1. Un atentat nereuşit
Acum vreo câţiva ani, am citit în ziar că într-o zi, doi oameni au avut o dispută mai deosebită între dânşii, cu alte cuvinte s-au certat în toată legea. În urma acestei certe unul dintre dânşii a apucat o ură faţă de celălalt, încât se hotărî ca să-l omoare. Ştia că vechiul lui duşman trebuia să treacă pe un anumit drum, de aceea merse cu mult înainte pe drumul acela şi se ascunse după un copac. Scoase pistolul şi aşteptă ca să treacă rivalul. Iar când l-a văzut că se apropie, şi, când îi veni lui mai bine, ochi şi trase. Din fericire pistolul era blocat, aşa că omul acela a scăpat nevătămat, şi şi-a văzut de drum fără să ştie nimic din ceea ce i se pregătise. A plecat de acolo şi atentatorul. Mai târziu, când i-a trecut mânia şi s-a liniştit, îşi închipuia că în realitate, asta nu a fost nimic, zicându-şi: „De fapt, nu mi-am ucis duşmanul, şi apoi, nimeni nu m-a văzut!”
Dar, oare omul acesta nu a făcut nimic rău? Ce credeţi voi? Desigur, că omul acela, care a atentat la viaţa semenului lui, a păcătuit grav. Sfântul Ioan Evanghelistul repetă cuvintele lui Isus şi spune: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş, şi ştiţi că nici un ucigaş, n-are viaţa veşnică rămânând în el” (1In 3,15).
Mulţi copii, atunci când îşi fac examenul de conştiinţă, ajungând la porunca a V-a îşi spun: „Eu n-am omorât pe nimeni!” şi trec imediat mai departe. Cei mai atenţi, se întreabă, dacă nu şi-au bătut colegii mai slabi, şi dacă nu s-a întâmplat nimic în această privinţă, cred că totul este în ordine.
2. Ce zice Isus?
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”. Căci cel ce va ucide, va fi judecat”. Dar eu vă spun: „Tot omul care se mânie pe fratele lui, va fi judecat”.
Prin urmare, mânia şi ura, chiar nemanifestate în exterior prin vreo faptă rea, sunt deja păcate. Păcate împotriva dragostei pentru că trebuie să-l iubim pe aproapele chiar şi numai cu gândurile şi cu sentimentele noastre, adică din toată inima şi din tot sufletul nostru.
În plus, cine nutreşte în inima şi în mintea lui gânduri şi planuri rele, obişnuit trece la fapte dintre cele mai păcătoase. Despre asta ne vorbeşte Evanghelia de astăzi: „Cine spune fratelui său „nebunule”, sau prostule, va fi dat pe mâna sinedriului”. Desigur dacă o mamă îi spune propriei fetiţe: „proasta mamei, proastă”, nu păcătuieşte. Dar dacă voi, vorbind cu colegii voştri, din dispreţ, spuneţi unuia sau altuia „prostule”, „nebunule”, „măgarule”, păcătuiţi împotriva dragostei frăţeşti, după asemenea confruntări uşor se trece la încăierări.
Păcatul îşi are dreptul în inimile, în gândurile şi în sentimentele noastre, care se aseamănă cu rădăcinile din care cresc buruienile cele otrăvitoare, şi, care pot fi retezate de multe ori, dar dacă nu sunt scoase din rădăcină, ele încolţesc din nou.
În Evanghelia de astăzi, Isus ne pune în gardă nu numai asupra mâniei exterioare pe care să o poată observa şi alţii, dar şi a gândurilor murdare şi a faptelor necurate. Cine nu li se împotriveşte şi nu se luptă împotriva lor, cu uşurinţă se va complăcea în gânduri murdare şi fapte necurate, şi va ajunge chiar şi la fapte oprite de porunca a VI-a.
Voi ştiţi că fariseii se îngrijeau mai mult de aspectul exterior, adică de ceea ce puteau fi observate de oameni. Gândurile şi sentimentele nu-i preocupau. Ştiau că în inima lor sunt necuraţi din care cauză i-a şi numit „morminte văruite”, albe numai pe dinafară, dar înăuntrul lor pline de necurăţenii şi de putreziciune.
Cel ce nu este atent la propriile sale dorinţe şi sentimente poate deveni la fel cu acele morminte văruite sau ca un fruct, ca un măr, frumos şi roşu, pe dinafară, dar viermănos şi putred pe dinafară. Din păcate sunt şi oameni bine îmbrăcaţi, spălaţi, bine hrăniţi care în inimile lor se aseamănă cu mărul acela putred. Un băiat bun sau o fată bună, se vor strădui a face totul pentru a nu deveni aşa, ci de a fi frumoşi şi sănătoşi atât înăuntru cât şi în afară, în exterior, aşa cum vrea Isus, şi cum o doresc părinţii.
3. Preocuparea pentru frumuseţea lăuntrică
Uneori, copiii, se plâng zicând: „Eu nu aş vrea, dar împotriva voinţei mele îmi vin în minte multe gânduri şi sentimente proaste, cum ar fi: invidia, mânia, antipatia faţă de cineva, o imagine indecentă. Voi însă trebuie să ştiţi, căci acestea sunt aşa ca muştele sau ca ţânţarii care vă zboară împrejurul capului, dar dacă încercaţi a-i alunga mereu, atunci voi nu săvârşiţi nici un păcat.
Mulţi sunt cei ce caută a avea gânduri şi sentimente bune. Spre exemplu, în loc de a fi invidioşi pentru nota bună sau haina cea frumoasă a colegei, sau a colegului, încercaţi de a împărţi această bucurie cu ei. Evident, acesta nu-i un lucru chiar atât de uşor. Mult mai uşor este de a nu invidia, a nu fura, decât a nu invidia. E mai uşor a nu bate pe nimeni, decât a nu-l urî. De aceea trebuie cultivată bunătatea şi dragostea în inimile noastre, în gândurile şi în dorinţele noastre, tot aşa cum se învaţă matematica sau fizica, dar asta cu deosebirea, că nu trebuie s-o facem pentru un an, doi sau trei, ci pentru toată viaţa.
Din ce cauză învăţătura aceasta este atât de grea? Printre altele, poate fi şi din cauza că nimeni nu poate vedea ce se petrece în inimile şi în minţile noastre, şi aşa atât părinţii cât şi învăţătorii nu ne pot pedepsi pentru gândurile şi sentimentele noastre cele rele. Dar dacă, Doamne fereşte, capurile voastre ar fi de sticlă, aşa fel încât fiecare ar putea privi în ele, ca într-o vitrină, câţi dintre voi nu s-ar înroşi de ruşine, şi ar avea mai multă grijă de frumuseţea lor sufletească. Tot aşa şi cei mari. Evident, un creştin, un credincios, ştie că Dumnezeu vede şi ştie toate, că pentru Dumnezeu nu există secrete, şi acestea îl ajută a se feri cât mai bine de orice neorânduială sufletească. Îmi place să cred că şi printre voi, care vă afişaţi aici, sunt unii care nu ar avea de ce să se ruşineze, dacă prin imposibil, ar reuşi să privesc în minţile şi în inimile lor. Acum, după mintea voastră, ce credeţi: am dreptate?
În această privinţă ne este de mare ajutor examenul de conştiinţă şi părerea de rău că am păcătuit. La începutul Liturghiei, noi totdeauna cerem iertare lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite nu numai cu fapta dar chiar şi cu gândul. Şi dacă gândurile noastre cele rele ne-au dus şi la păcate exterioare, înainte de a oferi darul nostru lui Dumnezeu, avem obligaţia de a ne reconcilia cu acei pe care i-am ofensat cu gândul sau cu cuvântul. În timpul Liturghiei noi facem aceasta, dându-ne semnul păcii.
În cele din urmă vreau să vă doresc vouă tuturor, băieţi şi fete, de a avea totdeauna gânduri, sentimente şi dorinţe frumoase şi bune. Ţineţi bine minte: Copilul cu adevărat frumos este acela, care-i frumos şi sufleteşte, pentru că numai pe un asemenea copil îl iubeşte Isus.
Acum vreo câţiva ani, am citit în ziar că într-o zi, doi oameni au avut o dispută mai deosebită între dânşii, cu alte cuvinte s-au certat în toată legea. În urma acestei certe unul dintre dânşii a apucat o ură faţă de celălalt, încât se hotărî ca să-l omoare. Ştia că vechiul lui duşman trebuia să treacă pe un anumit drum, de aceea merse cu mult înainte pe drumul acela şi se ascunse după un copac. Scoase pistolul şi aşteptă ca să treacă rivalul. Iar când l-a văzut că se apropie, şi, când îi veni lui mai bine, ochi şi trase. Din fericire pistolul era blocat, aşa că omul acela a scăpat nevătămat, şi şi-a văzut de drum fără să ştie nimic din ceea ce i se pregătise. A plecat de acolo şi atentatorul. Mai târziu, când i-a trecut mânia şi s-a liniştit, îşi închipuia că în realitate, asta nu a fost nimic, zicându-şi: „De fapt, nu mi-am ucis duşmanul, şi apoi, nimeni nu m-a văzut!”
Dar, oare omul acesta nu a făcut nimic rău? Ce credeţi voi? Desigur, că omul acela, care a atentat la viaţa semenului lui, a păcătuit grav. Sfântul Ioan Evanghelistul repetă cuvintele lui Isus şi spune: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş, şi ştiţi că nici un ucigaş, n-are viaţa veşnică rămânând în el” (1In 3,15).
Mulţi copii, atunci când îşi fac examenul de conştiinţă, ajungând la porunca a V-a îşi spun: „Eu n-am omorât pe nimeni!” şi trec imediat mai departe. Cei mai atenţi, se întreabă, dacă nu şi-au bătut colegii mai slabi, şi dacă nu s-a întâmplat nimic în această privinţă, cred că totul este în ordine.
2. Ce zice Isus?
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”. Căci cel ce va ucide, va fi judecat”. Dar eu vă spun: „Tot omul care se mânie pe fratele lui, va fi judecat”.
Prin urmare, mânia şi ura, chiar nemanifestate în exterior prin vreo faptă rea, sunt deja păcate. Păcate împotriva dragostei pentru că trebuie să-l iubim pe aproapele chiar şi numai cu gândurile şi cu sentimentele noastre, adică din toată inima şi din tot sufletul nostru.
În plus, cine nutreşte în inima şi în mintea lui gânduri şi planuri rele, obişnuit trece la fapte dintre cele mai păcătoase. Despre asta ne vorbeşte Evanghelia de astăzi: „Cine spune fratelui său „nebunule”, sau prostule, va fi dat pe mâna sinedriului”. Desigur dacă o mamă îi spune propriei fetiţe: „proasta mamei, proastă”, nu păcătuieşte. Dar dacă voi, vorbind cu colegii voştri, din dispreţ, spuneţi unuia sau altuia „prostule”, „nebunule”, „măgarule”, păcătuiţi împotriva dragostei frăţeşti, după asemenea confruntări uşor se trece la încăierări.
Păcatul îşi are dreptul în inimile, în gândurile şi în sentimentele noastre, care se aseamănă cu rădăcinile din care cresc buruienile cele otrăvitoare, şi, care pot fi retezate de multe ori, dar dacă nu sunt scoase din rădăcină, ele încolţesc din nou.
În Evanghelia de astăzi, Isus ne pune în gardă nu numai asupra mâniei exterioare pe care să o poată observa şi alţii, dar şi a gândurilor murdare şi a faptelor necurate. Cine nu li se împotriveşte şi nu se luptă împotriva lor, cu uşurinţă se va complăcea în gânduri murdare şi fapte necurate, şi va ajunge chiar şi la fapte oprite de porunca a VI-a.
Voi ştiţi că fariseii se îngrijeau mai mult de aspectul exterior, adică de ceea ce puteau fi observate de oameni. Gândurile şi sentimentele nu-i preocupau. Ştiau că în inima lor sunt necuraţi din care cauză i-a şi numit „morminte văruite”, albe numai pe dinafară, dar înăuntrul lor pline de necurăţenii şi de putreziciune.
Cel ce nu este atent la propriile sale dorinţe şi sentimente poate deveni la fel cu acele morminte văruite sau ca un fruct, ca un măr, frumos şi roşu, pe dinafară, dar viermănos şi putred pe dinafară. Din păcate sunt şi oameni bine îmbrăcaţi, spălaţi, bine hrăniţi care în inimile lor se aseamănă cu mărul acela putred. Un băiat bun sau o fată bună, se vor strădui a face totul pentru a nu deveni aşa, ci de a fi frumoşi şi sănătoşi atât înăuntru cât şi în afară, în exterior, aşa cum vrea Isus, şi cum o doresc părinţii.
3. Preocuparea pentru frumuseţea lăuntrică
Uneori, copiii, se plâng zicând: „Eu nu aş vrea, dar împotriva voinţei mele îmi vin în minte multe gânduri şi sentimente proaste, cum ar fi: invidia, mânia, antipatia faţă de cineva, o imagine indecentă. Voi însă trebuie să ştiţi, căci acestea sunt aşa ca muştele sau ca ţânţarii care vă zboară împrejurul capului, dar dacă încercaţi a-i alunga mereu, atunci voi nu săvârşiţi nici un păcat.
Mulţi sunt cei ce caută a avea gânduri şi sentimente bune. Spre exemplu, în loc de a fi invidioşi pentru nota bună sau haina cea frumoasă a colegei, sau a colegului, încercaţi de a împărţi această bucurie cu ei. Evident, acesta nu-i un lucru chiar atât de uşor. Mult mai uşor este de a nu invidia, a nu fura, decât a nu invidia. E mai uşor a nu bate pe nimeni, decât a nu-l urî. De aceea trebuie cultivată bunătatea şi dragostea în inimile noastre, în gândurile şi în dorinţele noastre, tot aşa cum se învaţă matematica sau fizica, dar asta cu deosebirea, că nu trebuie s-o facem pentru un an, doi sau trei, ci pentru toată viaţa.
Din ce cauză învăţătura aceasta este atât de grea? Printre altele, poate fi şi din cauza că nimeni nu poate vedea ce se petrece în inimile şi în minţile noastre, şi aşa atât părinţii cât şi învăţătorii nu ne pot pedepsi pentru gândurile şi sentimentele noastre cele rele. Dar dacă, Doamne fereşte, capurile voastre ar fi de sticlă, aşa fel încât fiecare ar putea privi în ele, ca într-o vitrină, câţi dintre voi nu s-ar înroşi de ruşine, şi ar avea mai multă grijă de frumuseţea lor sufletească. Tot aşa şi cei mari. Evident, un creştin, un credincios, ştie că Dumnezeu vede şi ştie toate, că pentru Dumnezeu nu există secrete, şi acestea îl ajută a se feri cât mai bine de orice neorânduială sufletească. Îmi place să cred că şi printre voi, care vă afişaţi aici, sunt unii care nu ar avea de ce să se ruşineze, dacă prin imposibil, ar reuşi să privesc în minţile şi în inimile lor. Acum, după mintea voastră, ce credeţi: am dreptate?
În această privinţă ne este de mare ajutor examenul de conştiinţă şi părerea de rău că am păcătuit. La începutul Liturghiei, noi totdeauna cerem iertare lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite nu numai cu fapta dar chiar şi cu gândul. Şi dacă gândurile noastre cele rele ne-au dus şi la păcate exterioare, înainte de a oferi darul nostru lui Dumnezeu, avem obligaţia de a ne reconcilia cu acei pe care i-am ofensat cu gândul sau cu cuvântul. În timpul Liturghiei noi facem aceasta, dându-ne semnul păcii.
În cele din urmă vreau să vă doresc vouă tuturor, băieţi şi fete, de a avea totdeauna gânduri, sentimente şi dorinţe frumoase şi bune. Ţineţi bine minte: Copilul cu adevărat frumos este acela, care-i frumos şi sufleteşte, pentru că numai pe un asemenea copil îl iubeşte Isus.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu