DUMINICA A VIII-A DE PESTE AN (A)

Cum ne apără Dumnezeu

1. Fata care a căzut în canal

Unei fete cam de vârsta voastră, aşa cum ea însăşi povesteşte, într-o zi i s-a întâmplat o ciudăţenie. A îngenuncheat pe caldarâmul din faţa porţii, a împreunat mâinile, a închis ochii şi a început să se roage cu evlavie. După aceea, a plecat mai departe pe stradă, dar din neatenţie a căzut în gura deschisă a unui canal. Întâmplarea aceasta a făcut-o să se supere foarte tare pe Dumnezeu, pentru că el care vede şi poate toate, nu a putut face aşa fel ca ea să nu cadă acolo unde căzuse. Din clipa aceea ea n-a mai avut nici o încredere în puterea divină (J. Klink).
Ce i-am putea spune noi acelei fete? Dumnezeu nu ne duce de mână, şi nici nu face acele lucruri pe care noi suntem obligaţi a le face. Nu ne spală şi nici nu ne îmbracă. El ne-a dat cap, mâini, picioare, însă noi suntem aceia care trebuie să folosim toate acestea aşa cum trebuie.
Fata, despre care am vorbit, nu trebuia să se uite pe pereţi, ci trebuia să se uite pe unde merge. Dumnezeu îi dăduse ochi pentru a nu trebui s-o ducă de mână sau să-i trimită îngerul păzitor, pentru a o feri să nu cadă în groapă. Faptul că acum s-a zgâriat un pic şi şi-a murdărit hainele o va trezi la realitate, şi în viitor va fi mai atentă.

2. Providenţa divină

În Evanghelia de astăzi se spune că nu trebuie să ne preocupăm prea mult de cele ce vom mânca şi cu ce ne vom îmbrăca, pentru că Dumnezeu ştie că noi avem trebuinţă de toate acestea. Înseamnă oare aceasta că putem sta fără a face nimic şi să aşteptăm totul de la Dumnezeu? Să ne trimită el, zilnic sau periodic, prin vreun înger toate acele lucruri de care avem trebuinţă? Trebuie oare să aşteptăm, exact ca acea copilă despre care am vorbit, să ne ducă de mână ca să nu cădem în vreo prăpastie?
Da, Dumnezeu se îngrijeşte de toată lumea, dar nu aşa cum cred oamenii, nu aşa cum am vrea noi. Să vedem, spre exemplu, cum se îngrijeşte Dumnezeu de păsările zburătoare. Ele nu merg ca să-şi ceară hrana din mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat lor aripi, ochi, plisc, pentru ca să poată să-şi agonisească singure hrana. Iar oamenilor, mai ales copiilor le-a dat o inimă gingaşă, delicată pentru ca să dea de mâncare acestor păsări pe timp de iarnă.
Dar, cu oamenii, cum funcţionează providenţa? Dumnezeu ne-a creat, ne-a dat minte, ochi, urechi şi mâini pentru a munci. Ne-a dat şi pământul cu diferite plante, fructe, animale şi alte bunuri. Asta-i mult, nu-i aşa? La drept vorbind, Isus a înmulţit într-un mod cu totul minunat, pâinile, pentru a-i sătura pe cei flămânzi. Dar asta numai de două ori; pentru pâinea cea de toate zilele el ne porunceşte ca să muncim şi să ne ajutăm reciproc, unii pe alţii. El a mai vindecat şi câţiva bolnavi. Şi în zilele noastre se mai întâmplă vindecări minunate, de exemplu la Lourdes. Însă acestea sunt totdeauna cazuri rare. De obicei, noi mergem la medic. Prin urmare, Dumnezeu vrea ca noi să ne îngrijim de tot ceea ce avem nevoie prin muncă şi prin ajutorare reciprocă, şi asta înseamnă că noi suntem instrumentele Providenţei sale.
Copiii înţeleg bine aceasta. Când automobilul-jucărie a lui Andrei s-a defectat, el încearcă ca să-l repare, dar nu reuşi. Acum era obosit şi descurajat, când deodată îi vine în minte o idee: tata este un foarte bun mecanic. Se duse în atelierul tatălui şi după câteva minute, totul era în regulă. Nimeni nu poate pretinde de la Dumnezeu ca să facă o minune şi să-i repare automobilul; pentru trebuşoara asta sunt mecanici.

