DUMINICA A IX-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (C)

Numele adevărat al acestui centurion roman nu-l cunoaştem, deoarece sfântul Luca îi spune doar atât: centurionul. Asta înseamnă că centurionul acesta era comandantul a o sută de soldaţi, căpitan, cum i-am spune noi. Era păgân şi roman, şi romanii din firea lor îşi respectau divinităţile, dintre care mai ales pe Marte, zeul războiului şi apărătorul soldaţilor, deci şi al centurionului. Către acest zeu se rugau romanii pentru a fi biruitori în războaie. Mercur, era zeul comerţului, la care se rugau negustorii de toate categoriile pentru a-i ajuta în tot felul de combinaţii şi chiţibuşuri negustoreşti. Venera era zeiţa frumuseţii şi a distracţiilor, protectoarea celor căsătoriţi.
Atunci când centurionul acesta a venit în Palestina a observat imediat că evreii cred numai într-un singur Dumnezeu. Evreii nu credeau în mai mulţi dumnezei aşa ca romanii, ca grecii sau ca alte popoare. Ei credeau numai într-un singur Dumnezeu, Tatăl şi Domnul, Stăpân nu numai peste un singur popor, ci Stăpânul întregii lumi. Centurionului i-a plăcut această învăţătură, şi chiar s-a împrietenit cu evreii, cărora le-a şi construit o sinagogă la Cafarnaum.
La Roma, cetatea în numele căreia el îşi exercita puterea erau mulţi sclavi, care munceau pe moşiile şi prin casele celor bogaţi. Aceştia nu erau trataţi totdeauna omeneşte. Obişnuit, ei erau cumpăraţi de prin târguri ca robi, şi apoi revânduţi, aşa cum se vând vitele. Robii sau sclavii nu aveau nici un drept pe lumea aceasta, din care cauză stăpânii îi puteau omorî, fără a mai fi traşi la răspundere de nimeni. Îi puteau vinde pe ei, pe soţii şi pe copii, iar când aceştia ajungeau la adânci bătrâneţi şi nu mai puteau munci erau aruncaţi în stradă, aşa cum ar arunca cineva o haină uzată la lada de gunoi.
Totuşi, la vremea aceea mai existau şi unii stăpâni drepţi şi milostivi cu sclavii lor; unul dintre aceştia era şi centurionul din Cafarnaum. El avea un servitor, pe care nu-l trata ca pe un sclav, ci ca pe un membru al familiei sale.
În una din zile servitorul acela s-a îmbolnăvit grav. Existau medici şi pe atunci, ca şi în zilele noastre, iar sfântul Luca, cel care povesteşte aceasta, era şi el medic. Desigur că centurionul chemase un medic la patul de suferinţă al servitorului, şi poate chiar pe cel mai renumit din Cafarnaum. Dar cu toate îngrijirile lui, nu se observa nici o ameliorare a bolii. Pe atunci, drept medicamente nu erau altele decât buruienile de leac sau plantele medicinale, cum le mai spunem noi. Habar n-aveau oamenii ce înseamnă radiografia, analizele clinice etc. Acum, bolnavul, cu toată osteneala şi îngrijirile centurionului, se afla pe patul de moarte.
Prietenii lui, evreii, văzându-l atât de preocupat de vindecarea servitorului său, i-au spus cum că în zilele acelea se afla prin partea locului Isus, care vindecase în chip minunat mai mulţi oameni. Din prietenie şi din respect faţă de un om atât de generos cu dânşii, vreo câţiva evrei s-au dus la Isus pentru a-i cere vindecarea slugii acestuia. Isus primi propunerea şi plecă împreună cu ei spre casa centurionului. Pe când se apropiau de Cafarnaum alţi evrei, prieteni de-ai centurionului, ieşiră în calea lui Isus zicându-i: „Doamne, prietenul nostru, centurionul, vă roagă să nu vă mai osteniţi până la dânsul, pentru că-i păgân şi nu se simte vrednic să intraţi în casa lui, ci să spuneţi doar un cuvânt, şi i se va tămădui servitorul!”
La auzul acestor cuvinte Isus a rămas uimit de credinţa cea mare a acestui om, cu toate că era păgân. O atare credinţă nu o aflase Isus nici printre conaţionalii lui. Când se îmbolnăvea vreunul dintre ei, evreii îl rugau pe Isus să meargă cât mai repede, să-şi pună mâinile pe bolnavi şi să-i vindece.
Desigur că Isus îi putea vindeca fie că era aproape, fie că era departe. De data aceasta Isus a vindecat sluga centurionului de la distanţă, datorită credinţei cele mari pe care o avea centurionul.
Printre păgâni şi necredincioşi, chiar şi în zilele noastre mai pot fi întâlniţi oameni cu inima bună şi care se îngrijesc cu dragoste de cei bolnavi.
Salim, un băiat musulman în vârstă de 15 ani, originar din India, mergea din când în când în casa misionarului de acolo. Nu mergea el cu intenţia de a cunoaşte învăţătura creştinească şi a se converti, ci numai cu gândul de a colecţiona timbre frumoase de prin părţile noastre europene. Oricum conversaţia dintre Salim şi misionarul catolic era întotdeauna îndreptată pe făgaşul evangheliei. Băiatului îi plăceau cuvintele preotului şi mai ales învăţătura lui Isus, dragostea şi bunătatea predicate de el.
În una din zile, Salim a văzut pe stradă un copil rănit la un picior, din care îi curgea sângele şiroi. Trecătorii, se uitau la el cu curiozitate, dar nimeni nu-i venea în ajutor. Emoţionat de cele ce vedea în jurul lui, Salim s-a apropiat de acel copil care plângea. Neavând nici o batistă sau vreun ştergar la dânsul pentru a-i bandaja rana, Salim şi-a rupt o bucată din cămaşa cu care era îmbrăcat, cu care l-a bandajat bine pe acel copil. Înainte de a-l părăsi s-a interesat unde locuiau părinţii lui, la care ducându-se le-a dat de ştire cele întâmplate copilului lor.
„Părinte - povesti Salim mai târziu misionarului - atunci când mi-am rupt cămaşa pentru a bandaja rana sângerândă a acelui copil, cei care se aflau în jurul meu au început a râde, dar eu nu le-am dat nici o atenţie. Nu vi se pare că aş fi şi eu un fel de creştin?!”
Desigur, Salim a avut o comportare creştinească, cu toate că nu era botezat, ba chiar mai bună ca a multora dintre creştini. Cu inima lui bună şi grijulie faţă de cel bolnav, el se asemăna cu centurionul din Cafarnaum, şi la Judecata lui Dumnezeu, Cristos îl va lăuda în faţa unei lumi întregi pentru fapta lui cea bună în vreme ce mulţi creştini vor fi ruşinaţi pentru că nu au trăit din plin evanghelia. Să ne gândim serios la Judecata din urmă şi la cuvintele: „Bolnav şi în temniţă am fost şi nu m-aţi vizitat...”. Vizitarea unui bolnav este metoda cea mai uşoară şi în acelaşi timp cea mai folositoare pentru a ne exterioriza câtuşi de puţin bunătatea inimii.
Centurionul acesta a murit aproape acum două mii de ani în urmă, însă amintirea credinţei şi a inimii sale bune, sunt şi astăzi vii deoarece trăiesc printre noi. Voi trebuie să ştiţi că şi cuvintele trăiesc printre oameni, cu toate că cei care le-au pronunţat sunt trecuţi de mult la cele veşnice. Cuvintele centurionului de la Cafarnaum, într-o formă puţin deosebită, noi le repetăm astăzi la fiecare sfântă liturghie, înainte de a ne împărtăşi, atunci când spunem: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu!”. Cu aceste cuvinte noi ne rugăm exact aşa cum s-a rugat centurionul, spre deosebire că noi nu cerem vindecarea trupului, ci a sufletului nostru bolnav. Boala sufletească este păcatul. Ca şi centurionul, ne simţim nevrednici de a-l primi pe Isus în sufletul nostru, de aceea îi cerem cu umilinţă cuvântul său milostiv şi dătător de viaţă pentru vindecarea sufletului nostru.
