DUMINICA A XVII-A DE PESTE AN (C)

Într-un grup de credincioşi se afla şi un liber cugetător care-şi bătea joc de religie, şi mai ales de rugăciunea „Tatăl nostru”, ca şi de alte rugăciuni. Una dintre familiile care se aflau de faţă, observând că omul acesta bate câmpii, îl întrebă:
- Ia, ascultă, domnule, dumneata care spui că le ştii pe toate, ai şti să ne spui şi nouă, cine a compus rugăciunea „Tatăl nostru”?
Cel întrebat a lăsat să se înţeleagă cum că întrebarea aceasta ar fi o ofensă, însă în realitate, nu ştia ce să răspundă. Însă unul dintre credincioşi, care era mai aproape de el, îi şopti: „Moise!” Numai atunci liber-cugetătorul, prinse curaj şi spuse cu toată siguranţa: „Parcă voi nu ştiţi? Chiar şi copiii ştiu că Moise este acela care a compus „Tatăl nostru”. Atunci cei de faţă au izbucnit în hohote de râs.
Însă, din păcate nu numai necredinciosul acela nu-l cunoaşte pe autorul rugăciunii „Tatăl nostru”. Această întrebare a fost pusă şi mai multor elevi din câteva şcoli americane, şi cea mai mare parte dintre ei nu au ştiut ce să răspundă.
Nu ştiu ce mă face să cred că şi printre voi, mai înainte de citirea evangheliei de astăzi, în cazul când v-aş fi pus această întrebare, mulţi nu ar fi ştiut ce să răspundă. Însă acum voi ştiţi că autorul rugăciunii „Tatăl nostru” nu-i Moise, ci însuşi Isus. De aceea, această rugăciune se mai numeşte şi  „Rugăciunea domnească”, adică Rugăciunea Domnului nostru Isus Cristos.
Apostolii, admirau felul lui Isus de a se ruga. De multe ori îl vedeau retrăgându-se în locuri singuratice, unde se ruga ceasuri întregi. Apostolii nu erau în stare să se roage cu atâta fervoare, şi apoi, nici nu ştiau cum să se roage. Fără prea multă greutate puteau recita împreună, rugăciunile învăţate în copilărie, sau să cânte psalmii. Însă atunci când se aflau singuri ei nu ştiau cum să vorbească cu Dumnezeu. S-au dus odată ca să se roage pe muntele Tabor, căruia i se mai spune şi al „Schimbării la Faţă”. Însă în vreme ce Isus se ruga în tăcere, ei au adormit. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în joia sfântă, în Grădina Măslinilor.
Pentru că ar fi vrut să se roage şi nu ştiau cum, s-au adresat lui Isus cu cuvintele: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm...”. Atunci Isus i-a învăţat rugăciunea „Tatăl nostru”, care este cea mai frumoasă rugăciune.
Aşa cum aţi auzit, Isus nu voia ca noi să începem rugăciunea cu cuvintele „Tatăl meu”, ca Tată al lui Israel, sau al creştinilor, ci cu cuvintele „Tatăl nostru”, adică al tuturor oamenilor din lume fără deosebire.
În unul din oraşele Sudanului (Africa) se află o mare şcoală condusă de surorile italiene Comboniene. La începutul anului şcolar, sora directoare a propus, ca mai înainte de începerea cursurilor toţi copiii să recite „Tatăl nostru”. Corpul profesoral compus din treizeci şi trei de profesori, dintre care mulţi fiind musulmani, au acceptat propunerea.
În cea dintâi zi a anului şcolar, copiii din toate clasele se adunară în curtea şcolii. Mai întâi directoarea le-a explicat semnificaţia rugăciunii, prin cuvintele: „Fiind Dumnezeu Tatăl nostru, el ne iubeşte pe toţi deopotrivă. El ne iubeşte pe toţi şi dacă am căzut în vreo greşeală. El este dispus totdeauna să ne ierte. La rândul nostru, ca fii ai aceluiaşi Tată, trebuie să ne iubim unii pe alţii, ca tot atâţia fraţi şi tot atâtea surori...”. Apoi cu toţii împreună au rostit rugăciunea „Tatăl nostru”. Rugăciunea a plăcut tuturor, atât profesorilor, cât şi elevilor, cât şi părinţilor acestora, care veniseră la inaugurarea noului an şcolar. Mai trebuie ţinut cont că din cei 1500 de elevi, care frecventau şcoala aceea, mai mult de jumătate erau musulmani.
De atunci în fiecare zi, mai înainte de începerea lecţiilor, elevii împreună cu profesorii recită „Tatăl nostru”.
„Într-o zi - povesteşte directoarea - mă simţeam rău şi n-am putut fi de faţă la rugăciunea comună, când m-a înlocuit unul dintre profesorii musulmani. Omul acesta s-a rugat cu atâta evlavie, încât auzindu-i glasul prin fereastra întredeschisă, am rămas plăcut impresionată. Apoi, profesorul acesta mă înlocuia totdeauna când dintr-un motiv ori altul nu puteam fi de faţă. Foarte impresionant lucru este să vezi copiii de diferite religii şi naţiuni, rugându-se unuia şi aceluiaşi Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturora. Rugăciunea aceasta ne ajută foarte mult pentru ca în şcoală să se creeze o atmosferă de bunăvoinţă, de veselie şi de solidaritate.
Înainte de Naşterea lui Isus oamenii credeau că Dumnezeu ar fi un Judecător aspru. Unii şi-l închipuiau că ar locui deasupra norilor şi a stelelor, şi că îndată ce vede pe cineva că păcătuieşte, tot atunci îl şi pedepseşte. În naivitatea lor, oamenii credeau că tunetele şi fulgerele ar fi semnele mâniei lui Dumnezeu.
Însă Isus le-a explicat oamenilor, că Dumnezeu este un Tată bun, şi atunci când îl vede pe om păcătuind doreşte îndreptarea lui şi-l ajută ca să nu mai păcătuiască.
Chiar şi copiilor, de mai multe ori le vine greu ca să creadă că Dumnezeu este Tată.
Părinţii unui băiat erau foarte buni, şi de aceea atunci când preotul l-a întrebat pe acest copil, cum se roagă, el a răspuns cu toată sinceritatea: „Eu mă rog în aşa fel lui Dumnezeu ca şi cum aş vorbi cu tata şi cu mama”. Acesta este un răspuns foarte frumos. Rugăciunea noastră trebuie să fie directă şi atât de sinceră, ca într-o convorbire între fiu şi tată, dintre copii şi părinţii lor. Ba chiar şi mai sinceră, pentru că de multe ori copiii cei mai mărişori se sfiesc să vorbească cu părinţii lor. Le vine greu ca să-şi destăinuie toate greutăţile pe care le întâlnesc în viaţă. Pe când lui Dumnezeu ei îi pot spune totul, fără nici o sfială, pentru că el ştie din ce fel de pământ suntem creaţi.
Dacă pâinea este hrana cea de toate zilele a trupului nostru, această rugăciune ar trebui să fie pâinea noastră cea de toate zilele a sufletului nostru, pe lângă sfânta Împărtăşanie. Animalele se mulţumesc cu hrana trupului, însă un credincios nu se poate mulţumi numai cu aceasta. În această ordine de idei, un preot a spus odată copiilor: „Acei copii, fie ei băieţi ori fete, care atunci când se trezesc dimineaţa din somn nu spun nici o rugăciune, ci caută imediat ceva de mâncare, se aseamănă cu pisica, cu câinele, cu boul, cu măgarul sau cu alte animale pentru că numai acestea imediat ce se trezesc din somn, caută mâncarea”.
Nu-i chiar atât de frumos lucru de a-i asemăna pe copii cu animalele. De aceea, un alt preot explicând copiilor trebuinţa rugăciunii zilnice, le spunea pe un ton ceva mai moderat: „Gândi-ţi-vă - spunea preotul - că aţi avea în casa voastră un oaspete, un prieten scump. Dar dacă dimineaţa nu l-aţi saluta şi în timpul zilei nu i-aţi adresa nici un cuvânt, credeţi voi că aceasta ar fi o faptă civilizată?... Acelaşi lucru se poate spune şi despre comportarea noastră faţă de Dumnezeu. El este cel mai mare prieten al nostru, cel mai bun prieten pe care l-am putea avea pe pământ”.
Acum, gândiţi-vă şi voi serios, şi nu uitaţi niciodată rugăciunea de seară şi de dimineaţă. Iar pentru ca să nu uitaţi aceasta este bine să aveţi totdeauna în apropierea patului vostru o icoană a lui Isus, pentru ca văzând-o la culcare şi la trezire să vă fie mai uşor de a-i adresa câteva cuvinte, aşa cum i le-aţi adresa celui mai bun prieten. Dumnezeu vă vrea tot binele din care cauză şi voi trebuie să vă daţi toată silinţa de a fi mai buni, mai blânzi, mai înţelegători.

Klimeck

DUMINICA A XVI-A DE PESTE AN C

Maria, Marta şi fratele lor, Lazăr, erau prietenii lui Isus, care, deseori îl primeau cu drag în casa lor. Ocaziile nu lipseau, pentru că Betania, acolo unde locuiau ei, se afla numai la trei kilometri de Ierusalim. Aşa se face că Isus atunci când se simţea obosit şi mai ales în trecerea lui spre cetatea sfântă, se abătea şi pe la casa aceasta ospitalieră pentru a se mai odihni.
În evanghelia de astăzi, sfântul Luca descrie una din aceste vizite la Betania, pentru care trebuie să-i fim recunoscători. Intrând el în casa prietenilor, aceştia i-au oferit mai întâi apă şi toate cele de trebuinţă pentru a-şi spăla mâinile şi picioarele prăfuite de drumul cel lung. Pe vremea aceea drumurile nu erau asfaltate ca în zilele noastre. Apoi, cele două surori îl invitară să se odihnească.
Probabil că în ziua aceea Lazăr nu era acasă, pentru că de data aceasta evanghelistul nu ne spune nimic despre dânsul. Maria s-a aşezat la picioarele lui Isus, exact aşa cum obişnuiau ucenicii rabinilor, care se aşezau la picioarele rabinilor pe nişte rogojini sau chiar pe pământul gol, pentru a le asculta învăţătura. Isus, vorbea degajat cu Maria, pe care o învăţa calea Domnului.
Între timp, Marta lucra de zor la bucătărie pentru a pregăti un prânz ceva mai deosebit. Pregătise ea multe mese mari, ca la sărbători, cu oameni mai mulţi ori mai puţini, dar de data aceasta voia cu tot dinadinsul să se depăşească pe ea însăşi. Preocupată cu tot ceea ce avea de făcut, la un moment dat se adresă lui Isus cu scopul de a o trimite pe Maria ca s-o ajute. Însă, Isus o dojeni oarecum pe Marta, în vreme ce Maria rămase şi pe mai departe la picioarele lui Isus.
Pentru ce a dojenit-o Isus pe Marta? Poate pentru că dădea prea multă atenţie pregătirii prânzului? Voia el ca Maria să rămână la picioarele lui, să-l asculte şi să se roage, fără să se mai ocupe de treburile casei?  Nu. Categoric nu. Însuşi Isus muncise ani şi ani la dulgherie, şi îi îndemna pe oameni să muncească. Aşadar, pentru ce de data aceasta nu-i dădea dreptate Martei? Asta numai din cauză că Marta credea că pregătirea prânzului era lucrul cel mai interesant, chiar şi decât ascultarea învăţăturilor sale.
Isus nu dispreţuieşte nici câtuşi de puţin munca Martei, întrucât de mai multe ori se bucurase de ospitalitatea ei. Chiar şi în ziua aceea a mâncat din cele pregătite de dânsa şi i-a mulţumit pentru toată grija şi osteneala depusă, dar mai ales pentru afecţiunea ei. Cu toate acestea, pentru Isus tot mai mult valora învăţătura decât cel mai mare banchet posibil. Mai bucuros ar fi fost dacă ar fi văzut-o şi pe Marta la picioarele sale, iar după aceea să se mulţumească chiar şi numai cu o gustare simplă.
Marta era prietena lui Isus, şi prietenilor trebuie spus totdeauna adevărul, chiar şi în cazul când acesta este mai puţin plăcut... Desigur, trebuie procedat cu delicateţe, şi nu de faţă cu alţi oameni, mai ales dacă aceştia sunt străini familiei. Desigur că şi Isus o înştiinţase pe Marta cu multă delicateţe, şi poate chiar cu zâmbetul pe buze, ceea ce putem deduce din însăşi cuvintele sale: „Marta, Marta...!”
Multe sunt şi în zilele noastre stăpânele caselor, aşa cum era Marta pe vremuri, care este şi patroana lor. De multe ori, duminica sau la anumite sărbători şi prin casele noastre vin musafiri, vin oaspeţi. Atunci mama nu mai merge la biserică pentru că trebuie să pregătească mai multe feluri de bucate, desigur, nu pentru Isus, aşa ca Marta, ci pentru oaspeţi. Deseori, chiar şi câte una dintre voi, fetelor, trebuie să rămâneţi acasă pentru a da o mână de ajutor. Participarea la sfânta liturghie, ascultarea evangheliei lui Isus, vi se pare un lucru mai puţin important decât o mâncare bună.
Uneori nici băieţii nu merg la biserică sub diferite pretexte: ba că au nişte lecţii de învăţat, ba că astăzi este la televizor un meci interesant, etc... Sfânta liturghie şi cuvintele lui Isus li se par mai puţin importante decât munca şi distracţiile.
Unor asemenea băieţi şi fete, Isus le adresează aceleaşi cuvinte, pe care le-a adresat Martei: „De multe, chiar de prea multe lucruri vă ocupaţi, însă voi nici nu vreţi să ştiţi de lucrul cel mai important...”.
A da o mână de ajutor mamei la bucătărie, nu-i un lucru rău, însă asta nu în timpul liturghiei, care aşa cum ştiţi, nu durează decât un ceas... Aveţi destul timp şi după aceea! Totul se poate face atunci când ştii să drămuieşti bine timpul. Participarea la liturghie în zilele de duminică ori de sărbătoare şi cele câteva minute de rugăciune seara şi dimineaţa, vă vor ajuta foarte mult să vă reculegeţi spre a vă putea întrebuinţa bine timpul pentru ca să vă puteţi îndeplini bine toate datoriile.
Şase elevi dintr-o şcoală catolică din Anglia, între 13 şi 15 ani, s-au hotărât să exploreze o mină veche şi părăsită. Aşa cum era de aşteptat, ei s-au rătăcit prin labirintul de galerii al minei. După ce au tot umblat ei preţ de câteva ore, în cele din urmă şi-au dat seama că situaţia era disperată. Hrana li se împuţinase, iar cele câteva lumânări pe care le mai aveau erau pe sfârşite. În cele din urmă ajunseră într-o galerie ceva mai mare. Acolo au îngenuncheat şi au început să spună Rozariul. Rugăciunea aceasta i-a calmat şi i-a încurajat.
La un moment dat, unul dintre ei zări o gaură în peretele hubei, dar nu mai mare decât grosimea unui creion, care mergea în sus, şi spuse: „Această gaură trebuie să fie făcută de un vierme, ceea ce înseamnă că nu suntem departe de suprafaţa pământului”. Elevii aceştia învăţaseră la şcoală că nici un vierme nu coboară mai mult de cincisprezece picioare în pământ.
Atunci începură să sape în acea direcţie trasată de vierme. Munceau băieţii cu rândul câte un sfert de oră: unul săpa pământul, altul ţinea lumânarea, iar ceilalţi se rugau cu glas tare. După câteva ceasuri de muncă încordată ajunseră la suprafaţă, simţind boarea proaspătă a aerului reconfortant, în vreme ce admirau bolta înstelată a cerului. „Mulţumim lui Dumnezeu, suntem salvaţi!” strigară cu toţii într-un glas. Erau fericiţi atât ei cât şi părinţii lor, care îi aşteptau îngrijoraţi.
Noi nu ne putem pronunţa dacă salvarea acelor copii a fost sau nu a fost un fapt extraordinar, însă un lucru este absolut sigur: ei s-au purtat ca nişte adevăraţi creştini, şi-au unit munca cu rugăciunea. Rugăciunea le-a dat liniştea sufletească, şi numai aşa au putut ieşi la suprafaţă din acea mină părăsită.
Poate veţi spune că aceasta a fost una din acele întâmplări rare. Însă viaţa voastră nu este oare una din acele întâmplări unice pe care Dumnezeu v-a dat-o ca s-o trăiţi, şi, care odată şi odată se va sfârşi? Toţi oamenii trebuie să trăiască în mod înţelept, cu curaj şi cât mai frumos. Rugăciunea vă va ajuta şi va fi pentru voi un moment de odihnă şi de reflecţii asupra vieţii, pe care după ce aţi revăzut-o cu seninătate în faţa lui Dumnezeu să faceţi îndreptările de rigoare. Aceasta, pentru că erorile şi rătăcirile, fac şi acestea parte din viaţa fiecărui om.
De obicei, în viaţa noastră, se află Marta, care munceşte şi care ar vrea să ocupe primul loc. Ea ar vrea să limiteze şi să îngrădească cât mai mult activitatea Mariei, adică rugăciunea făcută la picioarele lui Isus... De aceea să ne rugăm mult şi bine pentru a înţelege necesitatea rugăciunii, aşa cum a înţeles-o Maria.

Klimek

DUMINICA A XV-A DE PESTE AN (C)

Cu două duminici în urmă am auzit cum cei doi apostoli: Iacob şi Ioan, voiau ca să ceară de la Dumnezeu foc din cer, pentru ca să-i pedepsească pe samaritenii care nu voiau să-i găzduiască pentru o noapte. Isus îi dojenise sfătuindu-i că ei trebuie să-i iubească şi pe samariteni, oameni consideraţi de iudei ca eretici şi duşmani. Evanghelia de astăzi ne face să înţelegem că atunci când Isus a auzit întrebarea cărturarului: „Oare este aproapele meu?”, a înţeles că este vorba despre o îndoială comună a multora dintre evrei, cum că toţi oamenii, deci şi samaritenii cei dispreţuiţi, sunt aproapele nostru, şi aceasta îl făcu să povestească parabola Samariteanului Milostiv.
Aceasta este una din parabolele cele mai frumoase. Acţiunea se desfăşoară pe drumul cel mare care duce de la Ierusalim, la Ierihon. Ierusalimul se află la o altitudine de 806 metri de la nivelul Mării, iar Ierihonul se află sub nivelul Mării cu 250 metri. Aşadar, cel care călătoreşte de la Ierusalim la Ierihon, trebuie să coboare mai bine de un kilometru.
Pe cele două laturi ale drumului, sunt peşteri, râpe şi prăpăstii, nu puţine la număr. Pe vremea lui Isus, acela era locul unde se ascundeau tâlharii, care atacau călătorii şi mai ales caravanele negustorilor.
Isus povesteşte ceea ce i s-a întâmplat unuia dintre aceştia. Tâlharii i-au întins o cursă, în care, de fapt, a şi căzut. Apoi, l-au bătut zdravăn, i-au luat tot de a avut marfă şi bani, şi l-au lăsat mai mult mort, la marginea drumului.
Nu mult după aceea au trecut pe acolo un preot şi un levit, adică, un fel de dascăl, cum am spune noi. Aceştia s-au uitat la dânsul, şi, poate că l-au şi compătimit, dar din nefericire nu l-au ajutat cu nimic, şi şi-au continuat drumul! Poate că se grăbeau să ajungă cât mai repede la templu, pentru slujbă, cu gândul că s-or mai afla şi alţii, mai puţin grăbiţi decât ei, pentru a-i da o mână de ajutor acelui nefericit. Sau poate că-şi închipuiau că omul acela nu ar fi evreu, adică vreun păgân sau vreun samaritean, adică un necurat, de care nu era învoit să se atingă nici un evreu, cu atât mai puţin preotul ori levitul.
Numai samariteanul s-a îngrijit de omul căzut în mâna tâlharilor. El n-a mai ţinut cont de religie şi nici de naţionalitate. I-a spălat rănile, l-a bandajat, l-a pus pe dobitocul lui, cu care l-a dus la un han şi s-a îngrijit de dânsul în ziua aceea. Iar a doua zi, mai înainte de plecare, i-a dat hangiului o sumă de bani, cu rugămintea ca să aibă grijă de omul acela, şi, orice va mai cheltui în plus, la reîntoarcere, el îi va achita totul.
La sfârşitul parabolei Isus a întrebat: „Oare dintre aceştia trei care vi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” Vrând-nevrând, învăţatul în lege a trebuit să răspundă că samariteanul era acela. Prin această parabolă Isus a vrut să ne înveţe că aproapele nostru sunt toţi oamenii, deci şi duşmanii. În felul acesta Isus a subliniat adevărul evanghelic, după care noi toţi avem obligaţia de a ajuta pe fiecare om căzut în nenorocire.
Nicoleta era o fată de 11 ani care frecventa una din şcolile elementare din Milano, numită „Maria Neprihănită”, condusă de surori. Tatăl ei era un bijutier bogat. Mai avea doi fraţi şi o surioară. În una din zile a auzit povestindu-se la şcoală parabola Samariteanului Milostiv. I-a plăcut  mult această parabolă şi îşi zicea în inima ei: „Aşa ceva se putea întâmpla numai pe vremea aceea, şi, numai unor oameni adulţi, nu şi în zilele noastre când omenirea a ajuns la aşa o civilizaţie, şi mai ales copiilor de vârsta mea!” Nu ştia, sărmana, că un fapt asemănător , se va petrece chiar şi cu dânsa!
Într-o dimineaţă mergea la şcoală împreună cu surioara ei Graziella, şi a fost răpită de patru tâlhari mascaţi... După aceea, bandiţii au telefonat părinţilor să pregătească vreo câteva milioane dacă vor să-şi mai vadă fata vie şi sănătoasă.
Părinţii fetei cu toate că erau bogaţi au trebuit să mai împrumute ceva bani pentru a-şi putea răscumpăra fiica, pe care i-a depus într-un anumit loc indicat de tâlhari. După 19 zile tâlharii au eliberat-o pe Nicoleta, la timp de noapte, lăsând-o pe drumul pustiu, departe de locuinţele oamenilor. Copila tremura de frică şi de frig, pentru că era îmbrăcată numai cu o salopetă, şi mai ales că aceea era o noapte de decembrie. Între timp, reuşi să-şi dezlege mâinile, pentru că bandiţii o lăsaseră acolo cu mâinile legate şi legată la ochi.
Nu ştia unde se află, şi aşa stătu o bucată de vreme la marginea drumului, încercând să oprească vreo maşină, dar nimeni nu-i dădea nici o atenţie, pentru a nu-şi crea, oamenii, probleme. Printre toţi oamenii aceia ea nu a aflat nici un samaritean milostiv, aşa cum aflase omul cel căzut printre tâlhari pe drumul Ierihonului.
În cele din urmă, luându-şi inima în dinţi a plecat aşa într-o doară, nici ea nu ştia încotro merge, dar după o bucată bună de drum a dat de o casă mare. La miez de noapte, a încercat să sune şi să bată în poartă, dar nimeni nu-i răspundea. Locatarii acelei case dormeau ori poate le era teamă să iasă din cauza vreunei surprize neplăcute. În cele din urmă, o doamnă în vârstă de la etajul doi coborî, şi în câteva cuvinte, copila îi spuse ce-i cu dânsa şi de ce se află acolo la o oră atât de târzie. Doamna aceea, o luă şi o duse în casă, îi dădu ceva de-ale mâncării, ca să se mai întremeze. Între timp îi pregăti o baie, apoi telefonă la poliţie şi părinţilor ei.
Şi cu aceasta, trista întâmplare a Nicoletei luă sfârşit, care s-a şi reîntors la şcoala surorilor. Acum, Nicoleta, înţelegea mai bine parabola Samariteanului Milostiv, pentru că o trăise în toată cruzimea ei.
Nu ştiu dacă în viaţa voastră veţi da peste un călător prădat şi bătut, părăsit la marginea drumului undeva de locuinţe omeneşti, dar sunt absolut sigur că veţi întâlni colegi şi colege aflaţi în situaţii critice, când vă veţi putea asuma rolul de samaritean milostiv, faţă de aceştia sau faţă de acestea. Spre exemplu, acesta ar putea fi un elev timid, fricos, din cauză că părinţii îi sunt divorţaţi şi că el nu mai are nici un sprijin în lume...
Mulţi dintre copii sunt indiferenţi în faţa unor astfel de probleme, şi de multe ori îl mai umilesc şi ei pe colegul lor nefericit. Uşor este să râzi şi să-ţi baţi joc de cei slabi lipsiţi de apărare. Dorinţa lui Isus este de a veni în ajutorul unor astfel de copii. El doreşte să le spuneţi o vorbă bună şi să-i ajutaţi, după posibilităţi.
De obicei, bunătatea începe a se învăţa în propria familie printr-o exercitare continuă cu fraţii, cu surorile, cu părinţii şi cu rudele cele mai apropiate.
În una din zile, o doamnă întâlni pe stradă o fată cam de 11 ani, care ducea pe spate un copil cam de vreo trei ani, pe care o întrebă:
- Nu-i prea greu pentru tine, copilul acesta să-l duci pe spate?
- Prea greu? Cum să fie greu? Ăsta-i fratele meu - răspunse copila.
Desigur, că şi vouă vi se va prezenta ocazia de a veghea la căpătâiul vreunei rude bolnave, când îi veţi putea alina durerea prin vreun serviciu oarecare.
Sfinţii şi părinţii Bisericii îl numesc pe Isus „Samariteanul milostiv”. Pentru ce? Pentru că se îngrijeşte de oameni şi le vindecă rănile pricinuite de mânie, de ură, de invidie şi de toată gama nefastă a păcatelor. El ne vindecă şi sufletele noastre rănite de păcat... Aceasta o face în timpul spovezii şi tot de atâtea ori când ne spovedim şi-i cerem iertare. Cea mai bună metodă pentru a-i arăta recunoştinţa este dragostea pe care trebuie s-o avem faţă de cunoscuţii şi de prietenii noştri, faţă de toţi oamenii.

Klimeck

DUMINICA A XIV-A DE PESTE AN (C)

Timp de trei ani Isus a predicat evanghelia prin satele şi prin cetăţile Palestinei. Însă el ştia că nu va putea ajunge chiar peste tot şi se mai gândea că după trei ani va muri pe cruce şi după Învierea sa din morţi se va Înălţa la cer. Deci, Isus se gândea la viitor. Pentru munca apostolică trebuia mulţime de lucrători, care să-l poată înlocui întru toate. Cu acest scop, el şi-a ales mai întâi 12 apostoli, iar în evanghelia de astăzi şi-a ales alţi 72 de ucenici. Lui Isus chiar şi numărul acesta de 72 i se părea prea mic, pentru a putea predica evanghelia în toată lumea spre convertirea popoarelor.
Pe aceşti oameni care trebuiau convertiţi şi câştigaţi, Isus îi numea „seceriş”, iar la un asemenea seceriş trebuiau mii şi mii de secerători. În zilele noastre ar trebui şi mai mulţi. De aceea a şi spus: „Mare este secerişul, dar puţini sunt secerătorii. Rugaţi-l, dar, pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui” (Lc 10, 2).
Numai simpla chemare la viaţa de misionar nu este suficientă căci pentru predicarea evangheliei se cere nu numai o pregătire serioasă, dar şi mult talent.
Isus îşi pregătea ucenicii dându-le diferite indicaţii. În primul loc îi sfătuia ca atunci când pleacă în lume ca să predice evanghelia, să nu ia cu dânşii prea multe lucruri. Pe vremea aceea cei care călătoreau purtau cu dânşii desagi, adică un fel de dublă traistă, cu de ale mâncării şi haine de schimb, un toiag în care să se sprijine, cu care să se apere de şerpi, de animale sălbatice, şi, vreo câţiva bani. Însă Isus le porunceşte ucenicilor ca atunci când pleacă în misiuni, să ia cu dânşii numai strictul necesar unei călătorii de scurtă durată. Trebuiau să ştie că Dumnezeu se va îngriji de ei, şi va face în aşa fel ca oriunde se vor duce, vor afla oameni buni şi cu frica lui Dumnezeu, care îi vor primi în casele lor.
A doua indicaţie suna aşa: „Să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum”. Cu alte cuvinte să nu piardă vremea în pălăvrăgeli deşarte cu unul sau cu altul... Desigur, că lucrul acesta pare curios, dar prin aceste cuvinte Isus voia să-şi pună în gardă ucenicii împotriva vorbăriilor deşarte, proprii popoarelor orientale, care îndeobşte, toate acestea alunecau pe panta interesului şi a câştigului mai mult sau mai puţin cinstit.
Cel care predică evanghelia nu trebuie să-şi piardă timpul preţios prin vorbe fără rost, iar atunci când intră într-o casă salutul lui să fie acesta: „Pace acestei case”.
În cele din urmă, ucenicii nu trebuiau să se descurajeze în faţa nereuşitelor, a eşecurilor. Dacă nu erau primiţi într-o cetate, ei trebuiau să plece imediat de acolo şi să meargă într-un alt sat ori într-o altă cetate.
- Părinte, sfinţia voastră spuneţi că în zilele noastre pleacă în misiuni preoţi, călugări, călugăriţe, doctori, infirmiere, profesori, profesoare, etc. Dar noi, copiii, ce-am putea face pentru misiuni?
- Isus ne mai aminteşte de un lucru pe care-l pot realiza chiar şi copiii. Cei care nu pot merge în misiuni trebuie să se roage lui Dumnezeu, pentru ca misionarii să fie nu numai buni, ci foarte buni şi însufleţiţi de duhul de jertfă... Ne mai vorbeşte şi despre ajutorul material trebuincios misionarilor.
În Camerun (Africa), lucrează mulţi misionari, dintre care vreo câţiva polonezi. Copiii polonezi cunosc câte ceva din munca acestor misionari. Aceşti copii nu sunt bogaţi dar cu toate acestea din când în când oferă şi ei câţiva bănuţi pentru misiuni. Cu banii colectaţi cumpără caiete, creioane colorate, uneori chiar haine sau sandale, pe care le trimit misionarilor polonezi din Africa, acolo unde copiii sunt mult mai săraci decât copiii din Polonia. Prin aceste ajutoare o parte din copiii africani au cu se să se îmbrace, pentru a putea merge la şcoală, ca şi cele trebuincioase scrisului. Uneori, împreună cu darurile, copiii aceştia buni, introduc în pachete şi câte un bileţel cu următorul cuprins: „Copiii din Polonia se gândesc la voi, şi se roagă pentru voi!” Misionarii traduc aceste cuvinte micuţilor africani, iar aceştia la rândul lor, prin misionari, îi salută pe copiii polonezi, le mulţumesc şi-i asigură de rugăciunile lor.
Copiii italieni, francezi, germani şi americani sunt mai privilegiaţi, mai înstăriţi, şi trimit misionarilor mai multe lucruri. Oricum, lucrul cel mai important nu-l constituie valoarea, mai mică sau mai mare a acestor daruri, ci dragostea şi inima cea bună. În felul acesta copiii europeni participă la misiuni, cu alte cuvinte, sunt şi ei nişte „mici misionari”. În vreme ce misionarii predică despre dragostea lui Isus, copiii, prin faptele lor mărturisesc această dragoste. Şi aşa cum se ştie, pilda este mult mai convingătoare decât cuvintele.
Aceasta este o altă poruncă a lui Isus, pe care a încredinţat-o ucenicilor, mai înainte ca aceştia să plece în misiuni. Lucrul acesta îl fac şi misionarii din zilele noastre prin Asia şi prin Africa, construind spitale şi orfelinate.
A. Colombes, de origine franceză, un bărbat în vârstă de cincizeci de ani, i s-au paralizat picioarele. Soţia, mai înainte de a pleca la serviciu îl aşeza într-un fotoliu... Singur nu se putea mişca, şi numai cu mare greutate reuşea să întoarcă paginile cărţii pe care o citea.
Cu toate că era necredincios, parohul din parohia respectivă îl vizita adesea. Apoi, a întreprins pentru el o acţiune de ajutorare din partea catolicilor acelei parohii. Un tânăr medic se ocupa de sănătatea lui... În fiecare joi, îl vizita un grup de copii cam de vârsta voastră, care-l ajutau să întoarcă filele cărţii sau ale revistei pe care o citea. Îi aprindeau focul, uneori chiar şi luleaua, şi căutau de a-i reduce la minimum propria-i singurătate.
Cu puţin timp înainte de Crăciun, omul acesta îi spuse preotului:
- Părinte, vă rog să mă pregătiţi şi pe mine la sărbătoarea Crăciunului.
- Dar dumneata nu crezi în Dumnezeu, eşti ateu.
- Aşa a fost mai demult, părinte, dar de vreo câteva luni de când îl văd pe doctorul acesta că vine în fiecare săptămână cu fetiţa lui, ca să se intereseze de sănătatea mea, când văd grupurile de copii, care mă vizitează şi mă ajută, mi se pare că-l văd pe Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate învăţa o atare dragoste faţă de oameni.
De sărbătoarea Crăciunului A. Colombes s-a spovedit şi s-a împărtăşit, după care a mai trăit un an întreg, aşa ca un bun creştin.
Copiii aceştia francezi erau misionari, fără să părăsească propriul lor oraş. Desigur că şi voi cunoaşteţi mulţi bolnavi, poate chiar şi în familiile voastre.
Astăzi să vă gândiţi serios şi să vedeţi cum anume aţi putea deveni misionari. Aşa cum v-am mai spus, trei sunt metodele pentru a deveni misionari:
1. Rugăciunea;
2. Ajutorul material oferit misionarilor;
3. Vizitarea bolnavilor.
Aceasta este metoda cea mai potrivită pentru fiecare dintre voi, pe care vă va descoperi-o Isus, atunci când îl veţi primi în sfânta Împărtăşanie.

Klimek