3. Rugăciunea pentru ajutorare

Dacă Dumnezeu ne-a dat părinţi, învăţători, medici, mai este de trebuinţă să ne rugăm pentru a mai obţine şi ajutorul lui Isus? Nu-i suficient să-i mulţumim numai pentru că ne-a creat şi ne-a dat ceea ce ne-a dat? Mai ales acum când avem foarte mulţi medici iscusiţi, ingineri şi profesori foarte deştepţi? În cazul acesta, ce spuneţi voi: este de trebuinţă să mai cerem şi ajutorul lui Dumnezeu?
Cei care ascultă în fiecare duminică Evanghelia cu atenţie, ştiu că Isus porunceşte, ca în rugăciune, nu numai să-i mulţumim Domnului, ci şi să cerem. Pentru ce?
Pentru că, printre altele, în timpul rugăciunii Dumnezeu ne aminteşte despre necesităţile aproapelui nostru: „uită-te la fratele tău, întoarceţi privirea către prietenul tău, spre câte un cunoscut căruia îi lipseşte câte ceva. Prin rugăciunea de cerere, Dumnezeu ne învaţă ca să ne ajutăm unul pe altul, ne învaţă cum să slujim, ne transformă şi ne dă un duh nou, o inimă gingaşă.
Poate că mai mult decât un copil a fost salvat, nu numai de a nu cădea în vreo greşeală, ci de la primejdii mult mai mari, cum ar fi o boală gravă, tocmai de către aceste persoane,  se roagă pentru alţii.
În Canada, un oarecare domn, pe nume Archambault, un tată de familie, citind zilnic ziarul, arăta proprilor fii, pe mapamond locurile unde se întâmplau cele mai multe nenorociri, unde era lipsă de alimente şi medici. Şi întreaga familie se ruga, unită pentru acei oameni neajutoraţi. Atunci unul din copiii lui a devenit medic, pentru ca mai apoi să poată merge în misiuni, şi după terminarea studiilor, împreună cu părinţii albi a plecat în Ghana, unde s-a îngrijit de foarte mulţi bolnavi. La moartea lui, o mare mulţime de negri l-au însoţit la cimitir. Iată un rezultat exemplar al rugăciunii de cerere în familie.
Câteodată îi putem cere lui Dumnezeu chiar şi un ajutor miraculos. Evident nu pentru repararea unei jucării, ci numai atunci când este vorba despre lucruri foarte serioase.
Chiar şi voi, atunci când vă rugaţi pentru trebuinţele voastre şi mai ales pentru trebuinţele altora, Dumnezeu vă va şopti şi vouă: „Tu n-ai putea să-ţi ajuţi mai mult părinţii, fraţii şi prietenii? Nu puteţi studia ceva mai mult?” Da, ajutându-i pe alţii, şi voi îl puteţi ajuta pe Dumnezeu. Asta este una dintre marile dorinţe ale lui Isus, pe care el însuşi ne-o aminteşte astăzi în timpul liturghiei noastre comune.

Klimek

DUMINICA A VII-A DE PESTE AN (A)

Iertarea creştinească

1. Giani şi ecoul

S-a întâmplat ca odată micuţul Giani s-a îndepărtat de casă şi a ieşit pe câmp, aproape de o pădure, în spatele căreia se afla un perete stâncos. A începu să se joace. Tot strigând el: „Hop, hop-hop-hop, observă că din pădure îi răspunse cineva: „Hop, hop-hop-hop”. Convins fiind că acolo se află tot vreun băiat de seama lui, care vrea să-l îngâne, să-l maimuţărească, furios, începu să strige: „Prostuţule, tâmpitule!”. Imediat, glasul din pădure îi răspunse: „Prostule, tâmpitule”. Aceasta l-a înfuriat şi mai mult pe Giani, care era un băiat foarte vioi. Şi, unde a început să spună atunci tot felul de vorbe proaste, de invective dintre cele mai grosolane, aşa cum îi veneau la gură, băiatului, care, după părerea lui era ascuns în pădure, dar glasul din pădure îi răspundea totdeauna cu aceleaşi cuvinte, care veneau înapoi cu o şi mai mare putere. Văzând el că nu poate scăpa nici într-un chip de  rivalul lui, s-a reîntors acasă plângând, şi începu să-i spună mamei sale cum un băiat ascuns în pădure l-a insultat cu tot felul de vorbe proaste.
Mama înţelese imediat despre ce era vorba, despre ecou, şi s-a mâhnit că fiul ei folosise asemenea cuvinte. Apoi i-a spus: „dacă tu ai fi vorbit mai frumos, atunci şi copilul din pădure ţi-ar fi răspuns tot frumos. Să ştii că nimeni nu se afla în pădure ca să te îngâne sau să-ţi vorbească urât, să te insulte, ci numai tu singur erai. Şi, atunci mama i-a explicat în ce constă ecoul.
Faptele de felul acesta se întâmplă multe şi foarte des. Şi nu numai în pădure, ci chiar şi la şcoală, pe stradă, acasă. Atunci când o fată din clasa a treia, îi spune unei colege: „Tu eşti proasta fetelor”, imediat îşi aude şi ecoul: „Tu eşti proasta fetelor”. Dacă apoi mai continuă şi cu alte cuvinte ofensive, colega îi răspunde cu aceleaşi cuvinte, exact aşa ca ecoul. Printre băieţi, tot cam aşa se petrec lucrurile însă sub o altă coloratură. Spre exemplu: când unul îl articulează pe un altul cu un pumn, celălalt nu se lasă aşteptat şi-i răspunse cu un alt pumn. Deseori, cuvintele şi faptele colegilor sau colegelor voastre nu sunt decât ecoul, un reflex a cuvintelor şi a faptelor voastre.
Acest ecou, care se exprimă prin cuvinte brutale şi prin bătăi se numeşte revanşă. „Cum mi-a făcut, aşa i-am făcut şi eu”. Acesta este unul din lucrurile cele mai triste.

2. Ce spune Isus în privinţa aceasta?

Legea răzbunării exista şi la evreii de demult, aşa cum ne spune Isus în Evanghelia de astăzi.
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Ochi pentru ochi şi dintre pentru dinte”. După legea veche, dacă vreunuia, duşmanul lui i-ar fi scos un dinte, acelaşi lucru, aceeaşi pedeapsă trebuia să i se aplice şi făptaşului. Şi asta nu numai la evrei, ci la alte popoare din Răsărit. Întrucât era în vigoare aşa-zisa lege a „revanşei”, poate vă închipuiţi că dacă doi oameni şi-au scos unul altuia câte un dinte, s-au şi împăcat şi că de-acum încolo vor trăi liniştiţi şi în pace! Fals. Se vor duşmăni şi pe mai departe, vor încerca să-şi scoată toţi dinţii altuia, să-şi taie mâinile, picioarele, să-şi scoată ochii şi chiar să se omoare. Obişnuit în răzbunarea lor implicau întreaga familie, şi întregul trib. Aşa începeau războaiele şi masacrele.
Ce sfat ne dă Isus pentru a întrerupe acest lanţ de revanşe, de răzbunări şi de ură? Pentru Isus nu există decât numai o singură metodă: aflarea curajului adevărat, nu răzbunarea, iertarea duşmanului, şi chiar iubirea lui. Altă metodă nu există, dar dacă duşmanul continuă a-mi face rău, să mă nedreptăţească, să mă calomnieze, să mă bată? În cazul acesta, după expresia pitorească a lui Isus, este mai bine de întors şi obrazul celălalt, şi nu a răspunde prin violenţă. Asta, pentru ca probabil vrăjmaşul văzând aceasta, să se ruşineze şi să-şi schimbe viaţa, bineînţeles dacă mai are şi el obraz.

3. Şi în viaţa noastră?

Închipuiţi-vă două femei care se ceartă, sau doi bărbaţi în toată firea, care-şi cară la pumni unul altuia. La prima vedere, asta nu ar fi mare lucru, dar obişnuit, aşa ceva se termină totdeauna la poliţie şi la tribunal. Oamenilor cu scaun la cap nu li se întâmplă aşa ceva, pentru că ei ştiu că cel mai puternic nu are niciodată dreptate. De aceea este bine să ştiţi că voi sunteţi mari şi maturi numai în măsura în care veţi şti să vă abţineţi cu calm şi să nu folosiţi niciodată invective, să vă feriţi de certuri şi de încăierări. Desigur nici unul dintre voi n-ar vrea să fie considerat un mincinos, un ramolit, ori needucat.
De aceea, când cineva te insultă cu vreun epitet sau vreun calificativ oarecare, nu răspunde cu aceleaşi cuvinte, taci. Chiar dacă el sau ea continuă să-ți spună încă odată, şi încă odată aceleaşi cuvinte, cel mai bun lucru este să nu răspunzi. Atunci va înceta, poate se va ruşina şi-ţi va cere iertare.
Pentru băieţi este ceva mai greu ca să nu răspundă cu pumnii: „ce-aveam să fac, dacă el a început?" Aşa spun cei mai mulţi dintre voi. Isus ne spune că nu trebuie să-i opreşti mâna şi să-l faci atent că greşeşte, ci numai să nu foloseşti pumnii, chiar şi atunci când altul te-a lovit. Cu cât eşti mai voinic, cu atât trebuie să ştii ca să te stăpâneşti.
Isus ne porunceşte ca s-o iubim pe colega sau pe colegul care ne ofensează sau ne pălmuieşte; ne porunceşte ca să-i iertăm şi chiar să ne rugăm pentru ei sau cel puţin să ne purtăm cu calm fără ură-n suflet.
Nu-i nici câtuşi de puţin uşor a ne însuşi această comportare. De mare ajutor ne poate fi sfatul Evangheliei, gândindu-mă că cel care ne-a ofensat, poate n-a ştiut ce face, nu s-a gândit, nu a avut în familie o educaţie adecvată. Însă nouă înşine trebuie să ne spunem: „Domnul mi-a iertat atâtea şi atâtea abateri de la calea cea dreaptă, poate şi mai mari. Nu m-a pedepsit, deci, şi eu trebuie să iert celui ce mi-a greşit.
Isus este acela care ne învaţă ca să ne purtăm aşa, prin cuvintele: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii Tatălui vostru care este în ceruri, căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,44-45).
În timpul Liturghiei de astăzi, îl vom ruga pe Isus ca să ne înveţe arta cea grea a iubirii şi a iertării, pentru ca toţi să fim nişte fii adevăraţi ai lui Dumnezeu.

Klimek

DUMINICA A VI-A DE PESTE AN (A)

1. Un atentat nereuşit

Acum vreo câţiva ani, am citit în ziar că într-o zi, doi oameni au avut o dispută mai deosebită între dânşii, cu alte cuvinte s-au certat în toată legea. În urma acestei certe unul dintre dânşii a apucat o ură faţă de celălalt, încât se hotărî ca să-l omoare. Ştia că vechiul lui duşman trebuia să treacă pe un anumit drum, de aceea merse cu mult înainte pe drumul acela şi se ascunse după un copac. Scoase pistolul şi aşteptă ca să treacă rivalul. Iar când l-a văzut că se apropie, şi, când îi veni lui mai bine, ochi şi trase. Din fericire pistolul era blocat, aşa că omul acela a scăpat nevătămat, şi şi-a văzut de drum fără să ştie nimic din ceea ce i se pregătise. A plecat de acolo şi atentatorul. Mai târziu, când i-a trecut mânia şi s-a liniştit, îşi închipuia că în realitate, asta nu a fost nimic, zicându-şi: „De fapt, nu mi-am ucis duşmanul, şi apoi, nimeni nu m-a văzut!”
Dar, oare omul acesta nu a făcut nimic rău? Ce credeţi voi? Desigur, că omul acela, care a atentat la viaţa semenului lui, a păcătuit grav. Sfântul Ioan Evanghelistul repetă cuvintele lui Isus şi spune: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş, şi ştiţi că nici un ucigaş, n-are viaţa veşnică rămânând în el” (1In 3,15).
Mulţi copii, atunci când îşi fac examenul de conştiinţă, ajungând la porunca a V-a îşi spun: „Eu n-am omorât pe nimeni!” şi trec imediat mai departe. Cei mai atenţi, se întreabă, dacă nu şi-au bătut colegii mai slabi, şi dacă nu s-a întâmplat nimic în această privinţă, cred că totul este în ordine.

2. Ce zice Isus?

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”. Căci cel ce va ucide, va fi judecat”. Dar eu vă spun: „Tot omul care se mânie pe fratele lui, va fi judecat”.
Prin urmare, mânia şi ura, chiar nemanifestate în exterior prin vreo faptă rea, sunt deja păcate. Păcate împotriva dragostei pentru că trebuie să-l iubim pe aproapele chiar şi numai cu gândurile şi cu sentimentele noastre, adică din toată inima şi din tot sufletul nostru.
În plus, cine nutreşte în inima şi în mintea lui gânduri şi planuri rele, obişnuit trece la fapte dintre cele mai păcătoase. Despre asta ne vorbeşte Evanghelia de astăzi: „Cine spune fratelui său „nebunule”, sau prostule, va fi dat pe mâna sinedriului”. Desigur dacă o mamă îi spune propriei fetiţe: „proasta mamei, proastă”, nu păcătuieşte. Dar dacă voi, vorbind cu colegii voştri, din dispreţ, spuneţi unuia sau altuia „prostule”, „nebunule”, „măgarule”, păcătuiţi împotriva dragostei frăţeşti, după asemenea confruntări uşor se trece la încăierări.
Păcatul îşi are dreptul în inimile, în gândurile şi în sentimentele noastre, care se aseamănă cu rădăcinile din care cresc buruienile cele otrăvitoare, şi, care pot fi retezate de multe ori, dar dacă nu sunt scoase din rădăcină, ele încolţesc din nou.
În Evanghelia de astăzi, Isus ne pune în gardă nu numai asupra mâniei exterioare pe care să o poată observa şi alţii, dar şi a gândurilor murdare şi a faptelor necurate. Cine nu li se împotriveşte şi nu se luptă împotriva lor, cu uşurinţă se va complăcea în gânduri murdare şi fapte necurate, şi va ajunge chiar şi la fapte oprite de porunca a VI-a.
Voi ştiţi că fariseii se îngrijeau mai mult de aspectul exterior, adică de ceea ce puteau fi observate de oameni. Gândurile şi sentimentele nu-i preocupau. Ştiau că în inima lor sunt necuraţi din care cauză i-a şi numit „morminte văruite”, albe numai pe dinafară, dar înăuntrul lor pline de necurăţenii şi de putreziciune.
Cel ce nu este atent la propriile sale dorinţe şi sentimente poate deveni la fel cu acele morminte văruite sau ca un fruct, ca un măr, frumos şi roşu, pe dinafară, dar viermănos şi putred pe dinafară. Din păcate sunt şi oameni bine îmbrăcaţi, spălaţi, bine hrăniţi care în inimile lor se aseamănă cu mărul acela putred. Un băiat bun sau o fată bună, se vor strădui a face totul pentru a nu deveni aşa, ci de a fi frumoşi şi sănătoşi atât înăuntru cât şi în afară, în exterior, aşa cum vrea Isus, şi cum o doresc părinţii.

3. Preocuparea pentru frumuseţea lăuntrică

Uneori, copiii, se plâng zicând: „Eu nu aş vrea, dar împotriva voinţei mele îmi vin în minte  multe gânduri şi sentimente proaste, cum ar fi: invidia, mânia, antipatia faţă de cineva, o imagine indecentă. Voi însă trebuie să ştiţi, căci acestea sunt aşa ca muştele sau ca ţânţarii care vă zboară împrejurul capului, dar dacă încercaţi a-i alunga mereu, atunci voi nu săvârşiţi nici un păcat.
Mulţi sunt cei ce caută a avea gânduri şi sentimente bune. Spre exemplu, în loc de a fi invidioşi pentru nota bună sau haina cea frumoasă a colegei, sau a colegului, încercaţi de a împărţi această bucurie cu ei. Evident, acesta nu-i un lucru chiar atât de uşor. Mult mai uşor este de a nu invidia, a nu fura, decât a nu invidia. E mai uşor a nu bate pe nimeni, decât a nu-l urî. De aceea trebuie cultivată bunătatea şi dragostea în inimile noastre, în gândurile şi în dorinţele noastre, tot aşa cum se învaţă matematica sau fizica, dar asta cu deosebirea, că nu trebuie s-o facem pentru un an, doi sau trei, ci pentru toată viaţa.
Din ce cauză învăţătura aceasta este atât de grea? Printre altele, poate fi şi din cauza că nimeni nu poate vedea ce se petrece în inimile şi în minţile noastre, şi aşa atât părinţii cât şi învăţătorii nu ne pot pedepsi pentru gândurile şi sentimentele noastre cele rele. Dar dacă, Doamne fereşte, capurile voastre ar fi de sticlă, aşa fel încât fiecare ar putea privi în ele, ca într-o vitrină, câţi dintre voi nu s-ar înroşi de ruşine, şi ar avea mai multă grijă de frumuseţea lor sufletească. Tot aşa şi cei mari. Evident, un creştin, un credincios, ştie că Dumnezeu vede şi ştie toate, că pentru Dumnezeu nu există secrete, şi acestea îl ajută a se feri cât mai bine de orice neorânduială sufletească. Îmi place să cred că şi printre voi, care vă afişaţi aici, sunt unii care nu ar avea de ce să se ruşineze, dacă prin imposibil, ar reuşi să privesc în minţile şi în inimile lor. Acum, după mintea voastră, ce credeţi: am dreptate?
În această privinţă ne este de mare ajutor examenul de conştiinţă şi părerea de rău că am păcătuit. La începutul Liturghiei, noi totdeauna cerem iertare lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite nu numai cu fapta dar chiar şi cu gândul. Şi dacă gândurile noastre cele rele ne-au dus şi la păcate exterioare, înainte de a oferi darul nostru lui Dumnezeu, avem obligaţia de a ne reconcilia cu acei pe care i-am ofensat cu gândul sau cu cuvântul. În timpul Liturghiei noi facem aceasta, dându-ne semnul păcii.
În cele din urmă vreau să vă doresc vouă tuturor, băieţi şi fete, de a avea totdeauna gânduri, sentimente şi dorinţe frumoase şi bune. Ţineţi bine minte: Copilul cu adevărat frumos este acela, care-i frumos şi sufleteşte, pentru că numai pe un asemenea copil îl iubeşte Isus.

Klimek

DUMINICA A V-A DE PESTE AN (A)

1. Soarele faptelor bune

Imaginaţi-vă că aţi trăi într-o lume fără soare: dimineaţa soarele nu mai răsare, nu se mai înalţă spre cer, şi nu mai luminează toată ziua. Este o noapte veşnică. Această lume ar fi rece şi tristă, şi orice formă de viaţă ar dispărea.
În realitate, Dumnezeu a creat lumea, cu soarele ei. Şi atunci când noaptea s-a sfârşit, soarele răsare, devenim mai veseli, şi lumea ni se pare mai frumoasă.
În Evanghelia de astăzi Isus îi aseamănă pe bunii creştini cu lumina: „Voi sunteţi lumina lumii”. Faptele noastre cele bune, asemenea razelor soarelui, fac lumea frumoasă şi voioasă. Într-o bună zi, marele compozitor polonez Friderich Chopin, a întrebat pe o cunoştinţă de a lui cum reuşise de a ajunge la o asemenea linişte şi pace sufletească spirituală, care emana din toată fiinţa ei. Doamna răspunse: „În fiecare zi încerc de a face câte o faptă bună, şi aşa mi se pare că toată ziua îmi este însorită, chiar dacă în realitate plouă cu găleata”.
Cu totul altfel se întâmplă într-o familie sau într-o şcoală sau chiar într-o recreaţie atunci când lipseşte bunătatea şi surâsul, când copiii sunt răi şi încăpăţânaţi, întunecaţi, chiar şi atunci când soarele luminează cu putere, lumea pare întunecată, tristă şi urâtă. Sfântul Ambrozie a spus: „Luaţi bunătatea dintre oameni, şi asta va fi ca şi cum le-aţi fi luat soarele”. Poate vi s-a întâmplat vreodată de a vă afla printre oameni răi şi fără inimă. După trecerea acelei zile, vi s-a părut că nu numai sufletul vostru, dar chiar şi lumea întreagă a devenit mai luminoasă, şi mai veselă, exact aşa ca atunci când după o furtună grindină şi tunete, apare din nou soarele.

2. Sarea pământului

Isus îi aseamănă pe creştini, nu numai cu lumina, dar şi cu sarea. Pentru ce? Pentru că toţi creştinii, în faţa lumii, sunt aşa cum este sare pentru bucate. Aşa cum ştiţi, oamenii folosesc sare pentru bucate. Aşa cum ştiţi, oamenii folosesc sare pentru a o pune pe carne, pe peşte, şi pe alte alimente, nu numai pentru a le face mai gustoase, dar şi pentru a le conserva mai multă vreme. La fel şi creştinii cei buni, cu pilda şi cu cuvintele lor, îi feresc de rele pe prieteni, pe colegi şi pe cunoscuţi.
Dar, din păcate, mai sunt şi creştini răi, pe care Isus îi aseamănă cu sarea cea rea, care nu mai este bună de altceva decât de aruncat spre a fim călcată în picioare de către oameni.
Fiecare om, chiar şi un copil, poate deveni ca sarea cea stricată dacă nu-şi dă toată silinţa de a fi mai bun, dacă nu se lasă de faptele cele rele şi de cuvintele cele necuviincioase. Dacă într-o clasă există un băiat sau o fată rea, aceştia pot altera sufletele colegilor, exact aşa ca sarea cea rea pusă într-o farfurie cu supă.
Noi, însă trebuie să căutăm a fi asemenea luminii şi cât mai asemănători cu sarea cea curată şi bună.

3. Lumini mici şi mari

În Franţa de Nord de-a lungul coastelor Atlanticului, se află o provincie, care se numeşte Bretania. Locul cel mai îndepărtat în ocean este insula Quessant. Noaptea, pe timp de furtună, sute de corăbii s-au cufundat, lovindu-se de stâncile de granit din apropierea acelei insule, a căror epave zac acum pe fundul oceanului. Pentru evitarea altor catastrofe, în anul 1939 s-a construit pe acea insulă unul din cele mai mari faruri din lume, care este numit: „Greach”. Pe timp de noapte, lumina lui se poate vedea de la 80 kilometri. Multe vapoare şi mulţi oameni datorează salvarea lor acestui far.
Cu lumina farurilor pot fi asemănate vieţile sfinţilor. Spre exemplu, sfântul Ioan Bosco şi mulţi alţi sfinţi, au salvat de la corupţie şi de la destrămarea morală mii de copii părăsiţi, şi tineri fără nici un viitor.
Porunca lui Isus de a fi „lumina şi sarea pământului” nu se referă numai la sfinţii cei mari, ci şi la noi toţi. Desigur, voi nu vă puteţi asemăna cu sfinţii cei mari, dar fiecare băiat şi fiecare fată, pot fi câte o mică luminiţă în propria lor casă, în clasă ori chiar pe stradă. Fiecare dintre voi prin vreo pildă bună sau vreun cuvânt bun, poate să arate şi să lumineze calea acelora dintre colegi sau colege, care tind a se abate pe căile cele rele. Au existat chiar şi sfinţi de vârsta voastră care v-au lăsat pilde de sfinţenie, pe care trebuie să le urmaţi.
Iată un fapt petrecut la Torino, în Italia. Unul dintre elevii sfântului Ioan Bosco, mergea la şcoală. La un moment dat, puţin a lipsit ca să nu dea peste dânsul o căruţă trasă de un cal. Pe vremea aceea nu existau maşini sau camioane. Căruţaşul, foarte înfuriat pe cineva sau cine ştie de ce, a început să înjure. Îi ieşeau din gură tot felul de grosolănii, fără să ţină seama că prin apropiere mai existau şi oameni culţi, şi mai ales copii. Auzind acele înjurături, Dominic, se apropie de el, şi surâzându-i prieteneşte îl întreabă:
- Scuză, dragă domnule, nu ai putea să-mi spui pe care stradă să apuc, pentru a ajunge la Institutul lui Don Bosco?
Evident, Dominic, cunoştea strada, dar s-a prefăcut că nu o cunoaşte, pentru a avea un pretext de a începe convorbirea cu omul acela.
- Îmi pare rău, dragul meu, dar nu ştiu.
- În cazul acesta nu mi-ai putea face un bine?
- Bucuros, dar despre ce este vorba?
- Mi-ai face un mare bine, dacă n-ai mai înjura atunci când eşti supărat pe cineva.
Căruţaşul n-a mai spus nimic. Nu se aştepta la o asemenea observaţie, mai ales din partea unui copil. După aceea spuse:
- Ai dreptate! Acesta este la mine un obicei mai vechi şi urât!
În vremurile noastre ne întâlnim mai rar cu căruţaşii, dar nu lipsesc colegi sau colege, care au o comportare mai puţin corectă, ori care înjură. De aceea ar fi bine ca să se afle printre aceştia unul mai curajos, aşa ca Dominic Savio. Acest mic sfânt a murit la vârsta de 15 ani, şi ne-a lăsat pildă cum putem atrage pe cineva pe calea cea bună, cu calm şi delicateţe. Numai în felul acesta putem fi de folos celor din jurul nostru.
Dominic, pentru a avea tăria necesară se împărtăşea deseori, îl vizita des pe Isus în Sfântul Sacrament şi se ruga mult. Şi noi trebuie să facem aşa pentru a creşte în bunăvoinţa şi în bunătatea pe care trebuie s-o oferim familiilor şi colegilor noştri de clasă, pentru că Isus este soarele de la care putem capta lumina pentru a da pildă bună întru înflăcărarea dragostei.

Klimek

DUMINICA A IV-A DE PESTE AN; ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI (A)

1. Introducere

Recunoaşte-ţi, creştinule, splendoarea demnităţii tale!

    Micul Origene, care va deveni unul dintre cei mai mari scriitori ai primelor secole ale Bisericii, a fost botezat.
    Tatăl său, Leonida, imediat ce s-a ivit ocazia, l-a luat în braţe pe copilaşul său şi, sărutându-l şi iar sărutându-l, a exclamat cu o credinţă vie:
    – Tu eşti fiul lui Dumnezeu! Acum, în inima ta, locuieşte Duhul Sfânt!

2. Tema

Isus este Fiul întâi-născut al lui Dumnezeu între mulţi fraţi.

3. Mesajul, astăzi

Isus este Dumnezeu.
▸    Evreii recunoşteau că toate le primeau de la Dumnezeu.
    •    De aceea, îi ofereau „primiţiile” roadelor pământului.
    •    De aceea, exista ritul prezentării la templu.
▸    Domnul i-a spus lui Moise: „Consacră-mi pe fiecare întâi-născut, primul fiu al oricărei mame dintre evrei, dintre oameni şi animale, pentru că el îmi aparţine!… Când fiul tău te va întreba mâine: «Ce înseamnă aceasta?», îi vei răspunde: «Dumnezeu ne-a eliberat în mod minunat din sclavia Egiptului: întâii-născuţi dintre oameni şi întâii-născuţi dintre animale. De aceea, eu îi jertfesc Domnului pe fiecare prim rod al sânului matern şi răscumpăr fiecare întâi născut dintre fiii mei»” (Ex 13).
▸    Fiecare întâi-născut evreu era aşadar al lui Dumnezeu, atât pentru că Dumnezeu îi dăduse viaţă, cât şi pentru că îl salvase din sclavie.
▸    Isus, deşi era „unul-născut”, în evanghelii este numit întotdeauna „primul-născut”, pentru a exprima că îi aparţine lui Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit.
▸    Într-adevăr, este Fiul lui Dumnezeu.
Noi suntem fii ai lui Dumnezeu.
▸    Ca orice evreu, ca şi Isus, fiecare dintre noi îi aparţine lui Dumnezeu, atât pentru că Dumnezeu ne-a dat existenţa şi viaţa, prin iubirea părinţilor noştri, cât şi pentru că Dumnezeu l-a făcut pe fiecare dintre noi fiu.
▸    Pentru a exprima această mare demnitate divină, fiecărui copil botezat îi este încredinţată la botez o haină albă şi o lumânare aprinsă.
Isus este întâiul-născut; noi suntem numeroşii săi fraţi.
▸    Astăzi, Biserica ne invită pe toţi să mergem în întâmpinarea Domnului. Cum? Cu teamă? Nu, pentru că Isus se prezintă ca un copil, este un frate. Mergem în întâmpinarea lui Isus cu bucurie, asemenea lui Simeon şi Anei.
▸    Astăzi, Sfânta Fecioară ni-l pune în braţe pe Pruncul Isus: dar nimeni nu trebuie să fie egoist: el este un tezaur, dar nu numai al nostru. El este ca soarele: este al tuturor: dă lumină, viaţă, primăvară, sănătate, căldură tuturor. Isus este un tezaur atât de mare, încât îi îmbogăţeşte şi îi face fericiţi pe toţi cei care îl primesc cu bucurie şi cu iubire.
▸    Nefericit este cel care refuză acest tezaur, pentru că rămâne sărac şi trist, departe de soarele cel mai fecund şi mai frumos.

4. Exemple

a) Trebuie să fim ca luna: să primim lumina soarelui şi să o iradiem asupra celorlalţi. Menţinem mereu vie lumina aprinsă la botez de la lumânarea lui Isus înviat pentru a ne lăsa luminaţi de credinţă şi încălziţi de iubire şi pentru a-i putea lumina şi încălzi şi pe tovarăşii noştri şi pe toţi cei care sunt în casă. Trebuie să fim fii ai luminii, pentru că Isus este adevăratul nostru soare.

    b) Un soldat roman i-a cerut unui rabin:
    – Arată-mi-l pe Dumnezeul tău!
    Rabinul i-a răspuns:
    – Ridică ochii spre cer: Dumnezeu este acolo!
    Romanul a ridicat ochii şi a rămas orbit de lumina soarelui.
    Atunci rabinul a comentat:
    – Îmi ceri să îl vezi pe Creator şi nu eşti în stare nici măcar să suporţi strălucirea unei creaturi a lui?

    c) O parabolă antică, apărută prin timpul lui Isus, povesteşte despre un pescar care pescuia cu plasa şi care prindea numai peştişori.
    Dar într-o zi, trăgându-şi la mal plasa, printre obişnuiţii peştişori a găsit un peşte mare. De bucurie, a aruncat înapoi în apă toţi peştişorii şi a luat numai peştele mare.
    Şi noi suntem invitaţi să facem la fel: găsind cel mai mare tezaur şi un frate de o bunătate imensă, de bucurie să considerăm prea puţin toate celelalte lucruri. Altfel, vom repeta greşeala locuitorilor Ierusalimului care au primit multe personaje, dar l-au refuzat pe Isus. „A venit lumina, dar întunericul nu a primit-o”.
    Doamne, ajută-ne să ieşim în întâmpinarea ta, asemenea lui Simeon, asemenea Anei.

Righeto