Nu toţi fariseii erau împotriva lui Isus. Unul dintre ei, pe nume Simon, l-a invitat odată pe Isus la un ospăţ, acasă la el.
Pe vremea aceea, la evrei era obiceiul, ca cel care era chemat la masă, mai întâi era primit de către unul dintre slujitorii casei, care îi prezenta apa pentru spălatul mâinilor, apoi îi dezlega curelele încălţămintei şi-i spăla picioarele prăfuite, iar numai în cele din urmă apărea stăpânul casei şi-l săruta pe cel invitat.
Noi nu avem de unde şti ce anume l-a făcut pe Simon să nu-şi îndeplinească nici unul din aceste acte de gentileţe.
În toiul acelui banchet s-a întâmplat ceva extraordinar. La un moment dat a apărut printre oaspeţi şi o femeie care nu fusese invitată. Era cunoscută de toţi ca o mare păcătoasă şi dispreţuită mai ales de către cărturari şi farisei. Era nefericită şi foarte tristă fiindcă nu aflase nici un fel de alinare ori satisfacţie în păcatele ei. Acum, în cetate ajunsese Isus; cuvintele şi minunile săvârşite de el treceau din gură-n gură. Prin cunoştinţele ei aflase femeia aceasta că Isus nu-i dispreţuia pe păcătoşi, din contra, el le căuta prietenia şi le ierta păcatele. Mai înainte de întâlnirea aceea, probabil că nu o dată fusese şi ea printre ascultătorii lui, pentru a se convinge personal că cele aflate erau adevărate. Asemenea celorlalţi bolnavi, care se prezentau în faţa lui Isus cu trupurile lor bolnave, tot aşa se pregăti şi ea să se prezinte cu sufletul ei păcătos şi bolnav. Dar, cum pe Isus nu-l putea găsi niciodată singur, şi nici nu ar fi vrut ca să-şi destăinuiască toată amărăciunea sufletului de faţă cu alţi oameni, aşa se face că alese tocmai banchetul din casa lui Simon fariseul, unde probabil că persoanele invitate nu erau prea multe.
Venise fără să fi fost invitată, şi poate că-şi pregătise de mai înainte tot ceea ce avea de spus: cuvinte de căinţă, de cerere şi de iertare. Dar odată ajunsă acolo nu spuse nimic din toate acestea, deoarece a înţeles că Isus îi cunoştea întreaga ei comportare de până atunci şi că era bine să nu se dea în spectacol cu mărturisirea ei în faţa oaspeţilor, scandalizaţi şi curioşi. Singurul lucru potrivit ce avea de făcut, era acela de a se arunca la picioarele lui Isus pentru a-şi plânge păcatele.
Fariseul Simon, văzând-o că spală picioarele lui Isus cu lacrimi şi că le şterge cu părul mătăsos al capului ei, şi, că le mai şi sărută, s-a scandalizat. Cu toate acestea nu îndrăznea să-şi exprime mânia cu glas tare şi s-o dea afară pe această femeie din casa lui. Se gândea în mintea lui că dacă Învăţătorul din Nazaret ar fi cu adevărat proroc ar şti cine era acea femeie care-i săruta picioarele şi nu i-ar fi permis aceasta.
Însă Isus cunoştea nu numai viaţa acelei femei, ci chiar şi gândurile cele mai ascunse, atât ale femeii cât şi ale lui Simon, aşa ca şi cum gândurile le-ar fi fost scrise pe frunte. Pentru a-l învăţa pe el şi pe ceilalţi oaspeţi cât de mare este dragostea, ca şi părerea de rău de păcate, spuse: „Multe păcate i se iartă acestei femei, pentru că mult a iubit!”
Simon fariseul şi ceilalţi oaspeţi nu puteau înţelege marea bunătate a lui Isus faţă de femeia căreia îi părea rău de păcatele săvârşite. Din nefericire această comportare este comună multor creştini care se cred a fi ucenicii lui Cristos. Însă adevăraţii creştini, şi mai ales sfinţii se poartă cu totul altfel.
În una din zile sfântul Francisc de Sales a ascultat spovada unei femei, care ca şi femeia din evanghelia de astăzi ducea o viaţă uşuratică. Observând căinţa ei sinceră, sfântul îi dădu dezlegarea, o binecuvântă şi îşi exprimă bucuria pentru întoarcerea la Dumnezeu a acelei femei. Mai înainte de a pleca de la confesional femeia l-a mai întrebat pe sfânt:
- Părinte, acum ce părere aveţi despre mine din moment ce-mi cunoaşteţi viaţa păcătoasă?