O copilă de opt ani, spunea oarecum cu toată siguranţa că ea este vrednică de a-l primi pe Isus în sfânta Împărtăşanie, dar numai după ce ar fi făcut o baie bună, după care s-ar fi îmbrăcat cu haine curate şi s-ar fi spovedit.
Desigur, că voi înţelegeţi că această copilă putea fi bine pregătită, însă a fi vrednic de a-l primi pe Isus, asta este cu totul altceva. De aceea şi pronunţăm noi aceste cuvinte înainte de Împărtăşanie: „Doamne, nu sunt vrednic...”. Atunci când Isus vede smerenia noastră, căinţa de păcate şi credinţa în prezenţa lui din sfânta Ostie, atunci el vine la noi pentru a se sălăşlui în sufletele noastre.

Klimeck

SFÂNTA TREIME (C)

Multe şi felurite mistere există în viaţă! Atâtea şi atâtea fapte şi întâmplări pe care nu le înţelegem, şi care rămân pentru noi un mister. De multe ori nu ne putem înţelege nici pe noi înşine, de exemplu: am fost în stare să săvârşim cutare sau cutare lucru împotriva voinţei noastre. Deci, şi omul, ca atare, este un mister.
Apoi, în ştiinţă există mistere şi mai mari. Spre exemplu, istoria nu ne va spune niciodată cu exactitate câţi locuitori avea Imperiul Habsburgic, sau Imperiul Roman. Pentru ştiinţele naturale, rămâne un mister - cel puţin până la ora actuală - dacă mai există şi alte planete locuite de oameni, aşa cum este pământul. Un mister cu adevărat mare este şi acela cu privire la natura universului. Este acest univers mărginit sau nemărginit?
Apoi, însăşi religia îşi are misterele ei, dintre care cel mai mare este Misterul Sfintei Treimi. Credinţa în Sfânta Treime îi deosebeşte pe creştini de evrei şi de musulmani. Ei, ca şi noi, cred într-un singur Dumnezeu, însă nu cred că în Dumnezeu s-ar afla Trei Persoane. Evreii şi musulmanii nu cred nici în existenţa Duhului Sfânt. Însă noi credem în Dumnezeu Tatăl, în Dumnezeu Fiul şi în Dumnezeu Duhul Sfânt, şi în acelaşi timp credem că aceste trei persoane sunt Dumnezeu unic, în natura şi în esenţa sa.
Experimental, noi nu putem proba aşa ceva, cu toate că Sfânta Treime locuieşte în noi chiar din clipa botezului, şi asta pentru că Dumnezeu este duh, şi aşa cum ştim, duhul nimeni nu-l poate vedea şi nici pipăi.
Sunt sigur că voi aţi auzit câte ceva din viaţa sfântului Augustin, dar cu toate acestea astăzi am să vă istorisesc şi eu un fapt din viaţa acestui sfânt al Bisericii.
Sfântul acesta se plimba într-o zi pe malul mării, şi meditând, el încerca să înţeleagă misterul Sfintei Treimi. La un moment dat, a zărit un copil care lucra de zor. Cu un hârb lua apă din mare, pe care o turna într-o gropiţă făcută de el în nisip. Observând activitatea febrilă a acestui copil, sfântul în întrebă:
- Ce faci aici, drăguţule?
- Vreau să car toată apa mării, aici, în locul acesta, răspunse copilul.
La auzul acestor cuvinte, atât de naive, sfântul Augustin a zâmbit, însă răspunsul pe care l-a primit mai apoi de la acest copil n-a mai fost un răspuns copilăresc. Iată-l:
- Mai degrabă voi muta eu toată apa mării în gropiţa aceasta, decât tu, Augustine, să poţi înţelege Misterul Sfintei Treimi.
Mai înainte de Naşterea lui Isus nimeni nu ştia de existenţa Sfintei Treimi. Nu auziseră despre asta nici patriarhii lui Israel: Noe, Avram, Lot, ba chiar nici Moise, căruia Dumnezeu i-a dat cele Zece Porunci, pe muntele Sinai. Poate mă veţi întreba:
- Pentru ce nu au cunoscut patriarhii şi nici Moise Sfânta Treime? De ce nu au avut nici cea mai mică cunoştinţă despre dânsa? Nu le-a vorbit nimeni despre aşa ceva?
Iată, care este răspunsul:
- Atunci când voi aţi mers pentru prima dată la şcoală, în clasa I-a, mai întâi aţi învăţat să citiţi şi să scrieţi. Învăţătorul sau învăţătoarea, numai încetul cu încetul a început să vă introducă şi în celelalte materii. La Aritmetică, nu a început aşa dintr-o dată cu regula de trei simplă, cu fracţiile, etc. În ceea ce priveşte matematica, aici există probleme mult mai grele; pe unele le veţi putea înţelege la liceu, iar pe altele numai la facultate.
Acelaşi lucru se petrece şi cu adevărurile de credinţă. În Vechiul Testament, Dumnezeu a revelat oamenilor simpli şi nepregătiţi numai adevărul cel mai uşor de înţeles, cum că este numai un singur Dumnezeu, că Dumnezeu este drept, că răsplăteşte binele şi pedepseşte răul, şi care, vrea să fie preamărit de oameni prin rugăciune.
Numai Isus le-a spus oamenilor că există Sfânta Treime. Misterul Sfintei Treimi atât de greu înţeles. Isus a început să vorbească mai întâi despre Dumnezeu Tatăl, adică despre cea dintâi Persoană a lui Dumnezeu. Uneori le spunea oamenilor că există un singur Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl nostru prea iubit. Insista ca oamenii să-l slăvească mult pe Dumnezeu prin rugăciuni. Tot cu acest scop ne-a învăţat şi frumoasa rugăciune „Tatăl nostru”.
Ceva mai târziu a început să spună oamenilor că el este unul născut al Tatălui, Fiul lui Dumnezeu, nu numai un fiu adoptiv, aşa cum suntem noi, oamenii, ci un Fiu adevărat: „Eu şi Tatăl una suntem!...!, spunea el adesea şi asta înseamnă „suntem un Dumnezeu”. Voi ştiţi că iudeii îşi astupau urechile şi nu voiau să-l asculte atunci când le vorbea. Îl huiduiau şi-l ameninţau cu pietre, pentru că spunea că este Dumnezeu. Cu toate că Isus săvârşise multe şi mari minuni în faţa lor, ei nu voiau să-l creadă. Însă, apostolii au înţeles că Isus era cu adevărat Dumnezeu, şi de aceea au predicat acest adevăr în toată lumea.
La aceasta i-a ajutat Sfântul Duh, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi. Spun aceasta, pentru că exact despre Sfântul Duh, v-am vorbit duminica trecută. Isus şi-a exprimat cum nici nu s-ar fi putut mai bine învăţătura cu privire la Sfânta Treime, mai înainte de Înălţarea lui la cer prin cuvintele: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 25, 19). Acestea au fost cele de pe urmă cuvinte ale lui Isus.
Neputând înţelege noi cum s-ar putea explica faptul că în cele Trei Persoane este numai un singur Dumnezeu, oamenii au început să-şi reprezinte acest mister prin simboluri.
Chiar din primele veacuri după Cristos, oamenii folosind triunghiul spuneau: „Aşa cum triunghiul, echilateral, are trei laturi egale, la fel şi în Dumnezeu sunt trei Persoane egale”. Evident, aceasta nu poate fi o asemănare exactă, întrucât triunghiul nu-i decât o figură geometrică, cu totul altceva decât fiinţa spirituală care există în realitate. Însă aceasta uşurează oarecum felul nostru de a vorbi despre Sfânta Treime.
O fată de 15 ani explica misterul acesta cam aşa: „Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh, acestea formează numele propriu al familiei divine, la fel ca şi în familia noastră. Pe tata îl cheamă Andrei, pe mama Elena, iar mie îmi spune Mihaela. Cu toate că suntem trei persoane, noi formăm o familie. La fel stau lucrurile şi cu Sfânta Treime, deşi sunt trei Persoane, cu toate acestea, nu există decât o singură familie divină, care se numeşte Sfânta Treime”.
Asemănarea aceasta este imprecisă deoarece noi ştim că unitatea celor trei Persoane, a Sfintei Treimi, este cu mult mai mare decât a unei familii omeneşti. Însă asemănarea cu o familie este foarte frumoasă, deoarece aşa cum într-o familie bună există dragoste şi înţelegere, aceeaşi dragoste şi aceeaşi înţelegere există şi între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu singura deosebire că această dragoste este mult mai mare decât dragostea care există chiar şi în cea mai bună familie omenească.
Am căutat să vă vorbesc despre Sfânta Treime, aşa cum am putut mai bine, cu toate că sunt sigur că nu am fost chiar la înălţime, din care cauză cred că nici voi nu aţi înţeles prea multe din cele ce am vrut să vă spun; însă vom înţelege mult mai bine atunci când vom fi în cer. Dar pentru a ajunge la această înţelegere noi trebuie să-l iubim mult pe Dumnezeu în Misterul Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Astăzi amintim cu drag cum este adorată Sfânta Treime în timpul liturghiei. Dacă aţi spus cu atenţie „Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu”, desigur că aţi observat că în această frumoasă rugăciune, noi le adorăm pe toate cele trei Persoane al Sfintei Treimi. Peste puţin vom recita „Cred în Dumnezeu...”, când vom mărturisi şi mai bine credinţa în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. De aceea căutaţi să recitaţi măcar astăzi cu mai multă reculegere „Cred în Dumnezeu...”.
Am început sfânta liturghie cu semnul Sfintei Cruci şi o vom sfârşi cu binecuvântarea, exprimată de către preot prin cuvintele:  „Să vă binecuvânteze Dumnezeu atotputernicul: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”. Odată ajunşi la casele noastre o vom ruga pe Sfânta Treime ca să binecuvânteze sforţările şi munca noastră de toate zilele, spre a se afla totdeauna în sufletele noastre prin harul sfinţilor.

Klimeck

COBORÂREA DUHULUI SFÂNT (C)

Pe Domnul nostru Isus Cristos îl cunoaştem bine pentru că viaţa, învăţăturile şi minunile sale ne-au fost descrise de evanghelişti. Însă despre Duhul Sfânt nu aflăm decât doar puţine rânduri scrise în sfânta Scriptură. De aceea ne şi vine foarte greu să vorbim despre Sfântul Duh.
Unul dintre protagoniştii romanului „Minunile părintelui Maleabi”, a scriitorului englez Bruno Marshall, voia cu tot dinadinsul să afle o fotografie a Duhului Sfânt pentru că aşa cum credea el, numai atunci va şti cu siguranţă cine este Duhul Sfânt.
Desigur, aceasta este o idee caraghioasă, pentru că aşa cum ştim, noi putem fotografia numai ce este materie; tot ce are greutate, lungime, lăţime, înălţime şi culoare. Însă Sfântul Duh nu este materie, ci duh, şi ca atare nu există şi nici nu vor exista vreodată aparate fotografice atât de perfecţionate, care să poată fotografia un înger sau un duh.
- Aşadar, cum îl putem noi cunoaşte pe Duhul Sfânt, din moment ce nu-l putem vedea şi nici fotografia ori filma?
- Îl putem cunoaşte pe Duhul Sfânt din cele ce ne-a spus Isus şi din lucrările pe care Duhul Sfânt le exercită asupra oamenilor, asupra minţii, a voinţei şi asupra sentimentelor fiecărui om. În lumea aceasta există chiar şi multe lucruri materiale, pe care nu le putem vedea, dar pe care le cunoaştem din efectele lor. Aşa spre exemplu, cunoaştem electricitatea, forţa magnetică şi a gravitaţiei.
Exercitarea acestei lucrări a Duhului Sfânt se observă asupra apostolilor şi a fiecărui creştin.
În sărbătoarea Rusaliilor, în Cenacolul din Ierusalim se adunaseră circa o sută douăzeci de persoane, printre care se aflau şi apostolii împreună cu Sfânta Fecioară Maria. În meditaţii şi rugăciuni evlavioase, cu toţii aşteptau Coborârea Duhului Sfânt. Pe la orele 9 dimineaţa, se auzi deodată un zgomot mare şi neobişnuit, ca o rafală de vânt puternic, care a zguduit Cenacolul din temelie. Tot atunci a apărut ceva ca nişte limbi de foc, care s-au împrăştiat şi s-au aşezat pe capul fiecăruia dintre cei prezenţi. Şi tot în clipa aceea cu toţii s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în limbi străine (Mt 2, 2-4). Furtuna aceasta a fost atât de puternică şi de zgomotoasă, încât au auzit-o şi au simţit-o chiar şi evreii de prin pieţele şi de pe străzile Ierusalimului, dar care nu ştiau nimic de cele petrecute în Cenacol.
Vântul puternic, furtuna, sunt pentru noi lucruri misterioase. Spre exemplu, vântul nu-l putem închide într-un hambar. Îl simţim pe nas, pe obraz... Nimeni nu ştie de unde vine şi unde anume dispare, după ce a trecut de noi. Vântul este icoana, adică simbolul lucrărilor Duhului Sfânt asupra minţilor şi a inimilor noastre. Aşa după cum vântul mătura bolta cerească de fum, de ceaţă şi de nori, tot aşa şi Duhul Sfânt mătură din minţile şi din inimile noastre toate îndoielile referitoare la credinţă şi toate obstacolele care ni se pun în cale de a cunoaşte şi de a înţelege.
Limbile de foc, au luminat feţele celor ce se aflau în Cenacol şi toată casa aceea. Focul luminează, încălzeşte, alungă întunericul. Deci, focul este simbolul Duhului Sfânt.
Mai înainte de Coborârea Duhului Sfânt, apostolii nu erau în stare să înţeleagă anumite lucruri, căci minţile le erau întunecate. Nu puteau înţelege nici pentru ce anume trebuia să sufere Isus, tocmai el atât de puternic, autorul a atâtor minuni, care ar fi putut să se apere de toţi duşmanii printr-o singură minune. Nu înţelegeau pentru ce chiar ei trebuie să fie persecutaţi, şi pentru ce trebuie să meargă în lume pe jos, să predice evanghelia şi să fie săraci!
De abia acum, după Coborârea Duhului Sfânt, au înţeles ei că Isus Cristos trebuia să sufere pentru a ne răscumpăra de păcate, şi că Împărăţia lui nu trebuia să aibă o armată şi nici bogăţii. Datorită faptului înţelegerii acestor lucruri, cum că toate acestea au fost lucrarea Duhului Sfânt, noi îl numim „Luminatorul minţilor noastre”.
Duhul Sfânt le-a încălzit sufletele celor din Cenacol, mai ales ale apostolilor cu focul său cel sfânt, le-a insuflat zelul şi curajul. Acum nu le mai era teamă de evrei, nu mai stăteau ascunşi în Cenacol. Ieşiră în stradă şi începură să predice învăţătura lui Cristos cel înviat din morţi. În ziua aceea, după cuvântarea lui Petru, mii de evrei s-au convertit.
Apostolii au primit darurile Duhului Sfânt, mai cu seamă înţelepciunea şi curajul. Le-au primit nu numai pentru ei, ci şi pentru binele altora, pentru a predica şi a vesti cu curaj evanghelia şi pentru a face mult bine oamenilor...
Sunt convins că mulţi dintre voi ar voi să facă cât mai mult bine printre prieteni şi cunoscuţi... Mulţi reuşesc în această hotărâre, o dată, de două ori, dar mai apoi îşi uită de hotărârea luată, pentru că le lipseşte statornicia.
Duhul Sfânt care se află în inimile voastre vrea să vă ajute pentru că este duhul curajului şi al statorniciei. Apostolii după ce l-au primit pe Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor, au plecat în lumea largă pentru a predica evanghelia şi pentru a face bine oamenilor. Bine, pe care l-au făcut toată viaţa lor, până în clipa când au fost martirizaţi.
În timpul sfintei liturghii şi mai ales a sfintei Împărtăşanii îl vom ruga pe Duhul Sfânt ca să ne ajute să ne trăim viaţa aşa cum şi-au trăit-o apostolii. Dacă am fost în stare să facem fapte bune, şi noi trebuie să avem curajul de a ne realiza hotărârile cele bune.

Klimeck

DUMINICA A VII-A A PAŞTELUI (C)

Copilul, atunci când se află singur se simte rău; îi lipseşte ceva. Chiar şi atunci când, micuţ fiind, în leagăn, dacă nu vede pe nimeni prin apropierea lui începe să plângă.
Copiii de vârsta voastră lucrează bucuroşi în atelier sau în garaj, cot la cot cu părinţii. Le pregătesc sculele ca să le aibă la îndemână, pun întrebări, referitor la anumite lucruri, de care se mai îndoiesc sau pe care nu le ştiu. În schimb, fetele preferă să stea mai mult lângă mamele lor. Duminica, atât băieţii cât şi fetele merg la biserică împreună cu părinţii, apoi, tot restul zilei şi-l petrec aşa cum ştiu ei mai bine.
Nu numai în familie, dar chiar şi în afara familiei oamenii trăiesc, muncesc, şi se distrează în grupuri, mai mulţi laolaltă. Intraţi numai într-o fabrică de încălţăminte sau de automobile şi veţi vedea câţi oameni trebuie să colaboreze la prelucrarea unei maşini sau chiar numai al unui simplu pantof! Sau, duceţi-vă la un spital... Acolo nu s-ar reuşi niciodată a se face vreo intervenţie chirurgicală dacă nu ar exista echipe de medici, de infirmiere şi de brancardieri, care să colaboreze cu medicul chirurg...
Vedeţi aşadar, cum i-a creat Dumnezeu pe oameni în lumea aceasta! I-a creat ca pe o mare familie, aşa fel încât, la muncă, la şcoală, la biserică, chiar şi la distracţii, oamenii să fie uniţi în grupuri şi comunităţi. Sunt ei oare mulţumiţi oamenii că se află împreună? Şi de ce nu? Voi ştiţi că în unele familii oamenii se ceartă ziua şi noaptea, se înjură, se bat!... Nu se simt bine nici ei şi nici copiii lor... Însă o familie de felul acesta îşi pierde unitatea şi se destramă.
Un tată de familie, observând că-i vine sfârşitul, un singur gând îl mai chinuia! Omul acesta avea mulţi copii care se certau între ei. Pentru a-i învăţa cât de importantă este înţelegerea dintre fraţi, în una din zile îi cheamă la dânsul şi le porunci ca să-i aducă zece nuieluşe, nu prea groase, bine legate într-un maldăr. Apoi le spuse să încerce şi să rupă maldărul acela, dar nici unul dintre ei nu reuşi. Atunci le spuse să dezlege maldărul şi să rupă una câte una din acele nuieluşe, ceea ce şi făcură ei fără prea mare greutate... Vedeţi, le spuse bătrânul muribund, atâta vreme cât veţi fi uniţi, nimeni nu vă va putea doborî. Dar dacă va fi zarvă între voi soarta voastră va fi asemenea acestor nuieluşe, pe care le-aţi rupt cu cea mai mare uşurinţă.
La Cina cea de Taină, în ajunul patimii sale, Isus s-a rugat pentru toată Biserica. Ce anume a cerut el Tatălui ceresc mai întâi de toate? A cerut „ca toţi să fie una”. Marele dar, pe care el îl dorea Bisericii sale, era unitatea. Şi asta pentru că el ştia că dacă această unitate s-ar destrăma, Biserica ar slăbi şi ar ajunge în starea nuieluşelor uscate şi frânte, şi n-ar fi în stare să se apere de duşmani. În cazul când creştinii s-ar despărţi în diferite secte şi religii, fără dragoste şi fără o credinţă unică, păgânii şi ateii nu ar mai crede în evanghelie şi în Isus Cristos.
Pentru noi creştinii, modelul unei atare unităţi, ar trebui să fie unitatea şi dragostea Preasfintei Treimi, dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pentru ca toţi să fie aşa cum suntem noi, într-o singură credinţă.
Pe lângă dragostea despre care am vorbit, unitatea se exprimă mai ales prin faptul că toţi creştinii mărturisesc unul şi acelaşi adevăr de credinţă. În puţine cuvinte, sfântul Pavel spune: „Un singur Domn, o singură credinţă” (Efeseni 4, 5). Isus, este pentru noi singurul Domn, şi toţi creştinii cred că el nu este numai om, ci şi Dumnezeu.
Din păcate, aşa cum ştiţi, astăzi în lume există diferite religii şi secte creştine, şi asta îl întristează foarte mult pe Isus. Tocmai de aceea, noi trebuie să ne rugăm pentru unitatea creştinilor.
- Sunt admise deosebirile de vederi în Biserică? Sunt posibile?
- În probleme de mai puţină importanţă, da. Sunt posibile. Spre exemplu, într-o vreme nu prea îndepărtată de noi, ne gândeam că un lucru este, ca în toată lumea sfânta liturghie să se celebreze în una şi aceeaşi limbă, limba latină, şi asta ca un semn exterior al unităţii. Însă astăzi, socotim că e mai bine ca fiecare popor să se roage în propria lui limbă.
Pentru noi, europenii, un alt lucru tot de atât de puţină importanţă, este folosirea odăjdiilor de culoare albă la liturghie în sărbătorile cele mai însemnate, ca semn de bucurie, însă pentru chinezi, culoarea albă este semnul tristeţii.
Un alt obicei, oarecum ridicol: drept semn al prieteniei şi al împăcării, noi dăm mâna unii cu alţii, însă în Noua Zelandă, oamenii atunci când se întâlnesc, se salută şi îşi exprimă bucuria prin scoaterea limbii. Aşa se face că în anul 1977, în cea de-a 25-a aniversare a întronizării, când regina Elisabeta a Angliei a mers în Noua Zelandă, toţi locuitorii au primit-o cu gurile căscate şi cu limbile scoase.
Aceste mici deosebiri din sânul Bisericii sunt admise, întrucât nu compromit unitatea ei.
În parohia noastră noi învăţăm ce înseamnă unitatea mai ales prin participarea la sfânta liturghie, când ne adunăm într-o singură biserică şi ne rugăm împreună. Voi, copiii, vă simţiţi uniţi într-un chip cu totul deosebit atunci când cântaţi şi când vă rugaţi împreună. La începutul liturghiei recităm actul de căinţă pentru păcatele săvârşite. Păcatul este un mare duşman al unităţii, pentru că îi face pe oameni să se certe şi să se duşmănească între ei. Prin actul de căinţă, şi apoi prin semnul păcii, noi îndepărtăm tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu, de oameni şi de noi înşine.
Apoi, pe altar vine pentru noi Isus Domnul şi Dumnezeul nostru al tuturora, pe care-l şi primim în timpul sfintei Împărtăşanii. Primirea lui Isus Euharisticul în inimile noastre este momentul celei mai mari şi mai solemne întâlniri cu dânsul. Poate exista o mai mare unitate decât a noastră, când cu toţii îl avem în inimi pe unul şi pe acelaşi Isus?
El doreşte ca această unire cu dânsul să se prelungească dincolo de pereţii acestei biserici. Vrea ca unirea aceasta s-o duceţi prin casele voastre, şi chiar în şcoală! Astăzi, primindu-l în sufletele noastre, îl vom ruga cu ardoare ca mânia, invidia şi tot păcatul să dispară din şcoală, din sânul oricărei familii şi din sufletele noastre.

Klimek