În Evul Mediu, adică pe vremea orânduirii feudale, războaiele dintre creştinii şi musulmanii din Europa Meridională nu se mai terminau. Pe vremea aceea, în micuţa insulă Lampeduza, care se află între Sicilia şi Africa, trăia un pustnic. Insula era locuită de creştini, dar mai apoi a fost cucerită de arabi, urmaşii lui Mahomed.
Pustnicul acesta, pentru a-şi asigura atât bunăvoinţa creştinilor cât şi a musulmanilor, a recurs la un compromis original.
În chilia lui şi-a improvizat două altare: unul creştin şi unul musulman, despărţite doar printr-o perdea. Când veneau cavalerii creştini, el le arăta altarul creştin, iar când veneau arabii le prezenta altarul mahomedan. În felul acesta atât arabii cât şi creştinii erau mulţumiţi, iar pustnicul se bucura atât de protecţia creştinilor cât şi a arabilor.
Dar cu toate acestea pustnicul trăi într-o continuă nelinişte. Se temea ca nu cumva să fie divulgat, ori din partea păgânilor, ori a musulmanilor, şi aşa să fie pedepsit, ori de unii ori de alţii... Cine slujeşte la doi stăpâni este cu neputinţă de a avea pace sufletească şi conştiinţa curată.
Chiar şi administratorul unei mari moşii, aşa cum citim în evanghelia de astăzi, încerca să slujească la doi stăpâni. Unul dintre aceştia era stăpânul moşiei, iar celălalt era chiar el însuşi, adică interesele lui personale, căci cu toate că era bine plătit, de la o vreme începuse a sustrage din bunurile stăpânului. În cele din urmă, stăpânul a aflat de sforţările lui, l-a chemat la dânsul, şi i-a cerut socoteală de furtişagul comis.
Fiind el isteţ şi cunoscător al manevrării cifrelor, aşa cum aţi auzit din cuvintele evangheliei, a început să reducă din datoriile multor datornici, aşa cum de altfel citim în evanghelie „Stăpânul a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Lc 16,8).
Aceia care dintre voi care au ascultat evanghelia şi au fost chiar atât de atenţi la cuvintele ei, ar putea crede că Isus a lăudat comportarea nedreaptă a acestui administrator, însă asta este o părere greşită. Isus nu a lăudat meschinăria lui, ci a admirat numai iscusinţa lui de a face răul, cu scopul de a-şi asigura o viaţă comodă.
Lauda aceasta adusă şiretlicului este folosită de Isus pentru a-şi dojeni ucenicii, care îl ascultau pentru că în ceea ce priveşte mântuirea sufletului ei nu erau tot atât de întreprinzători, ca şarlatanul acesta. Dojana aceasta ne este adresată şi nouă, care nu ştim să ne adunăm atare bunuri, care să-şi aibă valoarea lor nu numai pe pământ, dar şi în cer. Bunuri dintre acelea pe care să le putem lua cu noi după moarte.
Toţi ar râde de omul acela care în timpul vieţii şi-ar aduna un sac cu bani, pe care să-l ia cu dânsul când va muri, pentru că Împărăţia cerului nu se cumpără cu bani, ci numai cu fapte bune şi cu o viaţă trăită după voinţa lui Dumnezeu.
Nimeni nu poate cumpăra Împărăţia lui Dumnezeu cu bani, după ce a murit. Aceasta o poate face numai în timpul vieţii printr-o viaţă modestă şi prin ajutorarea săracilor.
În parabola pe care aţi auzit-o, administratorul acela era necinstit, pentru că fura din avutul stăpânului, aşa cum şi printre voi se mai întâmplă mici furtişaguri.
În una din şcolile sfântului Ioan Don Bosco din Torino, în vreme ce suna clopoţelul pentru gustarea de la ora patru, s-a petrecut următorul fapt: copiii au dat buzna şi au înconjurat într-o clipă cele patru coşuri pline cu sandvişuri, iar cei care le aduseseră strigau cu glas tare: „Numai câte unul să ia fiecare”. Printre cei care stăteau la rând pentru a-şi lua porţia cuvenită se afla şi un elev de 11 ani. Era sărac şi acasă, de cele mai multe ori nu se sătura cu mâncarea care i se oferea. Dar şi aici în şcoala lui Don Bosco suferea de foame, pentru că numai cu un singur sandviş nu se sătura niciodată. Văzându-i pe unii dintre băieţi că se reaşezau la rând pentru a primi şi a doua oară, a procedat şi el la fel, dar după ce a mâncat şi pe cel de-al doilea sandviş, a simţit remuşcările conştiinţei: „Am săvârşit un furt” - gândea el - şi în această stare se hotărî să-şi spovedească păcatul.
În mod obişnuit, el se spovedea la Don Bosco, dar de data aceasta voia să se spovedească la un preot care nu-l cunoştea şi merse la o altă biserică. Convins fiind că se spovedeşte la un preot străin, mare i-a fost mirarea când chiar de la început recunoscu glasul sfântului Ioan Don Bosco. Acum nu mai putea fugi dar avea şi voinţa statornică pentru a-şi spovedi păcatul. Deci, ruşinat şi cu un pic de teamă spuse:
- Părinte, am furat şi am mâncat două sandvişuri, cu toate că mi se cuvenea numai unul.
- Şi ce-i cu asta? Ţi-a făcut rău? întrebă părintele.
- Nu mi-a făcut rău.
- Îţi era foame?
- Da, foarte tare.
- Nu te mai gândi la asta, foamea şi pâinea sunt lucruri foarte bune... Dacă vei mai simţi vreodată foame şi dacă vei mai avea nevoie de ceva, vino la mine, mai spuse Don Bosco.
Şi în zilele noastre se petrec cam aceleaşi lucruri printre colegii şi cunoscuţii voştri sau chiar cu voi înşivă, că mai şterpeliţi câte ceva atunci când vă vine bine.
De aceea, dacă s-ar întâmpla ca şi printre colegii voştri să fie vreunul dintre aceştia, voi să vă folosiţi de blândeţea şi de bunătatea sfântului Ioan Bosco. Nu-l apostrofaţi pe cel greşitor, nu-l arătaţi cu degetul, căci aceasta ar fi o bădărănie şi lipsă de dragoste. Copiii care săvârşesc mici furtigaşuri nu trebuiesc trataţi cu severitate.
Copilul despre care am vorbit mai înainte era un băiat bun, pentru că nu se gândea nici câtuşi de puţin la o viaţă comodă, fără muncă. Mai târziu el a devenit preot Salezian şi l-a slujit pe singurul Stăpân, Isus Cristos prin copiii săraci din Colegiile Saleziene.
Evanghelia de astăzi ne face să medităm şi să ne punem deseori următoarele întrebări.
- Ştiu eu cum să compătimesc micile abateri ale colegilor?
- Nu cumva sunt unul dintre cei care slujesc la doi stăpâni?
- Nu slujesc banului şi vieţii trândave?
- Singurul Stăpân şi Domn, să fie pentru mine totdeauna numai Domnul Cristos, căruia cu toţii trebuie să-i slujim.
Pustnicul acesta, pentru a-şi asigura atât bunăvoinţa creştinilor cât şi a musulmanilor, a recurs la un compromis original.
În chilia lui şi-a improvizat două altare: unul creştin şi unul musulman, despărţite doar printr-o perdea. Când veneau cavalerii creştini, el le arăta altarul creştin, iar când veneau arabii le prezenta altarul mahomedan. În felul acesta atât arabii cât şi creştinii erau mulţumiţi, iar pustnicul se bucura atât de protecţia creştinilor cât şi a arabilor.
Dar cu toate acestea pustnicul trăi într-o continuă nelinişte. Se temea ca nu cumva să fie divulgat, ori din partea păgânilor, ori a musulmanilor, şi aşa să fie pedepsit, ori de unii ori de alţii... Cine slujeşte la doi stăpâni este cu neputinţă de a avea pace sufletească şi conştiinţa curată.
Chiar şi administratorul unei mari moşii, aşa cum citim în evanghelia de astăzi, încerca să slujească la doi stăpâni. Unul dintre aceştia era stăpânul moşiei, iar celălalt era chiar el însuşi, adică interesele lui personale, căci cu toate că era bine plătit, de la o vreme începuse a sustrage din bunurile stăpânului. În cele din urmă, stăpânul a aflat de sforţările lui, l-a chemat la dânsul, şi i-a cerut socoteală de furtişagul comis.
Fiind el isteţ şi cunoscător al manevrării cifrelor, aşa cum aţi auzit din cuvintele evangheliei, a început să reducă din datoriile multor datornici, aşa cum de altfel citim în evanghelie „Stăpânul a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Lc 16,8).
Aceia care dintre voi care au ascultat evanghelia şi au fost chiar atât de atenţi la cuvintele ei, ar putea crede că Isus a lăudat comportarea nedreaptă a acestui administrator, însă asta este o părere greşită. Isus nu a lăudat meschinăria lui, ci a admirat numai iscusinţa lui de a face răul, cu scopul de a-şi asigura o viaţă comodă.
Lauda aceasta adusă şiretlicului este folosită de Isus pentru a-şi dojeni ucenicii, care îl ascultau pentru că în ceea ce priveşte mântuirea sufletului ei nu erau tot atât de întreprinzători, ca şarlatanul acesta. Dojana aceasta ne este adresată şi nouă, care nu ştim să ne adunăm atare bunuri, care să-şi aibă valoarea lor nu numai pe pământ, dar şi în cer. Bunuri dintre acelea pe care să le putem lua cu noi după moarte.
Toţi ar râde de omul acela care în timpul vieţii şi-ar aduna un sac cu bani, pe care să-l ia cu dânsul când va muri, pentru că Împărăţia cerului nu se cumpără cu bani, ci numai cu fapte bune şi cu o viaţă trăită după voinţa lui Dumnezeu.
Nimeni nu poate cumpăra Împărăţia lui Dumnezeu cu bani, după ce a murit. Aceasta o poate face numai în timpul vieţii printr-o viaţă modestă şi prin ajutorarea săracilor.
În parabola pe care aţi auzit-o, administratorul acela era necinstit, pentru că fura din avutul stăpânului, aşa cum şi printre voi se mai întâmplă mici furtişaguri.
În una din şcolile sfântului Ioan Don Bosco din Torino, în vreme ce suna clopoţelul pentru gustarea de la ora patru, s-a petrecut următorul fapt: copiii au dat buzna şi au înconjurat într-o clipă cele patru coşuri pline cu sandvişuri, iar cei care le aduseseră strigau cu glas tare: „Numai câte unul să ia fiecare”. Printre cei care stăteau la rând pentru a-şi lua porţia cuvenită se afla şi un elev de 11 ani. Era sărac şi acasă, de cele mai multe ori nu se sătura cu mâncarea care i se oferea. Dar şi aici în şcoala lui Don Bosco suferea de foame, pentru că numai cu un singur sandviş nu se sătura niciodată. Văzându-i pe unii dintre băieţi că se reaşezau la rând pentru a primi şi a doua oară, a procedat şi el la fel, dar după ce a mâncat şi pe cel de-al doilea sandviş, a simţit remuşcările conştiinţei: „Am săvârşit un furt” - gândea el - şi în această stare se hotărî să-şi spovedească păcatul.
În mod obişnuit, el se spovedea la Don Bosco, dar de data aceasta voia să se spovedească la un preot care nu-l cunoştea şi merse la o altă biserică. Convins fiind că se spovedeşte la un preot străin, mare i-a fost mirarea când chiar de la început recunoscu glasul sfântului Ioan Don Bosco. Acum nu mai putea fugi dar avea şi voinţa statornică pentru a-şi spovedi păcatul. Deci, ruşinat şi cu un pic de teamă spuse:
- Părinte, am furat şi am mâncat două sandvişuri, cu toate că mi se cuvenea numai unul.
- Şi ce-i cu asta? Ţi-a făcut rău? întrebă părintele.
- Nu mi-a făcut rău.
- Îţi era foame?
- Da, foarte tare.
- Nu te mai gândi la asta, foamea şi pâinea sunt lucruri foarte bune... Dacă vei mai simţi vreodată foame şi dacă vei mai avea nevoie de ceva, vino la mine, mai spuse Don Bosco.
Şi în zilele noastre se petrec cam aceleaşi lucruri printre colegii şi cunoscuţii voştri sau chiar cu voi înşivă, că mai şterpeliţi câte ceva atunci când vă vine bine.
De aceea, dacă s-ar întâmpla ca şi printre colegii voştri să fie vreunul dintre aceştia, voi să vă folosiţi de blândeţea şi de bunătatea sfântului Ioan Bosco. Nu-l apostrofaţi pe cel greşitor, nu-l arătaţi cu degetul, căci aceasta ar fi o bădărănie şi lipsă de dragoste. Copiii care săvârşesc mici furtigaşuri nu trebuiesc trataţi cu severitate.
Copilul despre care am vorbit mai înainte era un băiat bun, pentru că nu se gândea nici câtuşi de puţin la o viaţă comodă, fără muncă. Mai târziu el a devenit preot Salezian şi l-a slujit pe singurul Stăpân, Isus Cristos prin copiii săraci din Colegiile Saleziene.
Evanghelia de astăzi ne face să medităm şi să ne punem deseori următoarele întrebări.
- Ştiu eu cum să compătimesc micile abateri ale colegilor?
- Nu cumva sunt unul dintre cei care slujesc la doi stăpâni?
- Nu slujesc banului şi vieţii trândave?
- Singurul Stăpân şi Domn, să fie pentru mine totdeauna numai Domnul Cristos, căruia cu toţii trebuie să-i slujim.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu