ÎNVIEREA DOMNULUI

- Care este sărbătoarea cea mai mare din timpul anului?
- Sărbătoarea cea mai mare din timpul anului este Crăciunul, Naşterea Domnului - răspund copii - pentru că atunci primim cele mai multe daruri.
Da, într-adevăr, Crăciunul este o mare şi veselă sărbătoare pentru copii. Cu toate acestea, pentru întreaga Biserică, pentru toţi creştinii, sărbătoarea cea mai mare este Paştele, adică Învierea Domnului, ziua în care Isus a înviat din morţi şi a revenit printre apostoli. El a înviat în cea dintâi zi de după sâmbăta iudaică, adică în ziua de duminică. Duminica este zi de sărbătoare, zi de odihnă, când ne ducem la sfânta liturghie. Aceasta este una dintre deosebirile care există între noi şi evrei, care sărbătoresc sâmbăta, şi dintre musulmani care sărbătoresc vinerea. Duminica aceasta este cea mai importantă dintre toate duminicile anului, pentru că este duminica Paştelui, duminica Învierii Domnului.
Astăzi, după şase săptămâni de post, reluăm cântarea Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu. Biserica este împodobită sărbătoreşte, iar voi, copii, aţi îmbrăcat cele mai bune şi mai frumoase haine pe care le aveţi, ceea ce se observă şi mai bine după îmbrăcămintea multicoloră a fetelor.
Acum, doar câteva reflecţii cu privire la Învierea Domnului, pe care o sărbătorim astăzi cu bucurie.
Cei dintâi oameni care au aflat despre Învierea lui Isus au fost soldaţii romani. Însă ei erau păgâni şi nu ştiau ce înseamnă Învierea Domnului. Soldaţii au văzut numai figura omenească a îngerului, care a răsturnat piatra de pe mormânt; nu avem de unde şti dacă ei l-au văzut ori nu pe Isus ieşind din mormânt, însă după câteva clipe lumina aceea a dispărut, şi soldaţii s-au trezit aşa deodată în faţa  mormântului gol. Acum se gândeau cu groază la cele ce aveau să spună căpeteniile lor militare şi mai marii preoţilor, când vor vedea mormântul gol.
Mai marii preoţilor nu voiau să creadă în Învierea lui Isus. Dispariţia trupului, ca de altfel şi toate minunile săvârşite de Isus, ei le atribuiau unei şărlătănii ori duhului cel rău. Dar cum să explice ei oamenilor toate acestea? Cu toate că-şi dădeau bine seama că spun minciuni, soldaţilor le-au spus:  „Celor care vă vor întreba, voi să răspundeţi aşa: „În vreme ce aţipiserăm şi noi un pic, au venit ucenicii lui şi l-au furat!” Şi pentru a răspândi în popor această minciună, le-a dat soldaţilor câte o frumoasă sumă de bani. Ideea aceasta nu le-a prea plăcut soldaţilor, fiindcă mărturia unuia care doarme era lipsită de temei. Dacă dormeau cum de i-a putut vedea pe apostoli care se depărtau cu trupul furat al lui Isus?
Aşadar, cei dintâi care au aflat despre Învierea lui Isus au fost soldaţii romani. Noi am fi preferat ca atunci când Isus a ieşit biruitor din mormânt, ucenicii lui să fi fost de faţă, pentru a ni-l putea descrie. Însă apostolii la vremea aceea stăteau închişi în Cenacol, de frica iudeilor.
Ascultând predica despre Învierea Domnului, un copil spuse: „Dacă aş fi trăit eu pe vremea aceea, m-aş fi urcat într-un copac cât mai aproape de mormânt, într-o poziţie de aşa fel încât să nu mă vadă nimeni, şi cu un aparat foto, la momentul oportun aş fi făcut o fotografie de mai mare frumuseţea!” Evident, aceasta nu poate fi decât o idee copilărească deoarece pe vremea aceea nu existau aparate foto. Apoi, spusele unui copil nu le-ar fi crezut nici fariseii şi nici apostolii. 

