DUMINICA A IV-A DIN POSTUL MARE (A)

Ochii mei văd

1. Cu ochii preotului

Don Carlo Gnochi, era un Capelan în armata italiană în cel de-al doilea război mondial. Cu ochii lui a văzut murind mii de soldaţi, mii de oameni. Unii dintre ei au lăsat în urmă familii, copiii mici. De aceea s-a hotărât ca după aceea să se ocupe de asemenea copii, mai ales de cei bolnavi şi cu deficiențe fizice. Deci, reîntorcându-se de pe front, a întemeiat pentru aceştia diferite institute, în Italia. În 1956, după ceva mai mult de zece ani de viaţă trudnică, muri de leucemie, la vârsta de 54 ani. Dar, după moartea lui, vrând să fie folositor şi altora, şi-a dăruit ochii unui sărman orb. În Italia era primul caz de dăruire a ochilor pentru a fi transplantaţi, şi o asemenea intervenţie era oprită de lege, întrucât poliţia nu era de părere ca medicii să întreprindă asemenea operaţii. Dar medicii nu au cedat. 

Miercuri 29 februarie, un băiat de 11 ani, Silvio Colagrande, care-şi pierduse vederea din cauza unui accident, primea corneea lui Don Gnochi. Această intervenţie chirurgicală a durat câteva ceasuri. După vreo câteva zile, doctorul profesor Galeazzi, întovărăşit de asistenţii lui şi de infirmiere, veni la patul micuţului Silviu, şi porni să-i scoată pansamentul, apoi îl întrebă pe pacient:
- Acum vezi?
- Da, văd, Doamne, Dumnezeule, scumpa mea mamă!
- Şi ce vezi?
- Lumina zilei.
- Acum, uită-te la mâna mea. Câte degete vezi?
- Văd trei degete.
- Intervenţia chirurgicală a reuşit, spuse profesorul.
Silviu, ceru o fotografie a donatorului. Emoţionat şi mişcat până la lacrimi îl privea pe Don Gnochie cu proprii lui ochi.

2. Orbul de la Ierusalim

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre vindecarea unui orb din naştere. El, împreună cu alţi bolnavi, trezeau mila printre evreii evlavioşi, din această cauză părinţii îi trimiteau sau îi duceau să cerşească la uşa templului. Isus l-a văzut, şi i-a dat darul cel mai mare care este în lume: vederea, însănătoşirea miraculoasă a ochilor, recăpătarea vederii. Când l-au văzut vecinii şi cunoscuţii au rămas uimiţi. Şi-l aminteau, cum că de mic umbla cu paşi şovăielnici, ţinându-se cu mâna de zidurile caselor, şi cu un baston cu care atingea caldarâmul străzii pentru a nu greşi direcţia şi să nu cadă în vreo groapă. Acum îl observau mergând cu paşi siguri şi cu ochii deschişi, şi nu mai înţelegeau ce să creadă. Unii spuneau că acesta nu-i cerşetorul de la uşa templului, ci un altul, care se aseamănă cu el.
Minunea, este ceva neobişnuit, ieşit din comun, şi, chiar şi în zilele noastre există oameni, care nu doresc să creadă în minuni, şi, găsesc multe justificări inutile. Spre exemplu: Când se întâmplă vreo vindecare la Lourdes, spun că poate medicul a greşit diagnosticul, sau că radiografiile bolnavilor nu fuseseră făcute cum trebuie.
Evenimentul descris în Evanghelia de astăzi, era atât de nemaiauzit, încât au dat de ştire şi fariseilor, care se ocupau din oficiu de problemele religioase, deci, ei se ocupau şi cu minunile. Auzind ei cum că Isus săvârşise această minune în zi de sâmbătă, s-au scandalizat pentru că nu respectase ziua de sărbătoare, şi chiar îl osândiseră, şi acum voiau ca şi cel vindecat să-l osândească pe Isus. Dar acesta se împotrivi categoric. Atunci fariseii îl osândiră şi pe cel vindecat cu strigăte şi ameninţări. Aşadar, marea bucurie a acestui om vindecat de orbire a fost umbrită. În inima lui a simţit cu durere ura fariseilor îndreptată împotriva lui Isus şi a ucenicilor săi. De aceea, Isus îl şi mângâie, şi începu cu întrebarea: „Crezi tu în Fiul omului” adică în Mesia şi Mântuitorul făgăduit israeliţilor? La fel cu toţi evreii, omul cel vindecat, credea şi evident că-l aştepta pe Mesia, dar nu ştia când va veni şi nici cine este. De aceea întrebă: „Şi cine este Doamne, ca să cred în el? Isus îi răspunse: „L-ai şi văzut, şi cel ce vorbeşte cu tine, acela este!”. „Cred Doamne, i-a zis el şi i s-a închinat” (In 9, 36-38).
Acum era mulţumit, fie pentru că îşi căpătase vederea, fie pentru că se întâlnise cu Mesia, Mântuitorul lumii. Ochii lui vedeau lumina zilei, iar sufletul îi primise lumina credinţei, o lumină mult mai importantă şi mai trebuincioasă omului chiar şi decât lumina soarelui. Avându-l pe Isus aproape, sigur fiind de bunătatea şi de dragostea lui, acum nu-i mai era teamă de farisei, şi nici de ameninţarea lor cu excluderea din sinagogă. Evanghelia, care povesteşte faptele lui Isus foarte pe scurt, nu include şi numele celui vindecat. Cu toate acestea putem presupune că cel vindecat nu l-a uitat niciodată pe acela care a redat ochilor săi lumina soarelui, şi sufletului lumina credinţei.

