O fată mai măricică, descrie cele întâmplate unui frate de al ei mai mic:
„Fratele meu, în vârstă de 12 ani a fugit de acasă. Înainte de plecare, a făcut ce a făcut, şi a şterpelit mai mulţi bani din casă, cam jumătate din salariul tatălui meu pe o lună. Mamei îi părea rău mai mult de lipsa lui decât de lipsa banilor, cu toate că eram o familie săracă... Cred că în zilele acelea mama s-a rugat foarte mult.
Fuga lui nu a durat prea mult fiindcă a fost găsit şi readus în sânul familiei după trei sau patru zile, însă nu mai avea nici un ban. Desigur, nu-i cheltuise pe lucruri rele aşa ca fiul risipitor din evanghelie, ci îi fuseseră furaţi.
Însă tata, foarte credincios vechilor principii ale educaţiei, în loc să fie mulţumit de întoarcerea fiului fugar şi să dea un banchet de zile mari, l-a pedepsit. Nu l-a bătut, ci numai nu i-a permis să stea la masă împreună cu noi toţi. El trebuia să mănânce singur, undeva într-un colţ al sufrageriei.
Mama nu spunea nimic, ci îşi ştergea doar lacrimile din când în când, poate acele lacrimi de bucurie. Eu pregăteam masa, atât pentru frăţiorul meu cât şi pentru ceilalţi ai casei. Am încercat ca să-l conving pe tata ca să-l ierte, dar el nu a vrut, zicând: „Trebuie să mănânce singur, separat, aşa cum am spus!” „Dacă-i aşa, atunci voi mânca eu împreună cu el!” am spus eu.
În evanghelia de astăzi Isus vorbeşte despre tatăl fiului risipitor, care a avut o comportare cu totul altfel. El primise cu multă părere de rău cererea nesăbuită a acelui fiu al lui, dar cu toate acestea nu a vrut să-l reţină. I-a împlinit voinţa dându-i tot ceea ce ceruse, ca să nu ducă lipsă de nimic. Cu toate că ştia foarte bine că fiul acesta al lui, nu era pregătit cum se cuvine pentru a duce o viaţă bună şi independentă în lume. De aceea, după plecarea lui de-acasă, tatăl era mereu preocupat. Ştia el că un tânăr lipsit de experienţa vieţii, uşor putea să cadă în cele mai mari aberaţii, aşa cum de fapt s-a şi întâmplat.
Înconjurat de prieteni răi, tânărul acesta a uitat îndată de educaţia primită în familie. N-a mai vrut să ştie nimic despre poruncile lui Dumnezeu, s-a aruncat în braţele femeilor desfrânate, cu care şi-a irosit toţi banii pe care-i primise de la tatăl, şi aşa se face că nu peste multă vreme, ajunse muritor de foame. Iar în cele din urmă, pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele s-a angajat la un gospodar, ca păzitor de porci, ocupaţie dintre cele mai umilitoare pentru un evreu.
Tatăl, prevăzând că odată şi odată fiul lui se va întoarce acasă, îl aştepta cu nerăbdare. Deseori ieşea până la marginea satului şi se uita în zare să vadă: nu cumva îşi vede fiul venind spre casă!...
Azi aşa, mâine tot aşa, într-o bună zi tatăl a observat pe cineva că se apropie de casă. Cu toate că nu putea desluşi bine cine anume ar putea fi, inima îi spunea: „Acesta este fiul tău, cel pierdut printre străini!..” Coborî repede din cerdac şi-i ieşi în întâmpinare, fără a mai ţine cont că acesta era zdrenţăros, nespălat şi plin de insecte, îl primi cu braţele deschise şi-l îmbrăţişă cu toată dragostea lui părintească.
Observând tatăl, că fiul acesta al lui vrea să-i ceară iertare, îl întrerupse, fiindcă în inima lui îl şi iertase deja. Aşa că porunci slugilor să aducă haine şi încălţăminte nou-nouţe şi un inel de aur, pentru că fiul acesta, după ce fusese pierdut, acum, după ce va fi îmbăiat şi primenit, să poată fi vrednic de un tată atât de bun!...