Nici unul dintre apostoli nu l-a văzut pe Isus ieşind din mormânt, dar mai târziu, mulţi sunt cei care l-au văzut. Chiar în ziua Învierii l-a văzut Maria şi Magdalena şi celelalte femei evlavioase. Isus li s-a arătat lor mai întâi şi numai după aceea s-a arătat apostolilor. Asta, poate pentru că ele îl iubeau foarte mult pe Isus şi pentru că se duseseră dis-de-dimineaţă la mormânt, şi cu multă bucurie ele i-au înştiinţat şi pe apostoli. Dar pentru apostoli, spusele femeilor nu aveau nici o valoare. Deci, la început nici apostolii n-au crezut în Învierea lui Isus, ci spuneau: „Acestea nu-s decât nişte palavre femeieşti!”
Însă Isus îşi iubea ucenicii şi nu voia să-i lase în necredinţă şi în îndoială. De aceea tot în seara aceleiaşi zile, Isus apare în faţa apostolilor, care erau adunaţi în Cenacol şi le spuse: „Pace vouă”.
Când l-au văzut cu proprii lor ochi, apostolii plini de bucurie, au strigat într-un glas: „Domnul a înviat cu adevărat!”
Mai târziu, aşa cum spune sfântul Paul, Isus s-a mai arătat şi altor cinci sute de ucenici, care şi aceştia s-au bucurat foarte mult, pentru că înviind din morţi, Isus a biruit moartea.
Cei mai puternici şi cei mai înţelepţi oameni din lume, nu au reuşit niciodată să ajungă la o asemenea performanţă... În lumea aceasta au existat nişte comandanţi de oşti renumiţi, aşa cum a fost Alexandru Macedon, Cezar, Hanibal, marele general cartaginez, Napoleon, etc. Aceştia au câştigat mari victorii în războaie, dar în cele din urmă au murit şi ei răpuşi de boldul morţii. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu toţi învăţaţii din vechime şi se întâmplă şi cu învăţaţii din zilele noastre. Ce-i drept, medicii ne mai pot prelungi oarecum viaţa, pentru care trebuie să le fim recunoscători, dar de moarte nu ne pot apăra, şi, nici pe ei înşişi nu se pot apăra, căci o vorbă înţeleaptă românească spune: „De boală fără leac şi doctorii mai zac!”
Numai Isus cu propriile lui puteri a înviat din morţi în cea de-a treia zi. Numai el a putut învia întrucât nu era numai om, ci şi Dumnezeu.
În vremea celor trei ani ai propovăduiri sale, Isus a spus că la sfârşitul lumii îi va învia din morţi pe toţi oamenii. Îi va învia pe moşii şi strămoşii noştri care au murit cu zeci şi sute de ani în urmă. Îi va învia pe părinţii voştri, care şi ei vor muri aşa cum mor toţi oamenii. 

Dar cu toate acestea cu toţii trebuie să ne gândim fără nici cea mai mică părere de rău pentru că Isus ne-a făgăduit că el va învia şi trupurile noastre, pentru a putea trăi o veşnicie întreagă, alături de cei scumpi inimilor noastre.
Dar pentru aceasta, noi trebuie să ne merităm învierea. Întreaga viaţă trebuie să ne-o trăim ca pe o mică înviere, învierea spirituală, adică învierea din viaţa păcatului la viaţa harului.
Sper şi sunt convins că pe conştiinţele voastre nu aveţi păcate de moarte. Viaţa voastră ar trebui să fie o continuă trecere de la păcate lesne-iertătoare, la o tot mai mare activitate, la un zel şi la o dragoste tot mai mare faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.
Din partea mea vă doresc din tot sufletul ca să aveţi parte de acea bucurie care izvorăşte din biruinţele acestea mici. Doresc ca întreaga voastră viaţă să se desfăşoare în prietenie cu Isus, în har şi sfinţenie, pentru ca la sfârşitul lumii să vă puteţi bucura de Marea Înviere din morţi.

Klimek

DUMINICA FLORIILOR (C)

Prima parte a liturghiei de astăzi este una din părţile cele mai vesele. Este o recunoaştere a tot ceea ce s-a petrecut la Ierusalim, atunci când a intrat Isus în sfânta cetate, primit ca pe un rege de către mulţimea entuziasmată. Isus nu şi-a făcut apariţia în Ierusalim, pe un cal focos sau pe o cămilă, aşa cum obişnuiau regii şi mai marii lumii acelor vremuri, ci călare pe un sărman măgăruş. Asta înseamnă că Isus nu este un rege doritor de slavă, şi de măreţie deşartă, ci un rege smerit, care aduce cu dânsul pacea şi împăcarea. Deci primirea sa la Ierusalim nu s-a făcut cu fanfare şi timpane. În locul soldaţilor înarmaţi, copiii mergeau înaintea lui cu ramuri de măslin în mâini. Chiar de pe vremea lui Noe şi a potopului, ramura de măslin simbolizează pacea.
Copiii evreilor fluturau ramuri de măslin şi le aruncau sub copitele măgăruşului care-l duceau pe Isus şi cântau: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Osana întru cei de sus". Aceste cuvinte cântate acum două mii de ani pe străzile Ierusalimului le repetăm şi noi astăzi în timpul fiecărei liturghii, înainte de prefacerea speciilor.
Salutându-l pe Isus ca rege, copiii din Ierusalim se bucurau din toată inima fiindcă nu ştiau că peste câteva zile, el va fi răstignit şi va muri pe cruce. 

Partea iniţială şi veselă a liturghiei de astăzi este urmată de lecturile care vorbesc despre patima lui Isus. În evanghelia de astăzi citim descrierea cea lungă a patimii sale. Prin această patimă noi am fost mântuiţi, am fost iertaţi de păcate şi ni s-a deschis cerul. Faptul care urmează ne explică mai bine ce înseamnă pentru noi moartea lui Isus.
Cu ani în urmă, un grup de elevi din clasele superioare au făcut o excursie împreună cu profesorul lor. În trecerea lor spre ţinta bine determinată au ajuns la un lac, ale cărui ape erau îngheţate, şi, împotriva opreliştii categorice a profesorului, vreo câţiva elevi au început să alerge pe gheaţă, care la un moment dat, fiind subţire, a cedat sub picioarele lor. Unul dintre ei neştiind să înoate striga disperat după ajutor. Văzând aceasta, profesorul s-a aruncat în apă şi aşa a reuşit să-l salveze pe acesta de la înec. Dar în urma efortului depus, inima nu l-a mai ajutat, aşa că tot atunci bravul profesor a murit.
A doua zi toate ziarele scriau cu lux de amănunte această nenorocire.
După trei zile profesorul a fost înmormântat; elevul scăpat de la înec se afla lângă catafalcul lui, pe care privindu-l cu durere şi cu ruşine îşi spunea sieşi: „Omului acestuia îi datorez fiecare zi şi fiecare an din viaţa mea, pentru că numai eu sunt de vină că el se află acum în sicriu. Dacă i-aşi fi ascultat îndemnul eu nu aş fi păţit ceea ce am păţit, şi nici el nu ar fi murit. El şi-a dat viaţa pentru mine”.
Desigur că elevul acesta toată viaţa lui şi-a amintit cu recunoştinţă de acela care l-a salvat de la moarte.
Gestul acelui profesor de care am amintit reprezintă ceea ce a făcut Isus Cristos pentru noi. Asemenea acelui elev care nu a ascultat de îndemnul profesorului, nici noi nu am ascultat de Poruncile lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit, l-am supărat. Cu mult înaintea noastră, în paradisul pământesc, Adam şi Eva au păcătuit, iar după ei au păcătuit toţi oamenii, şi în felul acesta ei au uitat că sunt fiii lui Dumnezeu şi ai cerului. De aceea, pentru a ne răscumpăra, Isus şi-a dat viaţa pentru noi, murind pe cruce. A ispăşit păcatele noastre în faţa lui Dumnezeu Tatăl, şi numai aşa ni s-a deschis cerul şi am devenit fiii lui Dumnezeu.
Aşa cum elevul acela şi-a amintit toată viaţa lui de profesorul acela care i-a salvat viaţa la fel şi noi trebuie să ne gândim şi să ne amintim cu recunoştinţă de Isus care a murit pe cruce pentru mântuirea noastră. Fiecare sfântă liturghie este o ocazie binevenită spre a ne exprima recunoştinţa, căci în timpul liturghiei noi preamărim pătimirea şi moartea Domnului.

În mod obişnuit, în casele creştinilor se află şi câte un crucifix. Dacă în casele voastre nu se află răstignitul, bineînţeles acolo unde nu se află, rugaţi pe părinţii voştri să cumpere un crucifix, ca să-l aveţi totdeauna înaintea ochilor şi să-l priviţi cu dragoste şi cu recunoştinţă. Crucifixul vă va aminti că Isus şi-a dat viaţa pentru voi.
În timpul Săptămânii Mari, aveţi grijă ca să-l curăţaţi de praf, şi apoi, mai înainte de a-l aşeza la locul lui, să-l sărutaţi cu evlavie. Să nu treceţi niciodată cu indiferenţă prin faţa bisericii sau prin faţa monumentelor religioase care se află pe la răspântii de drumuri. Frumos şi lăudabil lucru este de a recita câte o scurtă rugăciune în vreme ce treceţi prin faţa vreunei cruci ori statui a Maicii Domnului, spre exemplu: „Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm, că prin crucea ta ai răscumpărat lumea”, sau „Sfântă Fecioară Marie, roagă-te pentru noi...”.
Pe când Isus urca muntele Calvar cu crucea pe spate, câţiva oameni mergeau în urma lui, sau chiar alături de el, şi, în felul acesta îi uşurau, oarecum, ducerea crucii. Tradiţia ne spune că o femeie, pe nume Veronica a şters faţa lui Isus cu o maramă. Faţa lui cea plină de sudoare şi de sânge.
Astăzi, Isus nu mai suferă, dar se află prezent în oricare om suferind. Atunci când venim în ajutorul celor bolnavi, noi venim în însuşi ajutorul lui Isus, pentru că el a spus: „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mici ai mei, mie mi-aţi făcut!” (Mt 25,40)
Un fost elev îşi aminteşte: „În clasa noastră se afla un elev cu un picior aproape paralizat, şi din această cauză mergea şchiopătând. Pe la jumătatea anului a fost internat într-o clinică, unde a şi fost supus unei intervenţii chirurgicale. Mergeam deseori să-l văd şi să-i mai spun din cele ce se mai petreceau pe la şcoală. Colegii îi duceau flori şi câte o prăjitură... Când a revenit la şcoală era slăbit şi noi îi duceam ghiozdanul cu cărţi. Unul dintre colegi, dintre cei mai buni la învăţătură l-a ajutat ca să-şi poată recupera lecţiile pierdute.
S-ar putea ca cea mai mare parte dintre voi, să nu se întâlnească niciodată cu asemenea ocazii, dar există atâtea şi atâtea metode pentru a-i demonstra dragostea lui Isus, cum ar fi: compătimirea şi mai ales recunoştinţa. Atunci când veţi merge ca să vă întâlniţi cu Isus în biserică, în tabernacol, el vă va insufla ceea ce trebuie să faceţi în zilele acelea.

Klimek

DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE (C)

Odată trei elevi călătoreau de-a lungul unui pârâu repede de munte. Erau obosiţi din cauza urcuşului anevoios şi al căldurii. Le era sete, dar mai voiau să bea apă din pârâu. Între timp, întâlniră pe cineva care-i îndreptase spre un izvor cu apă rece şi cristalină.
Merseră ei ce merseră şi dădură şi de acel izvor. Doi dintre ei priveau cu admiraţie apa care ţâşnea şi se strecura printre pietre. Apoi, şi-au scos bucatele pregătite şi au început să mănânce cu poftă... După ce au mâncat bine şi s-au săturat şi au băut din apa cea curată şi rece a izvorului, unul dintre ei, aşa mai mult ca în bătaie de joc, a aruncat în izvorul acela toate resturile ce-i rămăsese din cele ce mâncase. Ceilalţi doi l-au dojenit zicându-i: „Pentru ce murdăreşti apa pe care ne-a dat-o Dumnezeu cu atâta generozitate? Eşti un necioplit şi un bădăran, un needucat!”
O astfel de dojană adresată tinerilor şi copiilor needucaţi, care nu au nici un respect faţă de trupurile lor, şi mai ales de tot ceea ce formează izvorul unei vieţi noi, cade în sarcina părinţilor, a preoţilor şi a educatorilor. Dumnezeu i-a creat atât pe băieţi, cât şi pe fete în aşa fel încât când vor ajunge la vârsta majoratului, să se îndrăgostească, să se căsătorească, pentru ca la rândul lor să aibă şi ei băieţi şi fete. Deci, şi voi trebuie să trataţi cu respect tot ceea ce în voi există şi formează izvorul unei vieţi noi. Nu murdăriţi izvorul acesta cu gânduri, cu cuvinte şi cu fapte neobrăzate. Nu faceţi şi nu urmaţi pilda acelui elev needucat, care a muedărit izvorul acela curat, ci urmaţi pilda celorlalţi doi elevi...
Din păcate, mulţi bărbaţi şi multe femei nu respectă porunca a VI-a a lui Dumnezeu. Evanghelia de astăzi povesteşte despre o femeie care a fost prinsă în adulter, în păcat.

Faptul acesta s-a petrecut la Ierusalim. Într-o dimineaţă Isus sosise la templu şi începuse să înveţe poporul. La un moment dat auzi o mare zarvă de glasuri bărbăteşti, care se înteţeau din ce în ce mai mult. Era un grup de farisei şi de cărturari care îmbrânceau o femeie, aducând-o mai mult pe sus. Cei care ascultau cuvintele lui Isus s-au dat la o parte, şi atunci întregul grup s-a oprit în faţa lui Isus, zicând:
- Învăţătorule, pe femeia aceasta am prins-o chiar noi în adulter. Moise în lege ne-a poruncit ca să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu ce zici? (In 9, 4-5)
Isus s-a uitat îndelung la fariseii scandalizaţi şi la femeia îngrozită de spaima morţii. El ştia că fariseii voiau cu tot dinadinsul să-i întindă o cursă. Deci, dacă ar fi spus să nu o omoare, ei l-ar fi acuzat că nu ţine Legea lui Moise, iar dacă le-ar fi spus să o omoare l-ar fi denunţat guvernatorului roman, pentru că evreilor nu le era permis ca să osândească pe cineva la moarte, şi în cazul acesta, şi-ar fi pierdut faima de Învăţător bun şi milostiv. Aşa că după o scurtă tăcere, „Isus s-a plecat şi a început să scrie cu degetul pe nisip. Şi fiindcă ei nu încetau să-l întrebe, el s-a ridicat în sus şi le-a zis: «Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea». Apoi s-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe nisip” (In 8, 6-8).
Unii învăţaţi susţin că Isus ar fi scris pe nisip cu acea ocazie, păcatele cele mari ale cărturarilor şi ale fariseilor. De aceea ei se ruşinară, şi, unul câte unul, pe furiş dispărură. Acum rămăsese numai Isus cu femeia care respira uşurată întrucât nimeni nu o mai ameninţa cu moartea. Dar cu toate acestea, pentru a se întoarce la casa ei, şi să nu mai fie aşa cum a fost, Isus îi mai spuse: „Mergi, şi să nu mai păcătuieşti!” (In 8, 11)
Femeia a înţeles că purtarea ei de până atunci nu fusese o purtare corectă, şi şi-a schimbat viaţa, dar nu de teama de a nu fi omorâtă cu pietre.
Desigur, că voi înţelegeţi virtutea curăţiei este una dintre cele mai delicate şi mai frumoase virtuţi şi că trebuie observată cu stricteţe porunca a VI-a a lui Dumnezeu. Mai ştiţi însă, că aceasta nu-i chiar atât de uşor, şi că odată cu înaintarea în vârstă ispitele vă iau cu asalt şi că vă este tot mai greu pentru a vă păstra curaţi.
Mulţi dintre voi se întreabă ce anume ar trebui să facă pentru a nu cădea în ispite. De aceea, în duminica aceasta voi căuta să vă dau unele indicaţii în această privinţă.
Să revenim la izvorul despre care v-am vorbit la început. Apa, care izvorăşte din munţi, formează pârâu, un râu din ce în ce tot mai mare, pentru că se uneşte cu apele altor izvoare... Voi ştiţi bine că apa este folositoare, dar în unele cazuri ea este şi dăunătoare.
Apa poate distruge holdele bogate, atunci când din cauza ploilor inundă lanurile şi câmpiile, lăsând în urmă numai mocirlă şi moluz, care face să putrezească grâul şi iarba. Oamenii din totdeauna au căutat să prevină şi să înlăture astfel de nenorociri.
Dar tot aceeaşi apă, care distruge totul în calea ei poate deveni folositoare. Aceasta se întâmplă atunci când pe un fluviu pot naviga tot felul de ambarcaţiuni, pot fi construite diguri în vederea producerii energiei electrice...
Să trecem acum la dragostea dintre un băiat şi o fată şi la instinctul lor de transmitere a unei vieţi noi. Dacă instinctul acesta nu va fi controlat de raţiune şi de voinţă, dacă nu va fi sistematizat după poruncile lui Dumnezeu, acesta va năvăli cu toată furia în gânduri şi în sentimente care va influenţa negativ asupra sufletelor voastre.
Dragostea şi instinctul procreaţiei, controlate de raţiune, de voinţă şi de conştiinţă, se aseamănă cu un râu oarecare: Moldova, Siretul, Bistriţa, Oltul, Mureşul ori Dunărea, pe care s-au construit baraje de acumulare în vederea producerii energiei electrice, pentru că în felul acesta dragostea devine frumoasă şi folositoare.
Am vorbit, şi nu o dată, că pentru înfrânarea propriilor sentimente şi instincte este de o absolută necesitate rugăciunea, spovada deasă şi sfânta Împărtăşanie. Astăzi am să vă atrag atenţia asupra unui alt mijloc, tot atât de important, şi anume, asupra muncii.
În secolul al XVI-lea un tânăr era angajat la o şcoală de a Iezuiţilor, şi într-o zi se plânse superiorului acestei şcoli că era chinuit de gânduri necurate. Superiorul l-a sfătuit să se roage cu evlavie şi să lupte împotriva ispitelor. Însă numai rugăciunea şi înfrânarea, cu toate că l-au ajutat să nu mai păcătuiască, dar de ispite nu l-a scutit.

Într-o bună zi a trecut pe acolo sfântul Ignaţiu de Loyola, întemeietorul oridnului iezuiţilor. Auzindu-l pe acest tânăr povestindu-şi necazurile sufleteşti, îi porunci ca să asculte întru toate de superiorul lui. Apoi îi spuse superiorului acelei case ca să-l programeze pe acel tânăr în aşa fel, încât să fie totdeauna ocupat, cu alte cuvinte să nu-l găsească moartea trândăvind. După vreo câteva luni, sfântul Ignaţiu mai trecu iarăşi pe acolo, şi îl întrebă pe tânărul acela:
- Cum mai merge cu ispitele?
- Cu ispitele?... Am terminat-o de mult, părinte, fiindcă sunt atât de ocupat, deoarece în timpul zilei am atâtea de făcut, iar noaptea dorm buştean!
Poate că superiorul a exagerat puţin şi a lăsat prea puţin timp de odihnă acelui tânăr. În orice caz, munca este unul din mijloacele cele mai importante pentru menţinerea curăţiei, pentru că numai cei leneşi cad în asemenea păcate. De aceea, şi voi trebuie să vă programaţi timpul zilei în aşa fel încât atunci când veţi fi atacaţi de ispite, duhul cel rău să vă găsească totdeauna ocupaţi.
Duminica trecută am vorbit despre fiul risipitor, astăzi am vorbit despre acea femeie, care ar putea fi numită „fiica minunii”. Pentru ce tocmai în Postul Mare Biserica ne vorbeşte despre astfel de persoane cu o viaţă prea puţin exemplară? Sfânta Maică Biserică este conştientă că noi toţi suntem nişte fii risipitori. Multe şi felurite păcate, poate nu atât de grave decât acelea descrise în Evanghelia de astăzi, săvârşim cu toţii în timpul vieţii. De aceea sfânta Biserică, scoţând în evidenţă bunătatea şi milostivirea lui Isus cu privire la păcatele oamenilor, vrea să ne încurajeze printr-o bună spovadă de a redeveni fii ai lui Dumnezeu pentru ca să putem trăi cu bucurie şi cu veselie sărbătoarea Învierii Domnului. 

Klimek

DUMINICA A IV-A DIN POSTUL MARE (C)

O fată mai măricică, descrie cele întâmplate unui frate de al ei mai mic:
„Fratele meu, în vârstă de 12 ani a fugit de acasă. Înainte de plecare, a făcut ce a făcut, şi a şterpelit mai mulţi bani din casă, cam jumătate din salariul tatălui meu pe o lună. Mamei îi părea rău mai mult de lipsa lui decât de lipsa banilor, cu toate că eram o familie săracă... Cred că în zilele acelea mama s-a rugat foarte mult.
Fuga lui nu a durat prea mult fiindcă a fost găsit şi readus în sânul familiei după trei sau patru zile, însă nu mai avea nici un ban. Desigur, nu-i cheltuise pe lucruri rele aşa ca fiul risipitor din evanghelie, ci îi fuseseră furaţi.
Însă tata, foarte credincios vechilor principii ale educaţiei, în loc să fie mulţumit de întoarcerea fiului fugar şi să dea un banchet de zile mari, l-a pedepsit. Nu l-a bătut, ci numai nu i-a permis să stea la masă împreună cu noi toţi. El trebuia să mănânce singur, undeva într-un colţ al sufrageriei.
Mama nu spunea nimic, ci îşi ştergea doar lacrimile din când în când, poate acele lacrimi de bucurie. Eu pregăteam masa, atât pentru frăţiorul meu cât şi pentru ceilalţi ai casei. Am încercat ca să-l conving pe tata ca să-l ierte, dar el nu a vrut, zicând: „Trebuie să mănânce singur, separat, aşa cum am spus!” „Dacă-i aşa, atunci voi mânca eu împreună cu el!” am spus eu.
În evanghelia de astăzi Isus vorbeşte despre tatăl fiului risipitor, care a avut o comportare cu totul altfel. El primise cu multă părere de rău cererea nesăbuită a acelui fiu al lui, dar cu toate acestea nu a vrut să-l reţină. I-a împlinit voinţa dându-i tot ceea ce ceruse, ca să nu ducă lipsă de nimic. Cu toate că ştia foarte bine că fiul acesta al lui, nu era pregătit cum se cuvine pentru a duce o viaţă bună şi independentă în lume. De aceea, după plecarea lui de-acasă, tatăl era mereu preocupat. Ştia el că un tânăr lipsit de experienţa vieţii, uşor putea să cadă în cele mai mari aberaţii, aşa cum de fapt s-a şi întâmplat.
Înconjurat de prieteni răi, tânărul acesta a uitat îndată de educaţia primită în familie. N-a mai vrut să ştie nimic despre poruncile lui Dumnezeu, s-a aruncat în braţele femeilor desfrânate, cu care şi-a irosit toţi banii pe care-i primise de la tatăl, şi aşa se face că nu peste multă vreme, ajunse muritor de foame. Iar în cele din urmă, pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele s-a angajat la un gospodar, ca păzitor de porci, ocupaţie dintre cele mai umilitoare pentru un evreu.
Tatăl, prevăzând că odată şi odată fiul lui se va întoarce acasă, îl aştepta cu nerăbdare. Deseori ieşea până la marginea satului şi se uita în zare să vadă: nu cumva îşi vede fiul venind spre casă!...
Azi aşa, mâine tot aşa, într-o bună zi tatăl a observat pe cineva că se apropie de casă. Cu toate că nu putea desluşi bine cine anume ar putea fi, inima îi spunea: „Acesta este fiul tău, cel pierdut printre străini!..” Coborî repede din cerdac şi-i ieşi în întâmpinare, fără a mai ţine cont că acesta era zdrenţăros, nespălat şi plin de insecte, îl primi cu braţele deschise şi-l îmbrăţişă cu toată dragostea lui părintească.
Observând tatăl, că fiul acesta al lui vrea să-i ceară iertare, îl întrerupse, fiindcă în inima lui îl şi iertase deja. Aşa că porunci slugilor să aducă haine şi încălţăminte nou-nouţe şi un inel de aur, pentru că fiul acesta, după ce fusese pierdut, acum, după ce va fi îmbăiat şi primenit, să poată fi vrednic de un tată atât de bun!...
Din păcate, nu toţi părinţii îşi reprimesc pe la casele lor pe asemenea fii fugitivi şi păcătoşi, care se pocăiesc şi revin la casa părintească. Tatăl băiatului de 12 ani, despre care am vorbit, n-a ştiut să-şi manifeste dragostea, cu toate că-şi iubea copilul din inimă. Asta, poate că-l îndreptăţeşte puţin şi faptul, că fiul acesta nu a cerut iertare, aşa ca fiul risipitor din evanghelie. S-ar putea că băiatul acesta tăcea şi din cauză că era speriat, şi nu era în stare să articuleze nici un cuvânt.
Însă sora acestuia, a urmat pilda tatălui bun din parabolă. În inima ei se gândea că datorită bunăvoinţei sale, şi a inimii plină de dragoste a mamei, băiatul acesta se va simţi bine în casa părintească şi nu va mai încerca să fugă de acasă.
Prin parabola aceasta Isus voia să dovedească cum că Dumnezeu este Tatăl nostru cel bun, al tuturor oamenilor. Fiecare om, atunci când săvârşeşte un păcat, fuge din casa lui Dumnezeu şi se lipseşte de protecţia părintească. Unii pleacă pentru puţin timp, şi nu se depărtează prea mult, dar unii pleacă pentru ani şi ani, şi... poate pentru totdeauna.
Dacă vi se va întâmpla vreodată să vă înstrăinaţi de Dumnezeu prin vreun păcat grav să vă amintiţi totdeauna că Dumnezeu continuă să vă iubească şi să vă aştepte cu nerăbdare aşa ca tatăl din parabola fiului risipitor ca să reveniţi la casa părintească, căci dacă vă veţi reîntoarce acasă el vă va primi cu toată dragostea lui de Tată, şi, fiţi absolut siguri că nu vă va pedepsi.
La o lecţie de catehism, preotul le explica copiilor că Dumnezeu ne iubeşte exact aşa cum un tată îşi iubeşte proprii lui copii. Atunci unul dintre copii se ridică în picioare şi spuse: „Dacă Dumnezeu mă iubeşte tot aşa cum mă iubeşte tatăl meu, atunci nici nu vreau să mai aud de el”. Tatăl acelui copil era un beţivan, un trântor, care-şi maltrata soţia şi copiii.
Acei copii care au un tată rău şi beţiv, trebuie să ţină minte că Dumnezeu este cu totul altfel. Dumnezeu este mult mai bun decât cel mai bun dintre părinţii voştri. Aceasta ne-o spune Isus de mai multe ori în evanghelii. Totuşi, nu ne miră faptul că unora dintre copii, care au parte de nişte părinţi răi, le vine greu să creadă în bunătatea lui Dumnezeu, lucru care foarte rar se întâmplă cu acei copii, care au parte de nişte părinţi buni şi cu frica de Dumnezeu.
Aşa ceva se întâmplă uneori şi în viaţa noastră religioasă. Unii copii vin la biserică pentru că îi silesc părinţii, pentru că aşa-i obiceiul, şi pentru că mai merg şi alţii. În asemenea cazuri unii ca aceştia se află cu trupul în biserică, dar cu mintea şi cu inima sunt departe de Dumnezeu şi de Isus, care vine pe altar.
În mod obişnuit, această fugă interioară de-acasă, este strâns legată de înstrăinarea de Dumnezeu. Însă acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, stă cât mai aproape cu inima şi cu gândurile de casa Tatălui ceresc, alături de tata, de mama, de fraţi şi de surori.
Dacă vreunuia dintre voi i s-a întâmplat sau i se va întâmpla să cadă în trista nenorocire a fiului risipitor, ca şi acestuia trebuie să-i pară rău, să se căiască din inimă şi să se întoarcă la casa părintească. Isus vă iubeşte pe unul fiecare dintre voi, aşa cum de altfel îi iubeşte pe toţi oamenii, ca cel mai bun dintre părinţi şi ne aşteaptă să ne întoarcem la dânsul. El îi aşteaptă nu numai pe cei care s-au îndepărtat complet de casa părintească, şi îmi place să cred că nimeni dintre voi nu se află în această stare, ci chiar şi reîntoarcerea acelora care s-au înstrăinat de dânsul numai de câteva clipe cu gândurile şi cu sentimentele.

Klimeck

DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE (C)

La începutul unei lecţii, unul dintre elevi se ridică în picioare şi întrebă:
- Doamnă învăţătoare, poate fi pedepsit cineva pentru o faptă pe care n-a săvârşit-o?
Învăţătoarea acelei clase era foarte corectă şi bine pregătită, din care cauză le şi spunea adesea elevilor că-i va pedepsi cu severitate pe aceia care ar fi făcut ceva rău, cum ar fi: spargerea unui geam, şi pe toţi cei leneşi, mincinoşi ori certăreţi. De aceea şi de data această răspunse prompt:
- Nu. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru fapta rea pe care nu a săvârşit-o.
- Mulţumesc doamnă învăţătoare, spuse elevul. Astăzi eu nu mi-am făcut lecţiile, aşa că am scăpat de pedeapsă...
În timpul acesta ceilalţi răsfoiau cu indiferenţă cărţi, caiete, căutau ori se uitau pe fereastră, căscau a lene, dar înţelegând despre ce este vorba au tăcut cu toţii, şi foarte atenţi, aşteptau să audă ce va spune învăţătoarea, care răspunse tacticos acelui elev:
- Tu, nu poţi fi pedepsit pentru o faptă rea, pe care nu ai săvârşit-o, şi pe care nu erai obligat să o faci. Însă a-ţi face lecţiile, asta era o obligaţie, o datorie, din care cauză ar trebui să fii pedepsit, dar fiindcă eşti un elev isteţ, de data aceasta te iert.
Tot ce trebuie să facă omul, şi nu face, se numeşte păcat de neglijenţă sau de omisiune. Elevul despre care s-a vorbit, săvârşise exact un asemenea păcat.
Vom vedea acum, şi alte păcate de omisiune.
Pe şoseaua principală s-a întâmplat un accident de circulaţie. Şoferul cu pricina a fugit de la locul accidentului, iar prietenul celui accidentat, care rămăsese nevătămat, începu a face semne disperate celorlalte maşini, care rulau cu iuţeală, dar nici una nu opri pentru a-l transporta la cel mai apropiat spital pe omul accidentat. Şi acesta este un păcat grav de omisiune.
De aceea trebuie să ţineţi bine minte că există două feluri de păcate:
a) păcate săvârşite prin anumite fapte rele;
b) păcate săvârşite prin omiterea a ceea ce eram datori să facem şi n-am făcut. Prin urmare, se poate păcătui nu numai prin săvârşirea faptelor rele, dar şi prin a nu face ceea ce trebuie să facem.
În evanghelia de astăzi Isus vorbeşte despre păcatele de omisiune. Cu pilda smochinului neroditor, el le explică iudeilor, şi nouă, în ce constă acest păcat.
Un om sădise un smochin în via lui, şi nădăjduia ca peste câţiva ani să rodească. În fiecare an se ducea bietul om ca să vadă dacă pomul sădit de el, mai are de gând să rodească, ori nu. Dar pomul acela roade nu mai făcea. Atunci a spus omului pe care-l avea tocmit la vie: „Smochinul acesta ocupă locul degeaba. Taie-l şi aruncă-l în foc”.
Însă omul, care avea o oarecare experienţă în această meserie, mai avea şi o inimă bună, şi vrând el a mai amâna această sentinţă drastică, răspunse: „Stăpâne, să-l mai îngăduim un an. În timpul acesta eu am să-l sap de jur împrejur, îi voi pune gunoi la rădăcină, şi aşa, la anul poate va rodi!”
Isus n-a sfârşit această parabolă, deci nu se mai spune dacă smochinul acela a rodit sau nu a mai rodit şi care anume i-a fost soarta.
În cele mai multe cazuri, copiii cresc mari şi sănătoşi, asemenea unui smochin cu ramuri şi frunze verzi, dar care, ca şi smochinul din parabolă, nu aduc roadele dorite, adică sunt lipsiţi de faptele cele bune.
Copiii aceştia primesc de la părinţii lor tot ce au nevoie. Statul le plăteşte şcoala şi învăţătorii, însă ei risipesc toate aceste daruri prin lene şi trândăvie. Unii ca aceştia se aseamănă cu smochinul acela care profita de soare, de căldură şi de ploaie, dar fără să producă roadele aşteptate.
Cu toate acestea, atât părinţii, cât şi Dumnezeu sunt răbdători cu asemenea copii, nu-i pedepsesc. Se poartă cu ei aşa cum s-a purtat omul acela din parabola smochinului neroditor. Părinţii continuă să se îngrijească de ei, nu le tăgăduiesc nimic din cele de trebuinţă. Deseori le spun să nu mai piardă timpul şi să fie nişte copii buni şi silitori, pentru ca încetul cu încetul să poată ajunge la nişte rezultate bune.
Atunci când copilul se căieşte de neglijenţele lui şi se spovedeşte, Isus îl iartă, vine la el prin sfânta  Împărtăşanie, şi îi dă tăria de a continua cu rezultate din ce în ce tot mai bune.
În parabola viţei şi a mlădiţei Isus vorbeşte despre acel gospodar, care-şi lucrează via pentru ca aceasta să aducă o cât mai bogată recoltă; despre omul care retează şi îndepărtează mlădiţele de prisos. În mod obişnuit, viţa de vie se dezvoltă viguros şi produce multe ramuri de prisos. Unii pomi cresc în aşa fel, încât acoperă chiar lumina soarelui, din care cauză aceştia nici nu rodesc, sau foarte puţin. În cazul acesta ce face gospodarul? Ia ferăstrăul, cosorul sau foarfecele şi taie toate acele ramuri de prisos pentru a uşura dezvoltarea şi maturizarea fructelor, a strugurilor.
- Dar, ce ne interesează pe noi toate acestea? mă veţi întreba.
- Ne interesează, şi încă foarte mult. În viaţa voastră, voi dedicaţi multe ceasuri televizorului, ascultând muzică şi vizionând filme, nu totdeauna dintre cele mai bune, citiţi cărţi şi reviste ilustrate, de cele mai multe ori de proastă calitate. Obişnuit toate aceste lucruri nu sunt rele, dar toate la un loc vă fură mult timp şi risipiţi multă energie, pe care ar trebui s-o folosiţi studiind ori ajutându-vă părinţii şi fraţii. Ceasurile acelea se aseamănă cu viţele sălbatice şi netrebnice, care nu dau rod şi care trebuiesc tăiate din viaţa voastră. Uneori, aceasta o fac părinţii, însă frumos lucru ar fi ca iniţiativa să fie a voastră, fără nici o constrângere din partea altora. Voi cunoaşteţi din experienţă toate acestea şi că numai zburdălnicia a fost cauza păcatelor voastre de omisiune.
Am început reflecţiile cu pilda acelui copil, care nu-şi făcea lecţiile în ziua respectivă. De aceea, acum voi vă daţi perfect de bine seama că păcatele de omisiune sunt o grea problemă şi unul dintre lucrurile cele mai serioase de care trebuie să ţineţi cont.
Cred că nu puţini sunt aceia dintre voi care trebuie să se ruşineze şi mai mult, pentru că de prea multe ori aţi făgăduit lui Dumnezeu şi părinţilor voştri că veţi fi mai buni, dar mai apoi nu v-aţi ţinut de cuvânt.
Voi sunteţi încă tineri. În faţă vă stă tot viitorul, pe care îl veţi putea umple cu faptele voastre cele bune.
Cum veţi proceda pentru a pune în practică aceste cuvinte pe care vi le-am spus? Din cele auzite, cu cea mai mare uşurinţă veţi putea trage concluzii şi lua hotărâri mântuitoare. Voi cunoaşteţi mai bine decât oricine altul obstacolele peste care trebuie să treceţi.
Desigur, aici se cere o angajare mai serioasă din partea voastră, dar nu fără ajutorul educatorilor. Atât părinţii voştri cât şi Isus, pe care-l veţi primi în sfânta Împărtăşanie, sunt dispuşi să vă ajute la realizarea hotărârilor voastre bune. 

Kilmeck