3. Recunoştinţa pentru primirea vederii

Ce comoară scumpă este vederea, şi cum trebuie să fim recunoscători pentru ea, aceasta o ştia foarte bine Silviu, despre care am vorbit la început.
Silviu spune: „Când am cunoscut viaţa mizerabilă a atâtor alţi copii nevăzători, de-abia atunci mi-am dat seama cât de mare şi cât de scump este darul pe care l-am primit. Am înţeles că trebuie să-i ajut pe cei care suferă, aşa cum eu însuşi am fost ajutat”. După ce şi-a terminat studiile, a lucrat la Milano în Institutul întemeiat de Don Gnocchi, ocupându-se de handicapaţi.
La cea de-a zecea aniversare de la moartea lui Don Gnocchi, oraşul Milano a fost martorul unei emoţionante sărbători. O mare mulţime de oameni, în frunte cu primarul oraşului s-au dus la catedrală, unde Sfânta Liturghie a fost celebrată de către cardinalul Giovanni Colombe. Înaintea predicii, cardinalul a citit mesajul Papei Paul al VI-lea şi al Preşedintelui Republicei Italiene, Giuseppe Saragat, care evidenţiau importanţa operei lui Don Gnocchi. După predică, Silviu, cu ochii lui Don Gnocchi, a citit intenţiile rugăciunilor credincioşilor.
Voi toţi, aveţi bucuria de a vedea lumina, copacii, munţii, colinele, lacurile şi oamenii. Nu cunoaşteţi trista viaţă a celor nevăzători. Dar, sunteţi voi recunoscători faţă de Dumnezeu pentru toate darurile pe care vi le-a dat? Multe şi felurite sunt modurile de a ne arăta recunoştinţa; vom aminti doar două: a) ajutorarea săracilor şi a persoanelor handicapate, a bunicilor, care au trebuinţă de a fi ajutaţi; b) folosirea ochilor numai pentru a privi lucrurile bune, evitând spectacolele rele şi chiourile indecente.
Apoi, trebuie să ne aducem aminte şi de lumina sufletelor noastre, credinţa. Orbul, despre care ne vorbeşte Evanghelia de astăzi, mai înainte de a vedea soarele, copacii şi florile, l-a văzut pe Isus şi a crezut că el era Fiul lui Dumnezeu. La Liturghia de astăzi, ne vom ruga pentru ca toţi copiii aici de faţă să-şi păstreze credinţa neîntinată pentru toată viaţa, şi pentru ca să privească lumea şi pe colegii lor, cu bunătate şi cu dragoste, aşa cum ne învaţă Isus în Evanghelie.

Klimek

DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE (A)

1. Apă pentru misiuni

În cele două războaie mondiale, în Sudanul Meridional, s-au dezvoltat foarte bine misiunile catolice. Misionarii italieni se hotărâră a forma preoţi locali, africani. Cu scopul acesta au construit în localitatea Busseri, un Gimnaziu pentru o sută de copii. Mai apoi, unii dintre aceştia au voit să intre în seminar. Problema însă era: ce vor da ei de mâncare atâtor guri? Unuia i-a venit ideea de a face alături de şcoală, care se afla pe malul unui râu, o mare grădină de zarzavaturi, însă superiorii i-au spus:
- Frate, asta nu ar fi rău, dar ce te faci d-ta când va veni seceta asta africană, care în câteva zile, distruge totul?
Însă fratele Guido, căci aşa se numea fratele acesta, a făcut un dig pe râul din spatele şcolii şi un lac artificial, unde a instalat o pompă, cu care uda toată grădina. La această muncă l-au ajutat copiii din gimnaziu, elevii.
Când totul a fost gata, au venit să vadă lacul toţi preoţii, învăţătorii, profesorii, şi cei vreo sută şi ceva de elevi. Pompa a fost pusă în mişcare, iar apa, prin ţevi şi canale, a început să ude toată grădina. Elevii, plini de bucurie băteau din palme, strigând şi cântând de veselie, părintele Superior, emoţionat îl îmbrăţişă pe fratele Guido. De-acum, copiii îşi aveau hrana asigurată pentru tot anul: portocale, lămâi, banane, verdeţuri, etc.
Fără apă nu există viaţă, pentru că apa înseamnă viaţă. Din păcate, în ţările calde este multă lipsă de apă. Misionarii din Africa pentru a-şi procura apa, construiesc multe fântâni obişnuite şi chiar arteziene, pentru care localnicii le sunt foarte recunoscători, întrucât prin una şi aceeaşi apă ei primesc şi îşi menţin viaţa trupească, cât şi viaţa sufletească prin sfântul botez.
Din lipsa apei – aşa cum aţi auzit în prima lectură – evreii, care traversau pustiul pentru a ajunge în Ţara făgăduită, s-au răzvrătit. Atunci Moise, a lovit stânca cea sură cu toiagul lui. Apa a ţâşnit cu putere din stâncă, şi aşa oamenii, evreii, au fost feriţi de moarte.

2. La fântâna lui Iacob

Chiar şi Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre apă. Ţara făgăduită, era o ţară pe jumătate pustie. Pe timpul verii lacurile secau. Numai izvoarele, din care izvora apa chiar şi pe timp de secetă, nu secau, pentru că aveau apa vie, adică apa curgătoare. Pe timpul întregului an apa se putea găsi numai în fântânile cele mai adânci. Una din aceste fântâni era şi fântâna lui Iacob din Samaria, adâncă de 32 de metri.
Chiar pe lângă fântâna aceea a trecut odată Isus, pe când se reîntorcea la Ierusalim, venind din Galileea. Era timpul amiezii şi o căldură sufocantă. Obosit de drum, se aşeză pe marginea fântânii; îi era sete, şi nu avea nici un mijloc cum să scoată apă. De aceea se şi adresă samaritenei, care tocmai sosise la fântână cu un urcior: „Dă-mi să beau!” (In 4,7). Auzind această cerinţă, samariteana a rămas surprinsă, întrucât evreii nu erau în relaţii bune cu samaritenii. În plus, după obiceiul de atunci, bărbatului nu-i era învoit să-i vorbească unei femei necunoscute. Samariteana înmărmuri, îi spuse că el are apa cea vie, dotată cu o calitate minunată: cel care o bea, nu va mai înseta; mai mult chiar: apa aceea îi va da viaţa veşnică.
Isus, vorbind despre apa aceea, el înţelegea harul şi dragostea. Pentru că aşa cum apa dă viaţă și ține în viață trupul, apa pe care o dă Isus ține sufletul în viață. Fără apă, pământul ar deveni o pustietate, fără har şi fără dragoste, sufletul nu ar mai avea viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală. Dar, samariteana nu pricepea că Isus vorbea în imagini, în asemănări; ea îşi închipuia că Isus vorbea despre o apă  obişnuită, cu marea deosebire că acela care ar fi băut-o nu ar mai fi însetat niciodată. De aceea, îl şi rugă: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, şi să nu mai viu până aici ca să scot” (In 4, 15). Ea spera că dacă ar fi avut o astfel de apă, nu ar fi mai trebuit să vină cu ulciorul în fiecare zi la fântână.
În timpul acelei convorbiri, Isus îi spusese că ea a avut deja cinci bărbaţi, şi acela pe care-l avea acum nu era bărbatul ei, ci un străin. Prin aceste cuvinte, Isus căuta a o face să înţeleagă cum că viaţa ei matrimonială nu era în ordine, şi că nu avea în sufletul ei viaţa supranaturală, adică apa cea vie. Samariteana, surprinsă că acel călător necunoscut îi cunoaşte atât de bine viaţa, exclamă: „Doamne, văd că eşti proroc” (In 4,19). Când Isus îi mai spune că el era Mesia cel făgăduit de veacuri, atunci ea s-a întors imediat în cetate, lăsând la fântână ulciorul cu apă, şi spunea samaritenilor pe care-i întâlnea în cale: „Veniţi şi vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Cristosul?” Nu cumva este el Mesia?” (In 4, 29). Suntem convinşi că samariteanca a pus la inimă cuvintele lui Isus, şi că încetul cu încetul, a pus ordine în viaţa ei matrimonială, că apa cea vie a lui Cristos, i-a curăţit sufletul de păcate, dându-i viaţa supranaturală.

3. Apa cea vie

Dacă şi în zilele noastre ar mai veni Isus pe pământ, şi aşa cum atunci s-a oprit la „Fântâna lui Iacob”, de data asta să presupunem că ar veni aici în biserică şi, cum stăm aşa cu toţii, ne-ar întreba: „Aveţi voi apa cea vie? „Aveţi voi viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală?” Probabil că răspunsurile nu ar fi toate la fel. Am speranța că, în clipa aceea, nimeni dintre voi nu ar rămâne de ruşine.
Isus, se află deja printre noi, ascuns în tabernacol sub speciile pâinii. Ştim că el există, dar nu-l vedem. El nu vorbeşte cu glas tare, aşa cum vorbea cu samariteanca, dar cu toate acestea celor, care doresc să-l asculte, el le insuflă nişte întrebări care vă pot ajuta să aflaţi dacă sunteţi în prietenie cu el sau nu.
Aşadar, nu vă mustră conştiinţa cum că aţi avea pe suflet vreun păcat grav împotriva poruncilor sale? Îl puteţi primi cu linişte pe Isus în sfânta Împărtăşanie?
Apoi, vorbiţi voi bucuroşi cu dânsul, adică vă rugaţi? Mergeţi, din când în când, spre a-l afla în biserică, aşa cum aţi merge la un prieten?
Dacă faceţi aceasta de bunăvoie, bucuroşi, şi cât mai des înseamnă că aveţi în voi viaţă spirituală din belşug. Dar dacă o faceţi rar, înseamnă că aveţi puţină viaţă spirituală în voi, sau chiar deloc.
Trebuie să ştiţi că şi bucuria şi liniştea sufletelor voastre sunt semnele prieteniei cu Isus.
Dacă, după ce am văzut toate acestea, cineva dintre voi, ar simţi că nu are apa cea vie a lui Cristos, pentru că nu şi-a curăţit sufletul, în timpul Liturghiei, în genunchi, să se roage, aşa cum s-a rugat samariteanca: „Doamne; dă-mi din această apă!” (În 4, 15). Apoi, dacă-şi mai aduce aminte că are pe sufletul lui chiar şi numai un singur păcat mic, aşa să se roage: „Doamne, curăţă sufletul meu şi fă-l alb şi frumos”.

Klimek

DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE (A)

Bucuria şi datoria

1. Eu fac numai ceea ce-mi place şi ce vreau

Cristian era un copil de 12 ani, sănătos şi sportiv. Era foarte bun la învăţătură, şi părinţii aveau toată încrederea că va termina şcoala cu succes, şi că ar fi devenit un inginer, iar mai târziu chiar şi un bun tată de familie. Dar, observându-l mai de-aproape, începură să şovăie, cum că aceste speranţe ale lor nu se vor realiza niciodată, fiindcă băiatul acesta era încăpăţînat ca berbecul şi fudul ca ţapul, şi nu făcea altceva decât numai ceea ce voia el, din care cauză şi spunea adesea: „Fac ce-mi place şi numai ceea ce vreau !”
Avem note bune la gimnastică, la aplicaţii tehnice şi la matematică; acestea erau materiile lui preferate. Însă la limbi străine, la geografie şi la istorie, de-abia dacă obţinea nota de trecere, şi uneori nici asta, din cauză că aceste obiecte nu-i plăceau.
Când se întorcea de la şcoală se aşeza imediat la masa pe care i-o pregătea mama cu cea mai mare grijă şi dragoste. În cazul când mâncarea nu-i era pe plac, îşi strâmba gura, zicând: „Asta-i mâncare?” Obişnuit, după masă mergea la joacă împreună cu băieţii de seama lui. Reîntors acasă punea mâna pe cărţile de fizică şi de matematică, pregătindu-şi cu cea mai mare sârguinţă lecţiile la aceste materii, pentru a doua zi. Apoi, spunea că este obosit, şi ca să se mai odihnească, se aşeză în faţa televizorului. Părinţii căutau să-l convingă spre a da o mai mare atenţie şi la celelalte materii, mai cu seamă la limbi străine, care-i erau antipatice, dar nu totdeauna reuşea.

2. Apostolii

De ce vorbim despre apostoli? Vorbim despre apostoli, pentru că există mulţi băieţi şi multe fete, care seamănă cu Cristinel. În orice şcoală, chiar şi printre voi, nu lipsesc dintre acei elevi sau acele eleve, care ar vrea să se ocupe numai de ceea ce le place lor. La început, nici apostolii, în viaţa lor trăim împreună cu Isus, nu erau lipsiţi de această înclinaţie. Nimeni nu poate tăgădui cum că nu ar fi ştiut să îndure neplăcerile sau să muncească din greu, aşa cum cere pescuitul pe timp de noapte. Poate, puţini dintre voi, ar fi avut curajul ca să întreprindă o asemenea muncă. Dar atunci când Isus şi-a prevestit suferinţele pe care avea să le îndure la Ierusalim şi toate persecuţiile care-l aşteptau, ei voiau cu orice preţ ca Isus să fie scutit de toate acestea, din care cauză Isus i-a dojenit cu asprime.
În Evanghelia de astăzi sfântul Matei ne povesteşte, urcarea lui Isus şi a celor trei ucenici pe muntele Tabor. Apostolii l-au văzut pe Isus transfigurat, Schimbat la Faţă, printr-o minune, care vorbea cu Moise şi Ilie, cele două mari personaje din Vechiul Testament, şi mult s-au bucurat ei de această vedenie. Ceea ce vedeau ei era frumos, mai frumos decât şi-ar putea închipui orice mint omenească. Faţa lui Isus strălucea ca soarele, şi hainele sale erau albe ca zăpada (Mt 17,2).
Uimit de cele ce vedea, Petru a spus atunci Domnului: „Doamne bine este să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Mt 17, 4). Petru, fericit de ceea ce vedea, ar fi vrut să rămână pentru totdeauna acolo pe munte, într-un dulce extaz. N-ar fi vrut să se mai reîntoarcă la Ierusalim, unde-l aşteptau neplăceri şi persecuţii.
Însă Isus nu a admis aşa ceva. După puţin timp Moise şi Ilie au dispărut, şi Isus şi-a reluat fizionomia lui de toate zilele. Strălucirea şi frumuseţea, care-i veneau din natura sa divină dispăruseră de pe faţa şi pe trupul lui. Atunci se apropie de Petru şi de ceilalţi doi apostoli, şi, coborâră jos la şes, unde trebuia să înveţe gloatele cum să se ferească de primejdii. Şi asta, pentru că voinţa lui Dumnezeu nu este alta decât datoria.
Isus învăţa că bucuria şi plăcerea nu sunt lucruri rele, ci chiar necesare pentru a ne stimula în muncă, în truda de toate zilele. De aceea, el voia ca ucenicii lui să fie totdeauna veseli şi bine dispuşi; în scopul acesta mai mergea cu dânşii şi la câte o petrecere, aşa spre exemplu, cum a fost la Nunta din Cana Galileii. Şi voi aveţi trebuinţă de momente de destindere, de joacă, de sport, etc. dar asta numai pentru a fi mai apţi, mai bine dispuşi la studiu, la muncă, şi chiar la răbdare atunci când din nefericire daţi peste vreun necaz sau boală.