Din păcate, nu toţi părinţii îşi reprimesc pe la casele lor pe asemenea fii fugitivi şi păcătoşi, care se pocăiesc şi revin la casa părintească. Tatăl băiatului de 12 ani, despre care am vorbit, n-a ştiut să-şi manifeste dragostea, cu toate că-şi iubea copilul din inimă. Asta, poate că-l îndreptăţeşte puţin şi faptul, că fiul acesta nu a cerut iertare, aşa ca fiul risipitor din evanghelie. S-ar putea că băiatul acesta tăcea şi din cauză că era speriat, şi nu era în stare să articuleze nici un cuvânt.
Însă sora acestuia, a urmat pilda tatălui bun din parabolă. În inima ei se gândea că datorită bunăvoinţei sale, şi a inimii plină de dragoste a mamei, băiatul acesta se va simţi bine în casa părintească şi nu va mai încerca să fugă de acasă.
Prin parabola aceasta Isus voia să dovedească cum că Dumnezeu este Tatăl nostru cel bun, al tuturor oamenilor. Fiecare om, atunci când săvârşeşte un păcat, fuge din casa lui Dumnezeu şi se lipseşte de protecţia părintească. Unii pleacă pentru puţin timp, şi nu se depărtează prea mult, dar unii pleacă pentru ani şi ani, şi... poate pentru totdeauna.
Dacă vi se va întâmpla vreodată să vă înstrăinaţi de Dumnezeu prin vreun păcat grav să vă amintiţi totdeauna că Dumnezeu continuă să vă iubească şi să vă aştepte cu nerăbdare aşa ca tatăl din parabola fiului risipitor ca să reveniţi la casa părintească, căci dacă vă veţi reîntoarce acasă el vă va primi cu toată dragostea lui de Tată, şi, fiţi absolut siguri că nu vă va pedepsi.
La o lecţie de catehism, preotul le explica copiilor că Dumnezeu ne iubeşte exact aşa cum un tată îşi iubeşte proprii lui copii. Atunci unul dintre copii se ridică în picioare şi spuse: „Dacă Dumnezeu mă iubeşte tot aşa cum mă iubeşte tatăl meu, atunci nici nu vreau să mai aud de el”. Tatăl acelui copil era un beţivan, un trântor, care-şi maltrata soţia şi copiii.
Acei copii care au un tată rău şi beţiv, trebuie să ţină minte că Dumnezeu este cu totul altfel. Dumnezeu este mult mai bun decât cel mai bun dintre părinţii voştri. Aceasta ne-o spune Isus de mai multe ori în evanghelii. Totuşi, nu ne miră faptul că unora dintre copii, care au parte de nişte părinţi răi, le vine greu să creadă în bunătatea lui Dumnezeu, lucru care foarte rar se întâmplă cu acei copii, care au parte de nişte părinţi buni şi cu frica de Dumnezeu.
Aşa ceva se întâmplă uneori şi în viaţa noastră religioasă. Unii copii vin la biserică pentru că îi silesc părinţii, pentru că aşa-i obiceiul, şi pentru că mai merg şi alţii. În asemenea cazuri unii ca aceştia se află cu trupul în biserică, dar cu mintea şi cu inima sunt departe de Dumnezeu şi de Isus, care vine pe altar.
În mod obişnuit, această fugă interioară de-acasă, este strâns legată de înstrăinarea de Dumnezeu. Însă acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, stă cât mai aproape cu inima şi cu gândurile de casa Tatălui ceresc, alături de tata, de mama, de fraţi şi de surori.
Dacă vreunuia dintre voi i s-a întâmplat sau i se va întâmpla să cadă în trista nenorocire a fiului risipitor, ca şi acestuia trebuie să-i pară rău, să se căiască din inimă şi să se întoarcă la casa părintească. Isus vă iubeşte pe unul fiecare dintre voi, aşa cum de altfel îi iubeşte pe toţi oamenii, ca cel mai bun dintre părinţi şi ne aşteaptă să ne întoarcem la dânsul. El îi aşteaptă nu numai pe cei care s-au îndepărtat complet de casa părintească, şi îmi place să cred că nimeni dintre voi nu se află în această stare, ci chiar şi reîntoarcerea acelora care s-au înstrăinat de dânsul numai de câteva clipe cu gândurile şi cu sentimentele.
„Fratele meu, în vârstă de 12 ani a fugit de acasă. Înainte de plecare, a făcut ce a făcut, şi a şterpelit mai mulţi bani din casă, cam jumătate din salariul tatălui meu pe o lună. Mamei îi părea rău mai mult de lipsa lui decât de lipsa banilor, cu toate că eram o familie săracă... Cred că în zilele acelea mama s-a rugat foarte mult.
Fuga lui nu a durat prea mult fiindcă a fost găsit şi readus în sânul familiei după trei sau patru zile, însă nu mai avea nici un ban. Desigur, nu-i cheltuise pe lucruri rele aşa ca fiul risipitor din evanghelie, ci îi fuseseră furaţi.
Însă tata, foarte credincios vechilor principii ale educaţiei, în loc să fie mulţumit de întoarcerea fiului fugar şi să dea un banchet de zile mari, l-a pedepsit. Nu l-a bătut, ci numai nu i-a permis să stea la masă împreună cu noi toţi. El trebuia să mănânce singur, undeva într-un colţ al sufrageriei.
Mama nu spunea nimic, ci îşi ştergea doar lacrimile din când în când, poate acele lacrimi de bucurie. Eu pregăteam masa, atât pentru frăţiorul meu cât şi pentru ceilalţi ai casei. Am încercat ca să-l conving pe tata ca să-l ierte, dar el nu a vrut, zicând: „Trebuie să mănânce singur, separat, aşa cum am spus!” „Dacă-i aşa, atunci voi mânca eu împreună cu el!” am spus eu.
În evanghelia de astăzi Isus vorbeşte despre tatăl fiului risipitor, care a avut o comportare cu totul altfel. El primise cu multă părere de rău cererea nesăbuită a acelui fiu al lui, dar cu toate acestea nu a vrut să-l reţină. I-a împlinit voinţa dându-i tot ceea ce ceruse, ca să nu ducă lipsă de nimic. Cu toate că ştia foarte bine că fiul acesta al lui, nu era pregătit cum se cuvine pentru a duce o viaţă bună şi independentă în lume. De aceea, după plecarea lui de-acasă, tatăl era mereu preocupat. Ştia el că un tânăr lipsit de experienţa vieţii, uşor putea să cadă în cele mai mari aberaţii, aşa cum de fapt s-a şi întâmplat.
Înconjurat de prieteni răi, tânărul acesta a uitat îndată de educaţia primită în familie. N-a mai vrut să ştie nimic despre poruncile lui Dumnezeu, s-a aruncat în braţele femeilor desfrânate, cu care şi-a irosit toţi banii pe care-i primise de la tatăl, şi aşa se face că nu peste multă vreme, ajunse muritor de foame. Iar în cele din urmă, pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele s-a angajat la un gospodar, ca păzitor de porci, ocupaţie dintre cele mai umilitoare pentru un evreu.
Tatăl, prevăzând că odată şi odată fiul lui se va întoarce acasă, îl aştepta cu nerăbdare. Deseori ieşea până la marginea satului şi se uita în zare să vadă: nu cumva îşi vede fiul venind spre casă!...
Azi aşa, mâine tot aşa, într-o bună zi tatăl a observat pe cineva că se apropie de casă. Cu toate că nu putea desluşi bine cine anume ar putea fi, inima îi spunea: „Acesta este fiul tău, cel pierdut printre străini!..” Coborî repede din cerdac şi-i ieşi în întâmpinare, fără a mai ţine cont că acesta era zdrenţăros, nespălat şi plin de insecte, îl primi cu braţele deschise şi-l îmbrăţişă cu toată dragostea lui părintească.
Observând tatăl, că fiul acesta al lui vrea să-i ceară iertare, îl întrerupse, fiindcă în inima lui îl şi iertase deja. Aşa că porunci slugilor să aducă haine şi încălţăminte nou-nouţe şi un inel de aur, pentru că fiul acesta, după ce fusese pierdut, acum, după ce va fi îmbăiat şi primenit, să poată fi vrednic de un tată atât de bun!...
Din păcate, nu toţi părinţii îşi reprimesc pe la casele lor pe asemenea fii fugitivi şi păcătoşi, care se pocăiesc şi revin la casa părintească. Tatăl băiatului de 12 ani, despre care am vorbit, n-a ştiut să-şi manifeste dragostea, cu toate că-şi iubea copilul din inimă. Asta, poate că-l îndreptăţeşte puţin şi faptul, că fiul acesta nu a cerut iertare, aşa ca fiul risipitor din evanghelie. S-ar putea că băiatul acesta tăcea şi din cauză că era speriat, şi nu era în stare să articuleze nici un cuvânt.
Însă sora acestuia, a urmat pilda tatălui bun din parabolă. În inima ei se gândea că datorită bunăvoinţei sale, şi a inimii plină de dragoste a mamei, băiatul acesta se va simţi bine în casa părintească şi nu va mai încerca să fugă de acasă.
Prin parabola aceasta Isus voia să dovedească cum că Dumnezeu este Tatăl nostru cel bun, al tuturor oamenilor. Fiecare om, atunci când săvârşeşte un păcat, fuge din casa lui Dumnezeu şi se lipseşte de protecţia părintească. Unii pleacă pentru puţin timp, şi nu se depărtează prea mult, dar unii pleacă pentru ani şi ani, şi... poate pentru totdeauna.
Dacă vi se va întâmpla vreodată să vă înstrăinaţi de Dumnezeu prin vreun păcat grav să vă amintiţi totdeauna că Dumnezeu continuă să vă iubească şi să vă aştepte cu nerăbdare aşa ca tatăl din parabola fiului risipitor ca să reveniţi la casa părintească, căci dacă vă veţi reîntoarce acasă el vă va primi cu toată dragostea lui de Tată, şi, fiţi absolut siguri că nu vă va pedepsi.
La o lecţie de catehism, preotul le explica copiilor că Dumnezeu ne iubeşte exact aşa cum un tată îşi iubeşte proprii lui copii. Atunci unul dintre copii se ridică în picioare şi spuse: „Dacă Dumnezeu mă iubeşte tot aşa cum mă iubeşte tatăl meu, atunci nici nu vreau să mai aud de el”. Tatăl acelui copil era un beţivan, un trântor, care-şi maltrata soţia şi copiii.
Acei copii care au un tată rău şi beţiv, trebuie să ţină minte că Dumnezeu este cu totul altfel. Dumnezeu este mult mai bun decât cel mai bun dintre părinţii voştri. Aceasta ne-o spune Isus de mai multe ori în evanghelii. Totuşi, nu ne miră faptul că unora dintre copii, care au parte de nişte părinţi răi, le vine greu să creadă în bunătatea lui Dumnezeu, lucru care foarte rar se întâmplă cu acei copii, care au parte de nişte părinţi buni şi cu frica de Dumnezeu.
Aşa ceva se întâmplă uneori şi în viaţa noastră religioasă. Unii copii vin la biserică pentru că îi silesc părinţii, pentru că aşa-i obiceiul, şi pentru că mai merg şi alţii. În asemenea cazuri unii ca aceştia se află cu trupul în biserică, dar cu mintea şi cu inima sunt departe de Dumnezeu şi de Isus, care vine pe altar.
În mod obişnuit, această fugă interioară de-acasă, este strâns legată de înstrăinarea de Dumnezeu. Însă acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, stă cât mai aproape cu inima şi cu gândurile de casa Tatălui ceresc, alături de tata, de mama, de fraţi şi de surori.
Dacă vreunuia dintre voi i s-a întâmplat sau i se va întâmpla să cadă în trista nenorocire a fiului risipitor, ca şi acestuia trebuie să-i pară rău, să se căiască din inimă şi să se întoarcă la casa părintească. Isus vă iubeşte pe unul fiecare dintre voi, aşa cum de altfel îi iubeşte pe toţi oamenii, ca cel mai bun dintre părinţi şi ne aşteaptă să ne întoarcem la dânsul. El îi aşteaptă nu numai pe cei care s-au îndepărtat complet de casa părintească, şi îmi place să cred că nimeni dintre voi nu se află în această stare, ci chiar şi reîntoarcerea acelora care s-au înstrăinat de dânsul numai de câteva clipe cu gândurile şi cu sentimentele.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu