relativ scurt. Aflându-se în faţa lui Isus, cu sufletul la gură, spuse doar atât:
- Doamne, Lazăr pe care tu îl iubeşti este foarte bolnav.
Isus, luând cunoştinţă despre aceasta, i-a spus omului:
- Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie preamărit prin ea” (In 11,4). Dar Isus a mai rămas acolo unde se afla; nu a mers atunci imediat. Maria şi Marta, probabil că şi-au explicat această comportare a lui Isus prin faptul că fariseii îl ameninţaseră cu moartea dacă-l mai prind prin Ierusalim, întrucât Betania era aproape de Ierusalim.
Voi ştiţi deja, că între timp, Lazăr a murit, aşa că Isus nu l-a mai găsit în viaţă când a sosit la Betania, fiind îngropat deja de patru zile. Emoţionat de moartea lui şi de marea durere a celor două surori, Isus a lăcrimat. Apoi s-au dus la mormânt. Toţi credeau că ar fi privit puţin mormântul, le-ar fi îmbărbătat pe cele două surori, şi apoi şi-ar fi văzut de drum. Dar, toţi au rămas înmărmuriţi, când l-au auzit spunând: „Daţi piatra la o parte!” (In 11,39). S-au mirat şi mai mult şi au rămas cu gura căscată, când pe un ton poruncitor a strigat: „Lazăre, vino afară!” (In 11, 43), şi mortul ascultător, a ieşit din mormânt. Ştim că inima lui încetase de a mai bate de patru zile, şi trupul lui intrase în descompunere, aşa cum a spus şi Marta.
Asta era o mare minune. Oamenii care se aflau de faţă rămaseră încremeniţi şi îşi spunea unii altora, mai mult în şoaptă: „Aici numai puterea lui Dumnezeu poate fi, căci omul nu-i în stare a face aşa ceva”.

2. Toţi prietenii lui Isus vor învia

Minunea aceasta a fost săvârşită numai cu puţin timp mai înainte de Patima şi Moartea sa. În felul acesta voia să-i înveţe pe ucenici şi pe toţi acei care credeau în el, că nu trebuiau să se neliniştească ori să dispere atunci când l-ar fi văzut mort pe cruce. Voia să arate că el este „Domnul vieţii” şi al morţii, şi că poate ieşi singur din mormânt.
Prin această minune, Isus voia să ne mai înveţe, că la sfârşitul lumii, atunci când trupurile noastre se vor afla în mormânt el ne va spune şi nouă: „Treziţi-vă, sculaţi-vă de aici şi veniţi cu mine”. Deci, noi creştinii nu disperăm când moare vreunul dintre ai noştri, dintre cei scumpi inimilor noastre.
La fel ca Lazăr, tot aşa şi noi, fiecare băiat, fiecare fată, care se află aici în biserică, odată şi odată vor fi înviaţi şi înviate de Isus, care vă va chema la el, pentru că prietenul cel bun, îşi vrea prietenii cât mai aproape de el. Isus este prietenul nostru cel mai bun şi mai atotputernic, şi ca atare poate face toate cele ce le  sunt cu neputinţă oamenilor, chiar şi medicilor. Suficient este numai ca noi să-i fim prieteni.
Anumiţi copii se plâng uneori că nu-i chiar atât de uşor să fii prieten cu Isus, pentru că nu-l pot vedea aşa cum l-a văzut Lazăr şi surorile lui. Cât adevăr o fi în cuvintele acestea? Acum îl putem întâlni pe Isus numai ascuns, nevăzut, sub speciile pâinii. Dar dacă noi credem cuvântului său, şi cu credinţă şi cu dragoste căutăm să-l simțim cât mai aproape în ostia sfântă şi chiar în aproapele nostru, drept răsplată pentru aceasta, după ce vom muri îl vom vedea viu şi adevărat în paradis.

3. Prietenia cu Isus

Acum o sută şi ceva de ani în urmă, mai precis în anul 1849, într-un oraş nu prea departe de Torino, un copil de şapte ani a fost admis la Prima Sfântă Împărtăşanie, ceva neobişnuit pe atunci. Se numea Dominic. Probabil că unii dintre voi ştiu deja despre cine este vorba… Da, Dominic Savio. Era ceva excepţional pe vremea aceea, fiindcă atunci nu erau admişi copiii la I-a Împărtăşanie decât numai după 11-12 ani. Capelanul, care îl admisese, nu se înşelase făcând această excepţie. În ziua Primei sale Împărtăşanii, Dominic a scris cu litere mari şi cam şovăielnice, aşa ca un copil de clasa a II-a elementară, următoarele propuneri:
1. Prietenii mei vor fi Isus şi Maria.
2. Mă voi spovedi deseori şi voi primi Sfânta Împărtăşanie cât mai des.
Dominic şi-a menţinut aceste făgăduinţe, şi, până în ceasul morţii a rămas un bun prieten al lui Isus şi al Sfintei Fecioare Maria. Se împărtăşea ori de câte ori îi permitea confesorul lui.
Acum, să ne cercetăm şi să vedem: Cum este prietenia noastră cu Isus? Fiecare băiat ar trebui să se întrebe: Ce fel de oameni au fost Lazăr şi Dominic Savio? La rândul ei, fiecare fată ar trebui să se întrebe: prietenia mea cu Isus, se aseamănă, măcar câtuşi de puţin cu prietenia pe care o aveau faţă de el Maria şi Marta din Betania? Poate mă veţi întreba: care sunt semnele acestei prietenii, cum o putem recunoaşte? La această întrebare nu-i greu de răspuns. Aşa cum am spus, un prieten doreşte a fi cât mai aproape de prietenul lui. Astăzi, gândiţi-vă, dacă voi căutaţi cu adevărat de a fi cât mai aproape de Isus, şi dacă-l primiţi deseori în Sfânta Împărtăşanie aşa ca Dominic Savio, şi dacă aşa ca şi el îl vizitaţi deseori în Sfântul Tabernacol, spre  a-i spune ceva despre voi înşivă, despre ceea ce faceţi şi că vreţi să-l iubiţi din ce în ce mai mult…
Sunt convins că mulţi dintre voi trăiesc în prietenia lui Isus, sau cel puţin caută a fi în prietenie cu el. Isus este foarte bucuros de a avea mulţi prieteni şi multe prietene, chiar dacă nu se numesc: Lazăr sau Marta. Însă el vrea ca toţi fraţii şi surorile voastre, ca toţi colegii şi toate colegele, să trăiască în prietenie cu el. Acum, înainte de sărbătoarea Paştelui, mulţi caută de a-şi curăţa sufletele şi de a-l primi cu vrednicie în sfânta Împărtăşanie pentru a-şi consolida prietenia cu dânsul. De aceea, este bine ca prin bunătatea şi prin rugăciunile noastre să fim de folos real acestor suflete.

Klimek