3. Exemplul Emanuelei

Ceea ce nu reuşea să înţeleagă Cristinel, despre care am vorbit, înţelegea foarte bine Emanuela, o fată de vârsta lui. Îmi place să cred că printre voi sunt multe fete ca dânsa. Nu toţi şi nu toate seamănă cu Cristinel. Emanuelei îi plăcea foarte mult limbile străine şi istoria. Îi plăcea să citească poezii şi romane, bine înţeles romane bune; cu toate acestea, ea nu neglija nici matematica şi nici fizica, deşi nu-i prea plăceau. Obişnuit lecţiile la matematică şi le pregătea imediat după prânz. Uneori le mai amâna, dar numai când trebuia să meargă în vizită la vreo colegă, să privească vreo emisiune introductivă la televizor. Însă în zilele când mama avea mult de lucru la bucătărie ori când făcea curăţenie generală în casă, atunci lăsa totul la o parte, şi-i era de mare ajutor mamei.
Curios lucru, în zilele acelea de muncă neîntreruptă, seara, când se îngenunchea pentru a-şi spune rugăciunile, şi reflecţia în faţa lui Dumnezeu asupra zilei trecute, era mai mulţumită şi mai veselă, decât în zilele în care avea mai mult timp liber pentru distracţii. Iar a doua zi, la şcoală, părea mai veselă decât obişnuit, deoarece cu toată munca depusă în ajun, totuşi avusese grijă să-şi pregătească bine şi lecţiile. Aşa ceva nu se putea spune despre Cristinel, care după o zi de joacă şi de hârjoană, a doua zi mergea la şcoală cu lecţiile neînvăţate sau cu temele nefăcute, şi cu frica-n spate, că tocmai pe el o să-l întrebe întâi.
După cum am observat, bucurie nu înseamnă plăcere şi distracţii. Dumnezeu ne-a creat în aşa fel, încât chiar munca de fiecare zi, chiar dacă momentan ne pare grea şi prea puţin plăcută, în cele din urmă aduce liniştea conştiinţei şi bucuria. În vreme ce căutarea continuă a distracţiilor şi a plăcerilor, a hranei şi a băuturii îndestulătoare şi după plac, şi mai ales trândăvia şi lenea, obişnuit, după un timp oarecare, aduc numai tristeţe şi descurajare. Aceasta au înţeles foarte bine Petru şi ceilalţi apostoli, când, după Învierea lui Isus, l-au primit pe Duhul Sfânt. Atunci au plecat să predice Evanghelia în toată lumea. Numai atunci au înţeles ei că au datoria de a îndura suferinţe şi persecuţii pentru Isus, pentru predicarea Evangheliei sale, şi nu numai că au înţeles, ci chiar erau fericiţi că pot face aşa ceva. Petru  nu mai dorea liniştea şi extazul muntelui Tabor; acum voia să muncească pentru Isus şi să-i răspândească învăţătura.
În cele din urmă aş vrea să vă mai spun, că în Schimbarea la Faţă a lui Isus de pe muntele Tabor, lucrul cel mai important nu era atât strălucirea şi frumuseţea Feţei sale, cât mai ales cuvintele lui Dumnezeu Tatăl: „Acesta este Fiul meu preaiubit, de dânsul să ascultaţi”! (Mt 17,5).
Astăzi, primindu-l pe Isus în sfânta Împărtăşanie, îi vom mulţumi pentru toate acele frumoase experienţe, pentru toate momentele fericite din viaţa noastră. Totodată îl vom ruga să ne ajute a fi totdeauna nişte buni ascultători la glasul lui şi credincioşi faţă de poruncile sale.

Klimek

DUMINICA I DIN POSTUL MARE (A)

Marea curăţenie de Paşti

1. Monica din Tagaste

Nu există nici un copil, care să nu aibă trebuinţă de convertire şi de pocăinţă. Chiar şi sfinţii, în anii copilăriei lor au săvârşit câte un păcat sau altul, pe care mai târziu au trebuit să-l ispăşească. Acum, mai mult de 1600 de ani, trăia în Africa de Nord, în frumosul oraş Tagaste, situat pe ţărmul mediteranean, o copilă de circa zece ani. Se numea Monica. Asemenea altor copii de vârsta ei, şi Monica îşi ajuta părinţii la diferite treburi în gospodărie. Printre altele, în fiecare zi ea era aceea care trebuia să aducă vinul din beci pentru masa de la prânz; aceasta era specialitatea ei. În beci mergea totdeauna cu o cană mare de sticlă; deschidea caneaua de la un butoi mare, iar după ce se umplea cana, aşa cum probabil a-ţi face şi voi, ducea cana la gură, gusta puţin şi apoi îşi lingea buzele. La început nu-i prea plăcea, şi făcea aceasta mai mult din glumă, aşa cum fac copiii, imitându-i pe oamenii în vârstă. Totuşi, cu trecerea timpului, puţin câte puţin a început să-i placă. Ajunsese chiar până acolo încât zilnic consuma câteva pahare. Părinţii nu observară lucrul acesta.
Dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu cu harul lui, Monica ar fi sfârşit-o tragic. El s-a slujit de o femeie bătrână, servitoare în casă, şi care se îngrijise de tatăl Monicăi pe când aceasta mai era copil. Într-o zi, Monica a avut un schimb de cuvinte, mai puţin obişnuite, cu acea bătrână, iar aceasta înfuriată i-a strigat în faţă: „Beţivanco!”. Îi cunoştea obiceiul, întrucât uneori mergea şi ea cu dânsa în beci. Auzind cuvântul acela, Monica rămase ca trăsnită. Se ruşină, îşi dădu seama de această greşeală a ei, şi din clipa aceea, şi-a schimbat purtarea, ceea ce înseamnă că nu devenise cu adevărat beţivă, dar că se afla în primejdie de a deveni astfel, adică de a se molipsi de acest viciu al beţiei.
Mai târziu, Monica s-a căsătorit. A avut un fiu cu numele Augustin, care a devenit unul dintre cei mai mari sfinţi ai bisericii. Şi Monica a devenit sfântă şi este modelul mamelor şi soţiilor fidele şi bune.

2. Cunoaşteţi-vă pe voi înşivă

Voi nu sunteţi sfinţi, pentru că aveţi anumite defecte şi păcate. Poate că acestea nu sunt mari, dar pentru ca să nu devină mari şi să nu se transforme în vicii, trebuie să faceţi multe sforţări.
- Ce fel de sforţări?
- Prima condiţie pentru a vă putea corija este aceea de a vă cunoaşte pe voi înşivă, de a vă cunoaşte înclinaţiile cele rele, şi păcatele pe care le săvârşiţi mai des.
- Cum trebuie să procedăm pentru a ne cunoaşte pe noi înşine?
- Mai întâi de toate, să tragem cu urechea şi să vedem ce spun alţii despre noi, şi să luăm în seamă sfaturile şi dojenile lor.
- Uneori acestea pot fi nişte observaţii ireale sau chiar răutăcioase, însă trebuie să ştiţi că cei care vă fac asemenea observaţii, deseori au dreptate, mai ales cei care ne vor binele, cum ar fi: părinţii, bunicii, preoţii, prietenii cei buni şi chiar şi prieteneşte. Fiecare om, fiecare copil, îşi deschide ochii mari pentru a vedea greşelile altora, nu pe ale lor. Să ne amintim de micuţa Monica. Ea nu-şi dădea seama că greşeşte; a observat numai atunci când servitoarea i-a strigat în urechi: „Beţivanco”!
Apoi, pentru a vă cunoaşte pe voi înşivă trebuie să vă faceţi deseori examenul de conştiinţă, dar mai cu seamă acum în timpul Postului Mare, când trebuie să vă faceţi un examen mai detaliat decât cele obişnuite. La aceasta vă va mai ajuta şi alţii, mai ales preotul. Fără acele zile de reculegere şi de concentrare, greu vă v-a fi să vă gândiţi la voi înşivă atât acasă cât şi la şcoală, unde lipseşte tăcerea şi liniştea.
Odată, cineva îl sfătuia pe un copil de a asculta mai degrabă glasul conştiinţei proprii, decât glasul prietenilor, şi el răspunse: „Cum mi-aş putea eu auzi glasul conştiinţei, dacă în casa noastră este atâta zgomot?” Conştiinţa vorbeşte în surdină şi foarte delicat, din care cauză este mult mai uşor de auzit în biserică, decât acasă ori la şcoală.
În Evanghelia de astăzi se spune că Isus s-a dus în pustiu unde a stat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, rugându-se şi postind. El nu avea păcate, deci nu trebuie să se gândească la ele. Cu toate acestea, la începutul vieţii sale publice, mai înainte de a începe să-i înveţe pe oameni, în tăcere şi în rugăciune vorbeşte numai cu Tatăl său, despre tot ceea ce va face în următorii trei ani. Însă, cu postul a vrut ca să ne înveţe moderaţia în mâncare şi în băutură. Noi, care ne ferim de orice fel de mortificaţie la un lucru plăcut, avem nevoie, o nevoie absolută de această moderaţie.

3. Nu subestimaţi păcatele zilnice

Atunci când în tăcerea bisericii, vă gândiţi la păcatele voastre, probabil cea mi mare parte dintre voi, va observa că nu aveţi decât nişte păcate mici, lesne-iertătoare, mici defecte. Poate că într-o asemenea împrejurare, cineva dintre voi se va gândi că asemenea defecte trebuie trecute cu vederea şi să nu ne gândim prea mult la ele.
Cam aşa se gândea cu sute de ani în urmă ucenicul unui pustnic. Pustnicul acesta căuta să-l convingă că nu avea dreptate. De aceea, îl luă într-o zi şi-l duse într-o pădure, unde erau copaci de diferite înălţimi, mai mari, mai mici. Mai întâi îi porunci ca să smulgă din pământ un pui de copac, care, să tot fi avut un metru înălţime, pe care de altfel îl şi smulse cu uşurinţă. Apoi, pustnicul i-a arătat şi i-a poruncit să smulgă un altul ceva mai mărişor. Ucenicul, l-a smuls şi pe acesta, dar cu mai multă greutate. În cele din urmă se apropie de un copăcel, care să fi avut cam vreo zece ani, poruncindu-i să-l smulgă şi pe acesta. Tânărul acesta privi copacul, şi fără să încerce măcar, răspunse: „Pe acesta nu-l pot smulge că-i prea mare”! Atunci pustnicul îi spuse: „Vezi? Aceşti copăcei sunt imaginea păcatelor în suflet. Atâta vreme cât mai sunt mici, cu uşurinţă pot fi smulşi şi dezrădăcinaţi. Dar după ce au devenit mari, atunci este mai greu şi uneori chiar cu neputinţă  a mai fi eliminate din suflet.
Această observaţie, ne duce cu gândul la Monica, despre care am vorbit ceva mai înainte. Dacă ar fi continuat cu băutul vinului şi pe mai departe, ar fi devenit o alcoolică, şi în cazul acela, cuvintele bătrânei nu i-ar mai fi slujit la nimic. Poate că aţi văzut şi cunoaşteţi vreun bărbat alcoolic sau vreo femeie alcoolică, care ar vrea să se debaraseze de acest viciu, dar nu mai pot, fiindcă e prea târziu.
Şi tot aşa se întâmplă şi cu celelalte păcate sau vicii, cu care v-aţi obişnuit, cum ar fi: minciuna, ura, lenea, lăcomia, gândurile rele, etc. Voi sunteţi mici, şi toate acestea nu au rădăcini adânci în sufletele voastre, de aceea le şi puteţi smulge cu uşurinţă. Nu întârziaţi a face aceasta căci ele se vor întări tot mai mult şi vor deveni vicii.
În duminica aceasta, şi la liturghie şi mai ales la sfânta Împărtăşanie, îl vom ruga pe Isus pentru ca el să binecuvânteze băieţii şi fetele aflaţi şi aflate aici de faţă, care vreau cu tot dinadinsul a se cunoaşte pe ei şi pe ele, cu scopul de a putea face în sufletele lor „curăţenia de Paşti”. Aceasta va fi cea mai bună pregătire la sărbătoarea Învierii Domnului.

Klimek