Cunoscând obiceiul păstorilor din Palestina, cu cea mai mare uşurinţă vom putea dezvolta această parabolă spusă de Isus referitor la oaia care nu se desparte de turmă şi care chiar dacă se rătăceşte, poate fi regăsită.
O turmă mare, de o sută sau de o sută cincizeci de oi, care paşte pe dealuri în căutarea hranei, oile cele din urmă, află iarba mâncată ori călcată în picioare de celelalte oi, care au trecut înaintea lor. În cazul acesta este şi normal, ca o astfel de oaie căutându-şi hrana să se rătăcească de turmă, şi de multe ori să rămână hăt departe, şi aşa să se piardă de celelalte oi. Uneori o asemenea oaie poate cădea în vreo crăpătură a stâncilor, ori să fie prinsă în vreo tufă de mărăcini, de unde nu mai poate ieşi.
Păstorul unei turme atât de mari, în timpul zilei nu observă lipsa acelei oi, ci numai seara după ce s-a întors de la păşune, în vreme ce-şi numără oile care trec prin strungă una câte una, atunci observă el lipsa uneia dintre ele. Pentru o şi mai mare siguranţă le mai numără o dată, şi de abia atunci îşi dă seama că lipseşte una.
Atunci închide poarta staulului, lasă turma acolo, şi cu tot întunericul nopţii merge s-o caute. La un moment dat aude în depărtare un behăit de oaie. „Da, aceasta-i oaia mea” îşi spune el mulţumit; se îndreaptă spre acolo, şi pe măsură ce se apropie, behăitul acela se aude tot mai clar. Obişnuit numai oile cele mici, cârlanii se pierd de turmă, pentru că nu au încă experienţa vieţii. La vederea stăpânului, oaia pierdută se bucură foarte mult. Aflând-o, omul o scoate din mărăcini ori din crăpătura stâncii. Ea e mică, nu e grea, de aceea o şi ia în braţe şi o aduce la staul. N-o pedepseşte, ci din contra o tratează cu multă blândeţe.
Isus povesteşte această parabolă drept răspuns la învinuirile aduse de către cărturari şi de către farisei. Aceştia văzându-l că şi tratează cu blândeţe pe vameşi şi pe păcătoşi, ziceau: „Învăţătorul acesta din Nazaret îi primeşte pe păcătoşi şi pe vameşi, vorbeşte şi mănâncă împreună cu ei!” Prin această parabolă Isus voia să le spună acestor oameni scandalizaţi, că păcătoşii au mai multă trebuinţă de ajutor decât alţii. Ca şi oaia pierdută, ei trebuie căutaţi, aflaţi şi să li se uşureze întoarcerea în sânul comunităţii.
După Înălţarea sa la cer, Isus nu se mai află printre oameni în chip văzut. Acum el nu se mai poate ocupa personal de cei păcătoşi. Dorinţa lui este ca preoţii, să-l înlocuiască în căutarea acelora, care s-au depărtat de turma lui Cristos, adică de sfânta Biserică. În privinţa aceasta în Vieţile Sfinţilor aflăm multe pilde grăitoare.
Sfântul Ioan Bosco a mers odată pentru vreo câteva zile în satul lui natal. La reîntoarcere, trecând printr-o pădure, auzi deodată un glas puternic şi răguşit, care-i striga de după copaci:
- Banii sau viaţa!
- La început, Don Bosco s-a speriat, dar revenindu-şi, după vreo câteva clipe răspunse:
- Sunt preot şi bani nu am!
Tot în clipa aceea a apărut dintre copaci un bărbat fioros cu un mare iatagan în mână, pe care Don Bosco l-a şi recunoscut. Era un tânăr de care se ocupase cel mai mult pe când mai era capelanul închisorii din Torino. Apropiindu-se, îl recunoscu şi tâlharul pe Don Bosco, şi-i venea să intre în pământ de ruşine.
- Părinte, iartă-mă, spuse el cu capul plecat. Când am ieşit din puşcărie nimeni n-a voit să mă primească în casă. Mama mi-a spus că am făcut familia de ocară. De lucru, nici pomeneală, pentru că nimeni nu mă primeşte, pentru că de îndată ce aud că am fost puşcăriaş, îmi închid uşa în faţă.
Mergând ei aşa împreună o bună bucată de timp, încet-încet, Don Bosco i-a ascultat spovada. Apoi, aşezându-se pe o piatră unde la marginea drumului a scos din servietă hârtie şi câteva plicuri şi a scris prietenilor săi din Torino, să caute un loc de muncă şi acestui om.
Familia şi cunoscuţii îl osândiseră pe tânărul acela şi s-au purtat cu dânsul aşa cum se purtau cărturarii şi fariseii cu păcătoşii, pe care-i ţineau la distanţă, şi se scandalizau atunci când Isus le lua apărarea. Însă sfântul Ioan Bosco s-a purtat exact aşa cum s-a purtat Păstorul cel bun din evanghelia de astăzi.
Să ne gândim acum şi la comportarea noastră în confruntările cu cei care ne-au săvârşit vreun rău oarecare. Spre exemplu atunci când întâlnim vreun coleg care a făcut vreo faptă rea, care a furat ceva... De comportarea noastră depinde foarte mult dacă acesta se va corija şi se va reîntoarce la viaţa normală ori va continua să păcătuiască pe mai departe, din cauză că toţi îl ţin la distanţă sau îl înconjoară. Noi cu toţii trebuie să fim tot atâţia buni păstori şi să-l ajutăm pe Isus în aflarea celor rătăciţi.
Oaia rătăcită nu este alta decât noi înşine, din cauză că ori de câte ori păcătuim noi fugim, evadăm din staulul lui Dumnezeu.
Iată şi o pildă: Un copil pricinuise o daună oarecare în casă, şi de teama să nu fie pedepsit de către părinţi, atunci când vor veni acasă, a sărit gardul şi s-a ascuns într-o tufă de liliac. Seara la reîntoarcere, părinţii observându-i lipsa au început să-l caute. Îl strigau pe nume, dar el nu răspundea, şi, numai după o bună bucată de vreme au dat peste dânsul. Tatăl, văzând în ce stare se află, de data aceasta nu l-a pedepsit, iar mama, îmbrăţişându-l i-a dat să mănânce.
În comportarea oamenilor faţă de Dumnezeu, unii se aseamănă cu acel copil. Când îşi dau seama că au săvârşit un păcat de moarte, nu se mai spovedesc şi nici nu mai participă la liturghie în vreme ce Isus, bunul Păstor, se află în căutarea lor.
În parohia noastră sunt mulţi copii. Unii s-au înstrăinat de Dumnezeu şi nu păzesc poruncile; aceştia se aseamănă cu oaia cea pierdută. Isus nu va spune niciodată cuvintele acestea: „Am mulţi copii buni în parohia asta; că se mai rătăceşte unul sau doi, asta nu mai contează!” Din contra, el ca un adevărat şi bun Păstor, pleacă în căutarea celor rătăciţi şi se bucură nespus de mult atunci când îi găseşte.
În ceea ce ne priveşte, şi noi trebuie să ne dăm toată silinţa de a veni în ajutorul lui Isus. Dacă vreunul dintre voi se va depărta de Isus, care este bunul nostru Păstor, să nu se ascundă din faţa lui, să nu-l înconjoare, ci să caute să-l afle cât mai repede. După pilda sfântului Ioan Bosco, să-l ajutăm şi noi pe Isus în căutarea acelor oameni, pe care păcatul i-a îndepărtat de Biserică.
O turmă mare, de o sută sau de o sută cincizeci de oi, care paşte pe dealuri în căutarea hranei, oile cele din urmă, află iarba mâncată ori călcată în picioare de celelalte oi, care au trecut înaintea lor. În cazul acesta este şi normal, ca o astfel de oaie căutându-şi hrana să se rătăcească de turmă, şi de multe ori să rămână hăt departe, şi aşa să se piardă de celelalte oi. Uneori o asemenea oaie poate cădea în vreo crăpătură a stâncilor, ori să fie prinsă în vreo tufă de mărăcini, de unde nu mai poate ieşi.
Păstorul unei turme atât de mari, în timpul zilei nu observă lipsa acelei oi, ci numai seara după ce s-a întors de la păşune, în vreme ce-şi numără oile care trec prin strungă una câte una, atunci observă el lipsa uneia dintre ele. Pentru o şi mai mare siguranţă le mai numără o dată, şi de abia atunci îşi dă seama că lipseşte una.
Atunci închide poarta staulului, lasă turma acolo, şi cu tot întunericul nopţii merge s-o caute. La un moment dat aude în depărtare un behăit de oaie. „Da, aceasta-i oaia mea” îşi spune el mulţumit; se îndreaptă spre acolo, şi pe măsură ce se apropie, behăitul acela se aude tot mai clar. Obişnuit numai oile cele mici, cârlanii se pierd de turmă, pentru că nu au încă experienţa vieţii. La vederea stăpânului, oaia pierdută se bucură foarte mult. Aflând-o, omul o scoate din mărăcini ori din crăpătura stâncii. Ea e mică, nu e grea, de aceea o şi ia în braţe şi o aduce la staul. N-o pedepseşte, ci din contra o tratează cu multă blândeţe.
Isus povesteşte această parabolă drept răspuns la învinuirile aduse de către cărturari şi de către farisei. Aceştia văzându-l că şi tratează cu blândeţe pe vameşi şi pe păcătoşi, ziceau: „Învăţătorul acesta din Nazaret îi primeşte pe păcătoşi şi pe vameşi, vorbeşte şi mănâncă împreună cu ei!” Prin această parabolă Isus voia să le spună acestor oameni scandalizaţi, că păcătoşii au mai multă trebuinţă de ajutor decât alţii. Ca şi oaia pierdută, ei trebuie căutaţi, aflaţi şi să li se uşureze întoarcerea în sânul comunităţii.
După Înălţarea sa la cer, Isus nu se mai află printre oameni în chip văzut. Acum el nu se mai poate ocupa personal de cei păcătoşi. Dorinţa lui este ca preoţii, să-l înlocuiască în căutarea acelora, care s-au depărtat de turma lui Cristos, adică de sfânta Biserică. În privinţa aceasta în Vieţile Sfinţilor aflăm multe pilde grăitoare.
Sfântul Ioan Bosco a mers odată pentru vreo câteva zile în satul lui natal. La reîntoarcere, trecând printr-o pădure, auzi deodată un glas puternic şi răguşit, care-i striga de după copaci:
- Banii sau viaţa!
- La început, Don Bosco s-a speriat, dar revenindu-şi, după vreo câteva clipe răspunse:
- Sunt preot şi bani nu am!
Tot în clipa aceea a apărut dintre copaci un bărbat fioros cu un mare iatagan în mână, pe care Don Bosco l-a şi recunoscut. Era un tânăr de care se ocupase cel mai mult pe când mai era capelanul închisorii din Torino. Apropiindu-se, îl recunoscu şi tâlharul pe Don Bosco, şi-i venea să intre în pământ de ruşine.
- Părinte, iartă-mă, spuse el cu capul plecat. Când am ieşit din puşcărie nimeni n-a voit să mă primească în casă. Mama mi-a spus că am făcut familia de ocară. De lucru, nici pomeneală, pentru că nimeni nu mă primeşte, pentru că de îndată ce aud că am fost puşcăriaş, îmi închid uşa în faţă.
Mergând ei aşa împreună o bună bucată de timp, încet-încet, Don Bosco i-a ascultat spovada. Apoi, aşezându-se pe o piatră unde la marginea drumului a scos din servietă hârtie şi câteva plicuri şi a scris prietenilor săi din Torino, să caute un loc de muncă şi acestui om.
Familia şi cunoscuţii îl osândiseră pe tânărul acela şi s-au purtat cu dânsul aşa cum se purtau cărturarii şi fariseii cu păcătoşii, pe care-i ţineau la distanţă, şi se scandalizau atunci când Isus le lua apărarea. Însă sfântul Ioan Bosco s-a purtat exact aşa cum s-a purtat Păstorul cel bun din evanghelia de astăzi.
Să ne gândim acum şi la comportarea noastră în confruntările cu cei care ne-au săvârşit vreun rău oarecare. Spre exemplu atunci când întâlnim vreun coleg care a făcut vreo faptă rea, care a furat ceva... De comportarea noastră depinde foarte mult dacă acesta se va corija şi se va reîntoarce la viaţa normală ori va continua să păcătuiască pe mai departe, din cauză că toţi îl ţin la distanţă sau îl înconjoară. Noi cu toţii trebuie să fim tot atâţia buni păstori şi să-l ajutăm pe Isus în aflarea celor rătăciţi.
Oaia rătăcită nu este alta decât noi înşine, din cauză că ori de câte ori păcătuim noi fugim, evadăm din staulul lui Dumnezeu.
Iată şi o pildă: Un copil pricinuise o daună oarecare în casă, şi de teama să nu fie pedepsit de către părinţi, atunci când vor veni acasă, a sărit gardul şi s-a ascuns într-o tufă de liliac. Seara la reîntoarcere, părinţii observându-i lipsa au început să-l caute. Îl strigau pe nume, dar el nu răspundea, şi, numai după o bună bucată de vreme au dat peste dânsul. Tatăl, văzând în ce stare se află, de data aceasta nu l-a pedepsit, iar mama, îmbrăţişându-l i-a dat să mănânce.
În comportarea oamenilor faţă de Dumnezeu, unii se aseamănă cu acel copil. Când îşi dau seama că au săvârşit un păcat de moarte, nu se mai spovedesc şi nici nu mai participă la liturghie în vreme ce Isus, bunul Păstor, se află în căutarea lor.
În parohia noastră sunt mulţi copii. Unii s-au înstrăinat de Dumnezeu şi nu păzesc poruncile; aceştia se aseamănă cu oaia cea pierdută. Isus nu va spune niciodată cuvintele acestea: „Am mulţi copii buni în parohia asta; că se mai rătăceşte unul sau doi, asta nu mai contează!” Din contra, el ca un adevărat şi bun Păstor, pleacă în căutarea celor rătăciţi şi se bucură nespus de mult atunci când îi găseşte.
În ceea ce ne priveşte, şi noi trebuie să ne dăm toată silinţa de a veni în ajutorul lui Isus. Dacă vreunul dintre voi se va depărta de Isus, care este bunul nostru Păstor, să nu se ascundă din faţa lui, să nu-l înconjoare, ci să caute să-l afle cât mai repede. După pilda sfântului Ioan Bosco, să-l ajutăm şi noi pe Isus în căutarea acelor oameni, pe care păcatul i-a îndepărtat de Biserică.
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu