DUMINICA A XXVI-A DE PESTE AN (C)

Copiilor le place să audă totdeauna poveşti frumoase şi vesele. Din păcate, în lumea asta se petrec multe lucruri rele şi triste, pe care o parte din ele le cunoaşteţi şi voi. În felul acesta vă puteţi face o idee mai exactă despre lume şi despre oamenii care trăiesc în lume.
În evanghelia de astăzi am auzit citindu-se parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Amândoi sunt doi oameni trişti, dar fiecare dintr-un alt motiv.
Bogatul avea un palat splendid, se îmbrăca cu haine scumpe. Masa îi era încărcată totdeauna cu cele mai gustoase mâncăruri şi cu băuturile cele mai de preţ, din care cauză o ducea mereu numai în chefuri şi în cântece de voie bună. Avea cinci fraţi pe care probabil că-i invita şi pe ei la aceste mese de zile mari.
Însă pe asemenea oameni nu-i interesa câtuşi de puţin că la poarta cea mare a palatului, se afla un cerşetor, pe nume Lazăr, flămând şi cu trupul plin de bube şi de răni. Cu toate că i-ar fi putut oferi un adăpost cât de mic în ograda palatului său pentru a nu mai sta în ploaie şi în frig... Ar fi putut porunci slugilor să se îngrijească de dânsul oferindu-i hrana de toate zilele şi, din când în când să-i facă şi câte o baie.
Lazăr nu era în stare să-şi câştige hrana cea de toate zilele şi pentru bogat nu ar fi fost prea mare pierdere dacă i-ar fi oferit zilnic câte un blid de mâncare.
Isus era bun cu oamenii, le ierta păcatele, şi numai rar de tot îi ameninţa cu pedepsele, spunându-le să nu mai păcătuiască. S-a purtat cu toată îngăduinţa chiar şi cu acea femeie prinsă în flagrant delict, iertându-i păcatele. Însă îi mustra cu asprime pe cei bogaţi, care nu voiau să-i ajute pe cei săraci şi mai ales pe cei bolnavi. Aşa cum am auzit în evanghelia de astăzi, pe bogaţii zgârciţi şi lipsiţi de dragoste îi ameninţa cu pedepsele iadului.
Lipsa de bunătate şi de milă, neajutorarea săracilor, pentru Isus sunt păcatele cele mai grave.
Unii dintre copii, fii ai unor părinţi bogaţi, într-un fel oarecare se poartă exact aşa ca bogatul din evanghelia de astăzi.
Doi fraţi, unul de zece iar celălalt de 12 ani se aşezară la masa bine încărcată pentru dejun. După ce au mâncat pe săturate au început să se bată unul pe altul cu bucăţi de pâine. Bunica i-a dojenit, zicându-le: „Nerespectarea darurilor lui Dumnezeu este un mare păcat. În lume sunt mii şi mii de oameni lipsiţi de pâine, şi voi vă bateţi joc de dânsa? Pe când eram şi eu aşa ca voi, chiar şi firimiturile le culegeam şi le mâncam, pentru ca nimic să nu se piardă”.
Atunci unul dintre copii spuse:
- Ai îmbătrânit, bunicuţo! Ce fel de păcat poate fi acesta? Pâinea nu-i darul lui Dumnezeu, pentru că a făcut-o brutarul; noi am plătit-o şi putem face orice cu ea”.
Celălalt frăţior continuă:
- Bunica zice că sunt oameni care mor de foame! Dar dacă muncesc înseamnă că ei câştigă bani, cu care-şi pot cumpăra pâine...
Acum, eu vă întreb pe voi: Pentru ce copiii aceştia nu vedeau nimic rău în comportarea lor?
Aşa cum v-am spus, şi ei erau dintr-o familie bogată. Nu ştiau ce înseamnă foamea din care cauză nici nu puteau înţelege cum ar putea exista pe lumea aceasta oameni care să sufere de foame. Ei nu ştiau că există milioane şi milioane de oameni lipsiţi de pâine, şi care în fiecare zi trebuie să se mulţumească numai cu o fiertură de zarzavaturi. Ei nu aflaseră că pe pământ există ţări nisipoase şi pietroase unde nu creşte nici un fir de iarbă.
Comportarea acestor copii este o faptă rea săvârşită faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu, care ne-a dat porunca dragostei de a-i iubi pe cei bolnavi şi săraci. Copiii aceia călcau porunca lui Dumnezeu şi păcătuiau.
Trebuie spus că atât faţă de oameni cât şi faţă de Dumnezeu, păcatul acestor copii era micşorat din cauză că le lipsea educaţia şi că nu aveau o noţiune clară că ce anume înseamnă păcatul fiindcă ei nu frecventau cursurile de religie, şi cu toate că erau botezaţi, ei se duceau foarte rar la biserică. Prin ţările bogate nu puţini sunt copiii care se poartă în felul acesta. Asociaţia brutarilor din Italia a reclamat că numai în anul 1987, mai mult de un milion şi patru sute de mii de kilograme de pâine au fost aruncate la lăzile de gunoi. Dacă ne gândim bine, cu pâinea aceasta puteau fi hrăniţi şi chiar salvaţi de la moarte zeci de mii de copii din Asia şi din Africa.
Cu toate acestea, în Germania sunt mulţi copii, care înţeleg trebuinţa de a-i ajuta pe cei săraci, şi care contribuie efectiv la ajutorarea lor.
Pe vremuri, ziarele germane au scris că elevele de la Gimnaziul „Sfânta Hildegara”, au colectat 10.000 de mărci, circa cinci mii de dolari, pe care le-au trimis Maicii Tereza la Calcutta.
Apoi, alţi copii tot din Germania, au colectat o sumă frumoasă de bani cu care au cumpărat medicamente, expediindu-le surorilor Maicii Tereza din Tanzania (Africa).
Ziarele şi revistele misionare publică zeci şi sute de asemenea pilde de milostenie.
Nu în toate ţările, părinţii copiilor sunt bogaţi, dar cu toate acestea toţi au de oferit câte ceva săracilor, cu efortul unor mici economii. Pentru copii, una dintre metode este aceea de a nu face mofturi la masă. De aceea şi voi trebuie să vă obişnuiţi cu mici fapte de mortificaţie.
Mulţi oameni în toată firea şi de multe ori chiar şi copiii, îşi închipuie că pot face cu banii lor tot ceea ce vor. Şi nu numai cu banii, ci chiar şi cu alimentele, cu lenjeria, fără a mai da vreo seamă cuiva. Unii ca aceştia nu observă că se aseamănă cu bogatul din evanghelia de astăzi, care în cele din urmă a trebuit să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu şi să fie pedepsit pentru că nu s-a folosit bine de averea lui. Toate acestea ni le aminteşte Isus în evanghelia pe care aţi ascultat-o, pentru că el doreşte ca în întreaga lume să nu mai fie săraci care să moară de frig şi de foame, aşa cum a murit săracul Lazăr.

Klimek

DUMINICA A XXV-A DE PESTE AN (C)

În Evul Mediu, adică pe vremea orânduirii feudale, războaiele dintre creştinii şi musulmanii din Europa Meridională nu se mai terminau. Pe vremea aceea, în micuţa insulă Lampeduza, care se află între Sicilia şi Africa, trăia un pustnic. Insula era locuită de creştini, dar mai apoi a fost cucerită de arabi, urmaşii lui Mahomed.
Pustnicul acesta, pentru a-şi asigura atât bunăvoinţa creştinilor cât şi a musulmanilor, a recurs la un compromis original.
În chilia lui şi-a improvizat două altare: unul creştin şi unul musulman, despărţite doar printr-o perdea. Când veneau cavalerii creştini, el le arăta altarul creştin, iar când veneau arabii le prezenta altarul mahomedan. În felul acesta atât arabii cât şi creştinii erau mulţumiţi, iar pustnicul se bucura atât de protecţia creştinilor cât şi a arabilor.
Dar cu toate acestea pustnicul trăi într-o continuă nelinişte. Se temea ca nu cumva să fie divulgat, ori din partea păgânilor, ori a musulmanilor, şi aşa să fie pedepsit, ori de unii ori de alţii... Cine slujeşte la doi stăpâni este cu neputinţă de a avea pace sufletească şi conştiinţa curată.
Chiar şi administratorul unei mari moşii, aşa cum citim în evanghelia de astăzi, încerca să slujească la doi stăpâni. Unul dintre aceştia era stăpânul moşiei, iar celălalt era chiar el însuşi, adică interesele lui personale, căci cu toate că era bine plătit, de la o vreme începuse a sustrage din bunurile stăpânului. În cele din urmă, stăpânul a aflat de sforţările lui, l-a chemat la dânsul, şi i-a cerut socoteală de furtişagul comis.
Fiind el isteţ şi cunoscător al manevrării cifrelor, aşa cum aţi auzit din cuvintele evangheliei, a început să reducă din datoriile multor datornici, aşa cum de altfel citim în evanghelie „Stăpânul a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Lc 16,8).
Aceia care dintre voi care au ascultat evanghelia şi au fost chiar atât de atenţi la cuvintele ei, ar putea crede că Isus a lăudat comportarea nedreaptă a acestui administrator, însă asta este o părere greşită. Isus nu a lăudat meschinăria lui, ci a admirat numai iscusinţa lui de a face răul, cu scopul de a-şi asigura o viaţă comodă.
Lauda aceasta adusă şiretlicului este folosită de Isus pentru a-şi dojeni ucenicii, care îl ascultau pentru că în ceea ce priveşte mântuirea sufletului ei nu erau tot atât de întreprinzători, ca şarlatanul acesta. Dojana aceasta ne este adresată şi nouă, care nu ştim să ne adunăm atare bunuri, care să-şi aibă valoarea lor nu numai pe pământ, dar şi în cer. Bunuri dintre acelea pe care să le putem lua cu noi după moarte.
Toţi ar râde de omul acela care în timpul vieţii şi-ar aduna un sac cu bani, pe care să-l ia cu dânsul când va muri, pentru că Împărăţia cerului nu se cumpără cu bani, ci numai cu fapte bune şi cu o viaţă trăită după voinţa lui Dumnezeu.
Nimeni nu poate cumpăra Împărăţia lui Dumnezeu cu bani, după ce a murit. Aceasta o poate face numai în timpul vieţii printr-o viaţă modestă şi prin ajutorarea săracilor.
În parabola pe care aţi auzit-o, administratorul acela era necinstit, pentru că fura din avutul stăpânului, aşa cum şi printre voi se mai întâmplă mici furtişaguri.
În una din şcolile sfântului Ioan Don Bosco din Torino, în vreme ce suna clopoţelul pentru gustarea de la ora patru, s-a petrecut următorul fapt: copiii au dat buzna şi au înconjurat într-o clipă cele patru coşuri pline cu sandvişuri, iar cei care le aduseseră strigau cu glas tare: „Numai câte unul să ia fiecare”. Printre cei care stăteau la rând pentru a-şi lua porţia cuvenită se afla şi un elev de 11 ani. Era sărac şi acasă, de cele mai multe ori nu se sătura cu mâncarea care i se oferea. Dar şi aici în şcoala lui Don Bosco suferea de foame, pentru că numai cu un singur sandviş nu se sătura niciodată. Văzându-i pe unii dintre băieţi că se reaşezau la rând pentru a primi şi a doua oară, a procedat şi el la fel, dar după ce a mâncat şi pe cel de-al doilea sandviş, a simţit remuşcările conştiinţei: „Am săvârşit un furt” - gândea el - şi în această stare se hotărî să-şi spovedească păcatul.
În mod obişnuit, el se spovedea la Don Bosco, dar de data aceasta voia să se spovedească la un preot care nu-l cunoştea şi merse la o altă biserică. Convins fiind că se spovedeşte la un preot străin, mare i-a fost mirarea când chiar de la început recunoscu glasul sfântului Ioan Don Bosco. Acum nu mai putea fugi dar avea şi voinţa statornică pentru a-şi spovedi păcatul. Deci, ruşinat şi cu un pic de teamă spuse:
- Părinte, am furat şi am mâncat două sandvişuri, cu toate că mi se cuvenea numai unul.
- Şi ce-i cu asta? Ţi-a făcut rău? întrebă părintele.
- Nu mi-a făcut rău.
- Îţi era foame?
- Da, foarte tare.
- Nu te mai gândi la asta, foamea şi pâinea sunt lucruri foarte bune... Dacă vei mai simţi vreodată foame şi dacă vei mai avea nevoie de ceva, vino la mine, mai spuse Don Bosco.
Şi în zilele noastre se petrec cam aceleaşi lucruri printre colegii şi cunoscuţii voştri sau chiar cu voi înşivă, că mai şterpeliţi câte ceva atunci când vă vine bine.
De aceea, dacă s-ar întâmpla ca şi printre colegii voştri să fie vreunul dintre aceştia, voi să vă folosiţi de blândeţea şi de bunătatea sfântului Ioan Bosco. Nu-l apostrofaţi pe cel greşitor, nu-l arătaţi cu degetul, căci aceasta ar fi o bădărănie şi lipsă de dragoste. Copiii care săvârşesc mici furtigaşuri nu trebuiesc trataţi cu severitate.
Copilul despre care am vorbit mai înainte era un băiat bun, pentru că nu se gândea nici câtuşi de puţin la o viaţă comodă, fără muncă. Mai târziu el a devenit preot Salezian şi l-a slujit pe singurul Stăpân, Isus Cristos prin copiii săraci din Colegiile Saleziene.
Evanghelia de astăzi ne face să medităm şi să ne punem deseori următoarele întrebări.
- Ştiu eu cum să compătimesc micile abateri ale colegilor?
- Nu cumva sunt unul dintre cei care slujesc la doi stăpâni?
- Nu slujesc banului şi vieţii trândave?
- Singurul Stăpân şi Domn, să fie pentru mine totdeauna numai Domnul Cristos, căruia cu toţii trebuie să-i slujim.

Klimek

DUMINICA A XXIV-A DE PESTE AN (C)

Cunoscând obiceiul păstorilor din Palestina, cu cea mai mare uşurinţă vom putea dezvolta această parabolă spusă de Isus referitor la oaia care nu se desparte de turmă şi care chiar dacă se rătăceşte, poate fi regăsită.
O turmă mare, de o sută sau de o sută cincizeci de oi, care paşte pe dealuri în căutarea hranei, oile cele din urmă, află iarba mâncată ori călcată în picioare de celelalte oi, care au trecut înaintea lor. În cazul acesta este şi normal, ca o astfel de oaie căutându-şi hrana să se rătăcească de turmă, şi de multe ori să rămână hăt departe, şi aşa să se piardă de celelalte oi. Uneori o asemenea oaie poate cădea în vreo crăpătură a stâncilor, ori să fie prinsă în vreo tufă de mărăcini, de unde nu mai poate ieşi.
Păstorul unei turme atât de mari, în timpul zilei nu observă lipsa acelei oi, ci numai seara după ce s-a întors de la păşune, în vreme ce-şi numără oile care trec prin strungă una câte una, atunci observă el lipsa uneia dintre ele. Pentru o şi mai mare siguranţă le mai numără o dată, şi de abia atunci îşi dă seama că lipseşte una.
Atunci închide poarta staulului, lasă turma acolo, şi cu tot întunericul nopţii merge s-o caute. La un moment dat aude în depărtare un behăit de oaie. „Da, aceasta-i oaia mea” îşi spune el mulţumit; se îndreaptă spre acolo, şi pe măsură ce se apropie, behăitul acela se aude tot mai clar. Obişnuit numai oile cele mici, cârlanii se pierd de turmă, pentru că nu au încă experienţa vieţii. La vederea stăpânului, oaia pierdută se bucură foarte mult. Aflând-o, omul o scoate din mărăcini ori din crăpătura stâncii. Ea e mică, nu e grea, de aceea o şi ia în braţe şi o aduce la staul. N-o pedepseşte, ci din contra o tratează cu multă blândeţe.
Isus povesteşte această parabolă drept răspuns la învinuirile aduse de către cărturari şi de către farisei. Aceştia văzându-l că şi tratează cu blândeţe pe vameşi şi pe păcătoşi, ziceau: „Învăţătorul acesta din Nazaret îi primeşte pe păcătoşi şi pe vameşi, vorbeşte şi mănâncă împreună cu ei!” Prin această parabolă Isus voia să le spună acestor oameni scandalizaţi, că păcătoşii au mai multă trebuinţă de ajutor decât alţii. Ca şi oaia pierdută, ei trebuie căutaţi, aflaţi şi să li se uşureze întoarcerea în sânul comunităţii.
După Înălţarea sa la cer, Isus nu se mai află printre oameni în chip văzut. Acum el nu se mai poate ocupa personal de cei păcătoşi. Dorinţa lui este ca preoţii, să-l înlocuiască în căutarea acelora, care s-au depărtat de turma lui Cristos, adică de sfânta Biserică. În privinţa aceasta în Vieţile Sfinţilor aflăm multe pilde grăitoare.
Sfântul Ioan Bosco a mers odată pentru vreo câteva zile în satul lui natal. La reîntoarcere, trecând printr-o pădure, auzi deodată un glas puternic şi răguşit, care-i striga de după copaci:
- Banii sau viaţa!
- La început, Don Bosco s-a speriat, dar revenindu-şi, după vreo câteva clipe răspunse:
- Sunt preot şi bani nu am!
Tot în clipa aceea a apărut dintre copaci un bărbat fioros cu un mare iatagan în mână, pe care Don Bosco l-a şi recunoscut. Era un tânăr de care se ocupase cel mai mult pe când mai era capelanul închisorii din Torino. Apropiindu-se, îl recunoscu şi tâlharul pe Don Bosco, şi-i venea să intre în pământ de ruşine.
- Părinte, iartă-mă, spuse el cu capul plecat. Când am ieşit din puşcărie nimeni n-a voit să mă primească în casă. Mama mi-a spus că am făcut familia de ocară. De lucru, nici pomeneală, pentru că nimeni nu mă primeşte, pentru că de îndată ce aud că am fost puşcăriaş, îmi închid uşa în faţă.
Mergând ei aşa împreună o bună bucată de timp, încet-încet, Don Bosco i-a ascultat spovada. Apoi, aşezându-se pe o piatră unde la marginea drumului a scos din servietă hârtie şi câteva plicuri şi a scris prietenilor săi din Torino, să caute un loc de muncă şi acestui om.
Familia şi cunoscuţii îl osândiseră pe tânărul acela şi s-au purtat cu dânsul aşa cum se purtau cărturarii şi fariseii cu păcătoşii, pe care-i ţineau la distanţă, şi se scandalizau atunci când Isus le lua apărarea. Însă sfântul Ioan Bosco s-a purtat exact aşa cum s-a purtat Păstorul cel bun din evanghelia de astăzi.
Să ne gândim acum şi la comportarea noastră în confruntările cu cei care ne-au săvârşit vreun rău oarecare. Spre exemplu atunci când întâlnim vreun coleg care a făcut vreo faptă rea, care a furat ceva... De comportarea noastră depinde foarte mult dacă acesta se va corija şi se va reîntoarce la viaţa normală ori va continua să păcătuiască pe mai departe, din cauză că toţi îl ţin la distanţă sau îl înconjoară. Noi cu toţii trebuie să fim tot atâţia buni păstori şi să-l ajutăm pe Isus în aflarea celor rătăciţi.
Oaia rătăcită nu este alta decât noi înşine, din cauză că ori de câte ori păcătuim noi fugim, evadăm din staulul lui Dumnezeu.
Iată şi o pildă: Un copil pricinuise o daună oarecare în casă, şi de teama să nu fie pedepsit de către părinţi, atunci când vor veni acasă, a sărit gardul şi s-a ascuns într-o tufă de liliac. Seara la reîntoarcere, părinţii observându-i lipsa au început să-l caute. Îl strigau pe nume, dar el nu răspundea, şi, numai după o bună bucată de vreme au dat peste dânsul. Tatăl, văzând în ce stare se află, de data aceasta nu l-a pedepsit, iar mama, îmbrăţişându-l i-a dat să mănânce.
În comportarea oamenilor faţă de Dumnezeu, unii se aseamănă cu acel copil. Când îşi dau seama că au săvârşit un păcat de moarte, nu se mai spovedesc şi nici nu mai participă la liturghie în vreme ce Isus, bunul Păstor, se află în căutarea lor.
În parohia noastră sunt mulţi copii. Unii s-au înstrăinat de Dumnezeu şi nu păzesc poruncile; aceştia se aseamănă cu oaia cea pierdută. Isus nu va spune niciodată cuvintele acestea: „Am mulţi copii buni în parohia asta; că se mai rătăceşte unul sau doi, asta nu mai contează!” Din contra, el ca un adevărat şi bun Păstor, pleacă în căutarea celor rătăciţi şi se bucură nespus de mult atunci când îi găseşte.
În ceea ce ne priveşte, şi noi trebuie să ne dăm toată silinţa de a veni în ajutorul lui Isus. Dacă vreunul dintre voi se va depărta de Isus, care este bunul nostru Păstor, să nu se ascundă din faţa lui, să nu-l înconjoare, ci să caute să-l afle cât mai repede. După pilda sfântului Ioan Bosco, să-l ajutăm şi noi pe Isus în căutarea acelor oameni, pe care păcatul i-a îndepărtat de Biserică.

Klimek

DUMINICA A XXIII-A DE PESTE AN (C)

Evreii, pentru a-şi feri viile de animale şi de hoţi şi le împrejmuiau cu garduri de piatră, iar în mijlocul viei înălţau câte un turn, de unde puteau observa foarte bine pătrunderea în vie a vreunui musafir nepoftit. În turnul acela, omul se putea apăra de ploaie şi de animale.
Aşa se face că proprietarul unei asemenea vii, şi-a anunţat prietenii că are de gând să zidească un turn în via lui, şi, într-adevăr a şi început zidirea, dar în cele din urmă observă că nu-l mai poate termina, din cauza lipsei de bani. Prin această parabolă Isus vrea să ne spună că un asemenea om este lipsit de prudenţă.
Lipsa de prudenţă este o primejdie comună tuturor oamenilor, dar mai ales vouă, copiilor. Uneori chiar şi copiii buni i-au nişte hotărâri pripite. Aşa spre exemplu, Domenico Savio, care se hotărâse să-şi mortifice gustul prin înfrânare la masă, postind şi chiar îndurând gerul iernii. În dormitor, el nu avea de învelitoare decât o singură pătură veche. Aceasta era o hotărâre imprudentă, pentru că aşa cum se ştie el suferea de plămâni, din care cauză sfântul Ioan Bosco i-a interzis asemenea mortificaţii. Domenico voia să se mortifice din dragoste faţă de Isus, însă mortificaţia trebuie să fie întovărăşită de prudenţă.
Mai înainte de a lua o hotărâre chiar şi atunci când este vorba despre lucruri bune, copiii deştepţi trebuie să ceară şi sfatul celor adulţi. Sfântul Domenico Savio îşi încredinţase conducerea sufletului sfântului Ioan Don Bosco; voi puteţi cere sfatul părinţilor, preotului sau chiar învăţătorului.
Preoţii şi educatorii vă spun ca să ascultaţi de părinţi, aşa cum asculta Isus. Însă uneori atunci când se află în joc dragostea către aproapele, ar mai putea interveni şi o altă problemă.
În privinţa aceasta iată ce i s-a întâmplat unui băiat cam de vârsta voastră, pe nume Gianni. După terminarea liceului, el s-a înscris la Universitate într-un oraş departe de casa părintească, unde părinţii i-au aflat o gazdă foarte bună, într-un colegiu condus de preoţi.
După o lună de la începutul anului şcolar, mama sa, preocupată de sănătatea lui, i-a trimis un pachet cu alimente şi cu dulciuri, însoţit de un bileţel pe care scria: „Toate acestea sunt numai pentru tine, dragul mamei. Ai grijă să nu ţi le fure sau să ţi le mănânce şobolanii. Nu da la nimeni; mănâncă numai tu, dragul mamei, ca să creşti mare şi frumos, şi, să poţi învăţa carte”.
Gianni era un băiat ascultător, de aceea a şi mâncat pe ascuns toate aceste provizii primite de acasă, atunci când nu-l vedea nimeni! În felul acesta reuşi să mănânce cozonacul, prăjiturile, însă fructele şi cârnaţii le-a lăsat pentru la urmă, care de altfel, s-au şi stricat, s-au alterat. Dar cu toate acestea, aşa cum erau, ca să asculte de porunca mamei, le-a mâncat şi pe acestea, din care cauză s-a îmbolnăvit de stomac.
Însă atunci când după vreo două luni mai primi de acasă un alt pachet cu aceeaşi recomandare „să mănânce totul singur şi să nu dea la nimeni”, a fost cuprins de îndoieli, dacă aici trebuie sau nu trebuie să asculte de glasul mamei... Şi asta nu numai de teama de a nu se îmbolnăvi, dar din cauză că-l mustra conştiinţa cum că este egoist. În timpul liturghiei, preoţii de acolo deseori vorbeau despre dragostea faţă de aproapele, despre necesitatea de a împărţi anumite lucruri cu alţii, spunând că aceasta este învăţătura lui Isus care se află în evanghelie.
După ce s-a gândit şi s-a gândit, în timpul recreaţiei Gianni a deschis pachetul şi a împărţit frăţeşte cu colegii tot conţinutul acestuia. După savurarea tuturor bunătăţilor, în cele din urmă, cei ce se înfruptaseră din toate acestea, cât în glumă, cât dinadins, i-au spus lui Gianni: „Gianni, trimite-i mamei tale mulţumirile noastre, că tare au fost bune şi gustoase, şi să facă bine să mai trimită şi altădată!” Gianni a scris acasă spusele colegilor, dar în acelaşi timp i-a explicat şi motivul pentru care nu a ascultat de data aceasta îndemnurile ei.
Mama lui Gianni, de altfel ca toate mamele, se îngrijea foarte mult de copilul ei: îl voia robust, deştept, frumos... Dar după ce a citit scrisoarea a observat că Gianni avea trebuinţă ca şi sufletul să se dezvolte şi să-i fie sănătos, care să se dezvolte prin fapte bune. De aceea, când îi mai trimitea câte un pachet, introducea şi câte un bileţel, în care de data aceasta se putea citi: „Pentru tine, şi pentru colegii tăi!”
Prudenţa creştină înseamnă de a urma învăţătura lui Cristos decât a oamenilor. Despre aceasta ne vorbeşte Isus în evanghelia de astăzi folosind cuvinte grele: „Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe tatăl sau pe mama sa, pe soţia sa şi copiii lui, pe fraţii şi pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa, nu poate fi ucenicul meu” (Lc 14, 25).
Aceste cuvinte nu înseamnă că noi trebuie să ne urâm părinţii pentru că în felul de exprimare al iudeilor, asta înseamnă a-i iubi sau de a-i asculta mai puţin. Isus este Dumnezeu şi ca atare trebuie să-l iubim mai mult decât pe părinţi, aşa cum a făcut Gianni, despre care am vorbit, însă asemenea cazuri sunt rare. Isus cere de la voi dragoste şi ascultare faţă de părinţi, şi ascultând de ei, voi ascultaţi de Isus.
În evanghelia de astăzi Isus spune că trebuie să-l iubim pe el, nu numai mai mult decât pe părinţii, ci mult mai mult decât pe noi înşine, mai mult decât propria noastră viaţă.
Pildă de o asemenea dragoste ne-au dat-o martirii, printre care au fost şi copii, ca sfântul Tarciziu, ori sfânta Agnesa, care şi-au jertfit viaţa pentru că nu au vrut să se lepede de Cristos. Asta s-a întâmplat în primele veacuri ale Bisericii, însă azi foarte rar dacă se mai întâlnesc asemenea cazuri.
Totuşi, chiar şi în zilele noastre, voi îi puteţi oferi viaţa lui Cristos, prin dragoste. Cum? Viaţa vă este întreţesută de multe şi felurite fapte, spre exemplu: a mânca, a dormi, a studia, a te ruga, a te juca, etc. Cum le puteţi oferi voi toate acestea lui Cristos? Asta o puteţi face numai prin intenţia cea bună. Spre exemplu, spunând în timpul liturghiei: „Isuse, vreau să-ţi jertfesc toate clipele vieţii mele din săptămâna aceasta. Tot ce voi face în aceste şapte zile le dăruiesc ţie pentru că mi-ai dat viaţa, sănătatea şi puterea de muncă!” Este bine de repetat această ofertă de mai multe ori în cursul săptămânii, şi chiar în fiecare zi, mai cu seamă la rugăciunea de dimineaţă şi de seară.
Dacă vreţi cu tot dinadinsul ca Isus să vă primească această ofertă, căutaţi să observaţi aceste două lucruri:
a) În cursul săptămânii să nu uitaţi de bunele hotărâri, care se află în ofertă. Spre exemplu, nu trebuie să spuneţi „Toată săptămâna îmi voi pregăti bine lecţiile, în afară de marţi, când mă voi duce cu ele nepregătite la şcoală”. Elevul care spune aşa se aseamănă cu omul imprudent din evanghelie, care voia să-şi zidească un turn.
b) Căutaţi a face bine şi sârguincios tot ceea ce v-aţi propus. Oferirea unor fapte săvârşite cu neglijenţă, nu i-ar plăcea lui Isus.
Experienţa de toate zilele ne învaţă că nu este prudent ca cineva să se bazeze numai pe puterile lui proprii. De aceea, oferind lui Isus întreaga voastră săptămână de lucru, aşa trebuie să-i spuneţi: „Isuse, tu vezi că sunt slab şi neputincios, şi că uit cu uşurinţă de hotărârile cele bune pe care le-am luat. De aceea, te rog, aminteşte-mi-le tu cât mai des, şi ajută-mă de a le traduce în practică”.

Klimek