- Cred că eşti o sfântă, răspunse sfântul Francisc.
- Aceasta o spuneţi pentru că sfinţia voastră sunteţi bun, dar din moment ce-mi cunoaşteţi viaţa, îmi face impresia că aveţi cu totul altă părere despre mine.
- Nu. Absolut nu, pentru că dumneavoastră nu mai sunteţi ceea ce aţi fost.
- Dar trecutul nu contează nimic? Nu mă vor dispreţui oamenii?
- Dacă sunt buni creştini nu vă vor dispreţui, şi dacă vreunul vă va trata aşa cum a tratat-o fariseul pe femeia care plângea la picioarele lui Isus, el, Mântuitorul nostru, vă va lua apărarea.
După ce am ascultat povestea acestor două femei, pe care cu tot dreptul le putem numi „fiicele minunii”, acum să ne întrebăm: Cum ne purtăm noi faţă de acele persoane, care s-au îndepărtat temporar de Dumnezeu, care nu-i păzesc poruncile? Suntem de partea lui Isus sau de partea fariseului Simon?
În ceea ce priveşte comportarea voastră faţă de colegi, în mod obişnuit, unele abateri ale lor nu sunt păcate de moarte, şi în cazul când se corijează trebuie să-i respectaţi; nu trebuie să vorbiţi despre greşelile lor. Chiar şi în cazul când părerea de rău şi dorinţa de a se îndrepta nu sunt evidente şi atunci trebuie să-i trataţi cu bunătate, pentru că bunătatea inimii voastre îi va putea ajuta să se corijeze, aşa cum bunătatea lui Isus a ajutat-o pe femeia păcătoasă. Dispreţul, vorbirea de rău şi divulgarea abaterilor lor de la calea cea dreaptă, le-ar îngreuna cu mult îndreptarea.
Într-un fel sau altul toţi oamenii, deci şi voi, copiilor, suntem nişte fii risipitori, pentru că nimeni dintre oameni nu este fără de păcat.
S-ar putea ca în clipa de faţă conştiinţa să nu vă acuze de nici un păcat grav cu privire la cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Ce trebuie să faceţi pentru ca în viitor să nu mai cădeţi în ispite sau să nu mai săvârşiţi păcate de moarte? În asemenea împrejurări se spune că trebuiesc evitate ocaziile, prieteniile rele, să vă rugaţi şi să vă spovediţi cât mai des şi cu toată sinceritatea, pentru a-l putea primi pe Isus în inimile voastre cele curate, căci acestea sunt mijloacele cele mai bune.
Astăzi, aş vrea să mă opresc asupra acelui mijloc care se numeşte „Amintirea prezenţei divine în sufletele voastre”. Din clipa în care am fost botezaţi noi am devenit fiii lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a venit ca să locuiască în sufletele noastre. Prin sfânta Împărtăşanie sufletul şi trupul nostru devine şi mai mult Templul lui Dumnezeu. Dacă vă veţi aminti de aceasta în timpul cât sunteţi ispitiţi, cu siguranţă că vă va fi mult mai uşor ca să biruiţi ispita. Să nu-l supăraţi niciodată pe Dumnezeu, care se află în sufletele voastre.
Legenda spune că în vremurile de demult oamenii credeau în zeul Soare, şi din această cauză ei căutau să nu păcătuiască în timpul zilei, ca nu cumva să-i vadă soarele! Ei erau convinşi că după asfinţitul soarelui se puteau deda chiar şi la cele mai mari blestemăţii, pentru că atunci soarele nu i-ar mai fi văzut. Aceasta era o credinţă naivă, însă ei erau stăpâniţi de gândul că în faţa lui Dumnezeu nimeni nu trebuie să păcătuiască.
Acum, încă o pildă din Vechiul Testament, însă de data aceasta nu mai este vorba despre o legendă, ci despre un fapt real, adevărat. Sunt sigur că voi aţi auzit despre tânărul Iosif, despre acela care a fost vândut de fraţii lui unor negustori străini. Ajuns în Egipt, Iosif deveni robul unui om bogat numit Putifar. Atunci când soţia acestuia a căutat să-l atragă la păcat, Iosif a răspuns: „Cum aş putea face eu un rău aşa de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen 39, 9). Iosif era conştient că Dumnezeu îl vede.
Noi ştim că Dumnezeu nu numai că ne vede, dar că el şi locuieşte în sufletele noastre. Peste câteva minute vă va vizita Isus prin sfânta Împărtăşanie. Rugaţi-l ca el să vă amintească totdeauna prezenţa sa în sufletele voastre, dar mai ales atunci când veţi fi ispitiţi.
Pe vremea aceea, la evrei era obiceiul, ca cel care era chemat la masă, mai întâi era primit de către unul dintre slujitorii casei, care îi prezenta apa pentru spălatul mâinilor, apoi îi dezlega curelele încălţămintei şi-i spăla picioarele prăfuite, iar numai în cele din urmă apărea stăpânul casei şi-l săruta pe cel invitat.
Noi nu avem de unde şti ce anume l-a făcut pe Simon să nu-şi îndeplinească nici unul din aceste acte de gentileţe.
În toiul acelui banchet s-a întâmplat ceva extraordinar. La un moment dat a apărut printre oaspeţi şi o femeie care nu fusese invitată. Era cunoscută de toţi ca o mare păcătoasă şi dispreţuită mai ales de către cărturari şi farisei. Era nefericită şi foarte tristă fiindcă nu aflase nici un fel de alinare ori satisfacţie în păcatele ei. Acum, în cetate ajunsese Isus; cuvintele şi minunile săvârşite de el treceau din gură-n gură. Prin cunoştinţele ei aflase femeia aceasta că Isus nu-i dispreţuia pe păcătoşi, din contra, el le căuta prietenia şi le ierta păcatele. Mai înainte de întâlnirea aceea, probabil că nu o dată fusese şi ea printre ascultătorii lui, pentru a se convinge personal că cele aflate erau adevărate. Asemenea celorlalţi bolnavi, care se prezentau în faţa lui Isus cu trupurile lor bolnave, tot aşa se pregăti şi ea să se prezinte cu sufletul ei păcătos şi bolnav. Dar, cum pe Isus nu-l putea găsi niciodată singur, şi nici nu ar fi vrut ca să-şi destăinuiască toată amărăciunea sufletului de faţă cu alţi oameni, aşa se face că alese tocmai banchetul din casa lui Simon fariseul, unde probabil că persoanele invitate nu erau prea multe.
Venise fără să fi fost invitată, şi poate că-şi pregătise de mai înainte tot ceea ce avea de spus: cuvinte de căinţă, de cerere şi de iertare. Dar odată ajunsă acolo nu spuse nimic din toate acestea, deoarece a înţeles că Isus îi cunoştea întreaga ei comportare de până atunci şi că era bine să nu se dea în spectacol cu mărturisirea ei în faţa oaspeţilor, scandalizaţi şi curioşi. Singurul lucru potrivit ce avea de făcut, era acela de a se arunca la picioarele lui Isus pentru a-şi plânge păcatele.
Fariseul Simon, văzând-o că spală picioarele lui Isus cu lacrimi şi că le şterge cu părul mătăsos al capului ei, şi, că le mai şi sărută, s-a scandalizat. Cu toate acestea nu îndrăznea să-şi exprime mânia cu glas tare şi s-o dea afară pe această femeie din casa lui. Se gândea în mintea lui că dacă Învăţătorul din Nazaret ar fi cu adevărat proroc ar şti cine era acea femeie care-i săruta picioarele şi nu i-ar fi permis aceasta.
Însă Isus cunoştea nu numai viaţa acelei femei, ci chiar şi gândurile cele mai ascunse, atât ale femeii cât şi ale lui Simon, aşa ca şi cum gândurile le-ar fi fost scrise pe frunte. Pentru a-l învăţa pe el şi pe ceilalţi oaspeţi cât de mare este dragostea, ca şi părerea de rău de păcate, spuse: „Multe păcate i se iartă acestei femei, pentru că mult a iubit!”
Simon fariseul şi ceilalţi oaspeţi nu puteau înţelege marea bunătate a lui Isus faţă de femeia căreia îi părea rău de păcatele săvârşite. Din nefericire această comportare este comună multor creştini care se cred a fi ucenicii lui Cristos. Însă adevăraţii creştini, şi mai ales sfinţii se poartă cu totul altfel.
În una din zile sfântul Francisc de Sales a ascultat spovada unei femei, care ca şi femeia din evanghelia de astăzi ducea o viaţă uşuratică. Observând căinţa ei sinceră, sfântul îi dădu dezlegarea, o binecuvântă şi îşi exprimă bucuria pentru întoarcerea la Dumnezeu a acelei femei. Mai înainte de a pleca de la confesional femeia l-a mai întrebat pe sfânt:
- Părinte, acum ce părere aveţi despre mine din moment ce-mi cunoaşteţi viaţa păcătoasă?
- Cred că eşti o sfântă, răspunse sfântul Francisc.
- Aceasta o spuneţi pentru că sfinţia voastră sunteţi bun, dar din moment ce-mi cunoaşteţi viaţa, îmi face impresia că aveţi cu totul altă părere despre mine.
- Nu. Absolut nu, pentru că dumneavoastră nu mai sunteţi ceea ce aţi fost.
- Dar trecutul nu contează nimic? Nu mă vor dispreţui oamenii?
- Dacă sunt buni creştini nu vă vor dispreţui, şi dacă vreunul vă va trata aşa cum a tratat-o fariseul pe femeia care plângea la picioarele lui Isus, el, Mântuitorul nostru, vă va lua apărarea.
După ce am ascultat povestea acestor două femei, pe care cu tot dreptul le putem numi „fiicele minunii”, acum să ne întrebăm: Cum ne purtăm noi faţă de acele persoane, care s-au îndepărtat temporar de Dumnezeu, care nu-i păzesc poruncile? Suntem de partea lui Isus sau de partea fariseului Simon?
În ceea ce priveşte comportarea voastră faţă de colegi, în mod obişnuit, unele abateri ale lor nu sunt păcate de moarte, şi în cazul când se corijează trebuie să-i respectaţi; nu trebuie să vorbiţi despre greşelile lor. Chiar şi în cazul când părerea de rău şi dorinţa de a se îndrepta nu sunt evidente şi atunci trebuie să-i trataţi cu bunătate, pentru că bunătatea inimii voastre îi va putea ajuta să se corijeze, aşa cum bunătatea lui Isus a ajutat-o pe femeia păcătoasă. Dispreţul, vorbirea de rău şi divulgarea abaterilor lor de la calea cea dreaptă, le-ar îngreuna cu mult îndreptarea.
Într-un fel sau altul toţi oamenii, deci şi voi, copiilor, suntem nişte fii risipitori, pentru că nimeni dintre oameni nu este fără de păcat.
S-ar putea ca în clipa de faţă conştiinţa să nu vă acuze de nici un păcat grav cu privire la cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Ce trebuie să faceţi pentru ca în viitor să nu mai cădeţi în ispite sau să nu mai săvârşiţi păcate de moarte? În asemenea împrejurări se spune că trebuiesc evitate ocaziile, prieteniile rele, să vă rugaţi şi să vă spovediţi cât mai des şi cu toată sinceritatea, pentru a-l putea primi pe Isus în inimile voastre cele curate, căci acestea sunt mijloacele cele mai bune.
Astăzi, aş vrea să mă opresc asupra acelui mijloc care se numeşte „Amintirea prezenţei divine în sufletele voastre”. Din clipa în care am fost botezaţi noi am devenit fiii lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a venit ca să locuiască în sufletele noastre. Prin sfânta Împărtăşanie sufletul şi trupul nostru devine şi mai mult Templul lui Dumnezeu. Dacă vă veţi aminti de aceasta în timpul cât sunteţi ispitiţi, cu siguranţă că vă va fi mult mai uşor ca să biruiţi ispita. Să nu-l supăraţi niciodată pe Dumnezeu, care se află în sufletele voastre.
Legenda spune că în vremurile de demult oamenii credeau în zeul Soare, şi din această cauză ei căutau să nu păcătuiască în timpul zilei, ca nu cumva să-i vadă soarele! Ei erau convinşi că după asfinţitul soarelui se puteau deda chiar şi la cele mai mari blestemăţii, pentru că atunci soarele nu i-ar mai fi văzut. Aceasta era o credinţă naivă, însă ei erau stăpâniţi de gândul că în faţa lui Dumnezeu nimeni nu trebuie să păcătuiască.
Acum, încă o pildă din Vechiul Testament, însă de data aceasta nu mai este vorba despre o legendă, ci despre un fapt real, adevărat. Sunt sigur că voi aţi auzit despre tânărul Iosif, despre acela care a fost vândut de fraţii lui unor negustori străini. Ajuns în Egipt, Iosif deveni robul unui om bogat numit Putifar. Atunci când soţia acestuia a căutat să-l atragă la păcat, Iosif a răspuns: „Cum aş putea face eu un rău aşa de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen 39, 9). Iosif era conştient că Dumnezeu îl vede.
Noi ştim că Dumnezeu nu numai că ne vede, dar că el şi locuieşte în sufletele noastre. Peste câteva minute vă va vizita Isus prin sfânta Împărtăşanie. Rugaţi-l ca el să vă amintească totdeauna prezenţa sa în sufletele voastre, dar mai ales atunci când veţi fi ispitiţi.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu