DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE (C)

S-ar putea să întâlniţi pe unii oameni, care să spună: „Mă simt atât de fericit, ca şi cum aş fi aflat paradisul pe pământ!”
Poate că voi îmi veţi răspunde cam aşa: „În această viaţă este cu neputinţă de a fi pe deplin fericiţi. Parţial, da. Însă trebuie admis că fericirea se abate din când în când şi asupra vreunuia dintre muritori, dar ea este de scurtă durată, şi asta foarte rar, doar câteva luni sau câţiva ani. De obicei, fericirea aceasta pământească trece repede şi lasă loc problemelor, tristeţii, zilelor posomorâte şi plicticoase.
Sfântului Petru şi celorlalţi doi ucenici, le-a fost dat să trăiască vreo câteva clipe de o imensă bucurie, ne mai spune evanghelia de astăzi.
Viaţa pământească a lui Isus se îndrepta, de acum, cu paşi mari către sfârşit. Când le-a spus apostolilor că el merge la Ierusalim, unde va fi dat pe mâna arhiereilor, care îl vor răstigni pe cruce, ei s-au îngrozit şi s-au întristat foarte. Până în clipa aceea mai visaseră ei, că împreună cu Isus vor putea întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, pe care o vor stăpâni. Iar acum el le vesteşte că va fi schingiuit şi omorât. De aceea se temeau că vor fi persecutaţi şi ei.
Observându-le tristeţea, Isus se hotărî ca să-i mângâie şi să-i încurajeze, spunându-le că suferinţa este necesară mântuirii oamenilor. Totodată el voia să le demonstreze că o mare bucurie îi aşteaptă pe acei care îndură cu curaj persecuţiile şi suferinţele. Cu scopul acesta el a luat cu dânsul pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob, şi împreună cu ei s-a urcat pe muntele Tabor.
- Pentru ce a ales Isus pe aceşti apostoli şi nu pe alţii?
- L-a ales pe Petru pentru că era destinat să devină locţiitorul lui, şi să conducă Biserica.
- L-a ales pe Iacob, pentru că el trebuia să fie cel dintâi dintre apostoli, care să sufere pentru credinţă şi chiar să-şi dea viaţa prin moartea de martir.
- L-a ales pe Ioan, pentru că el era cel mai tânăr dintre apostoli şi ucenicul cel mai iubit de Isus. Câţiva ani mai târziu el trebuia să scrie viaţa şi pătimirea lui Isus.
Muntele Tabor nu-i chiar atât de înalt; are cam şase sute de metri altitudine. Însă într-o ţară caldă, aşa cum este Palestina, chiar şi urcuşul pe un asemenea munte este destul de anevoios. Deci, nu-i nici o mirare, dacă apostolii, odată ajunşi pe vârful acestui munte, s-au întins la umbră pentru a se odihni, când au şi adormit îndată. Însă Isus, aşa cum îi era obiceiul, se retrase mai la o parte şi începu să se roage.
La un moment dat apostolii se treziră şi observară o lumină nemaivăzută de ei până atunci. Faţa lui Isus strălucea ca soarele iar hainele-i deveniseră albe ca zăpada. La dreapta şi la stânga lui se aflau Moise şi Ilie, adică personajele cele mai de căpetenie ale Vechiului Testament, care vorbeau cu Isus despre apropiata lui pătimire şi moarte la Ierusalim; cu alte cuvinte vorbeau tocmai despre ceea ce îi îngrozea cel mai mult pe apostoli. Isus voia ca aceşti trei ucenici să înţeleagă necesitatea acestei suferinţe.
Fără teama de a greşi, noi putem spune că aceşti trei apostoli, au văzut cerul pe pământ, pentru că cerul se află numai acolo unde se află Isus. Nu-i vorbă, că şi până atunci îl văzuseră ei pe Isus, dar nu înconjurat de acea lumină extraordinară şi cerească. Acum, însă, l-au văzut schimbat la faţă, aşa cum se află el în cer. În clipa aceea, Petru, care obişnuit vorbea totdeauna în numele apostolilor, a observat că Moise şi Ilie se aflau pe punctul de a pleca şi că vedenia era pe sfârşite. În dorinţa ca aceasta să se prelungească, spuse: „Învăţătorule, bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”.
Petru ar fi voit ca să rămână pentru totdeauna pe Muntele Tabor şi să se bucure de acea vedenie. N-ar fi vrut să mai coboare jos la poalele muntelui, acolo unde îl aştepta persecuţia şi suferinţa.
Însă evanghelia ne spune că „el nu ştia ce vorbeşte”; nu înţelegea că reîntoarcerea la suferinţă ar fi o necesitate absolută. În vreme ce-şi exprima dorinţa, s-a auzit un glas din cer care spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, pe dânsul să-l ascultaţi!” Isus, ca Fiu prea iubit al lui Dumnezeu Tatăl, i-a spus să se coboare de pe munte, să-i înveţe pe oameni calea cea dreaptă, să sufere, şi apoi să moară pentru credinţă.
Prin această vedenie Isus voia să le explice apostolilor că suferinţa şi moartea sunt necesare, dar că acestea se vor sfârşi odată şi că în cele din urmă, îi aşteaptă învierea şi viaţa cea veşnică. Numai atunci se va împlini dorinţa lui Petru de a fi totdeauna cu Isus schimbat la faţă, aşa ca pe muntele Tabor.
Din când în când Dumnezeu ne acordă şi nouă câte o bucurie pentru a putea întreprinde anumite lucrări mai însemnate şi pentru a le putea duce la bun sfârşit, cu toate inconvenientele întâlnite pe cale.
Marinela, o copiliţă frumoasă în vârstă de zece ani, frecventa cu regularitate lecţiile de religie care se ţineau la biserica parohială. Făcea parte dintr-un grup mai numeros de băieţi şi de fete. Catehetul era un preot tânăr, despre care această copilă spunea: „Părintele ne vrea mult binele, dar şi noi îl răsplătim cu toată atenţia şi îl înconjurăm cu toată dragostea. După ce ne explică pe îndelete adevărurile credinţei, preotul ne istoriseşte câte o pildă foarte frumoasă, legată de viaţa noastră de toate zilele, sau ne citeşte câteva rânduri dintr-o carte. Părintele nostru este şi foarte bun muzician şi ne învaţă totdeauna câte o cântare nouă. Atunci glasurile noastre de copii, se unesc cu glasul lui de tenor, ceea ce ne bucură foarte mult, de aceea suntem şi bine dispuşi, fericiţi şi plini de voie bună”.
Pe timpul vacanţelor, copila aceasta aştepta cu nerăbdare sfârşitul acestora, spre a-şi putea relua lecţiile. La vârsta de 15 ani părăsi casa părintească, înscriindu-se la o şcoală din oraş. Acolo îi lipseau lecţiile de religie, şi chiar dacă erau din când în când, acestea nu aveau un conţinut bine concretizat şi concis, din cauză că profesorul de religie nu era chiar atât de bine pregătit pentru predarea catehismului în şcolile secundare, şi mai ales că nici nu era chiar atât de evlavios, din care cauză sărmana fată a avut chiar multe îndoieli, referitoare la credinţă, dar pe care le-a depăşit numai datorită anilor fericiţi, când lua parte în fiecare duminică la sfânta liturghie şi la lecţiile de catehism din satul ei natal. Aceasta a făcut-o să rămână toată viaţa ei o bună şi chiar o foarte bună creştină...
De aceea şi voi, cred că atunci când veţi fi mai mari vă veţi aduce aminte cu drag despre lecţiile de religie şi de predicile pe care le auziţi.
Aceste momente frumoase din viaţa voastră vă vor face şi vouă ca şi apostolilor sau ca şi Marinelei să înduraţi cu voioşie clipele mai anevoioase din viaţă, cu toate că pe parcurs veţi întâlni profesori mai puţin dotaţi, ori chiar nepregătiţi şi afoni.
Veţi întâlni chiar oameni care nu se roagă, care nu merg la biserică şi care nici nu cred în Dumnezeu. Chiar şi în şcoală pot exista asemenea oameni. Veţi da de unele încercări nemaiîntâlnite. Atunci amintirea clipelor fericite trăite în familie, în cadrul parohiei şi al bisericii locale, vă vor ajuta să depăşiţi greutăţile, ispitele şi îndoielile.
Astăzi, în timpul sfintei liturghii, să-i mulţumim lui Isus pentru toate ceasurile bune, pentru ceasurile vesele, şi pentru zilele senine de până acum, rugându-l ca să ne ajute şi pe viitor. Amintiţi-vă că marea bucurie şi pacea nu izvorăsc decât dintr-o conştiinţă curată şi din prezenţa lui Cristos în sufletele noastre.

Klimeck

DUMINICA I DIN POSTUL MARE

În Africa, aşa cum se întâmplă adesea, era odată o mare foamete, cauzată de secetă. Unul dintre credincioşi se duse la misionari ca să ceară puţină făină pentru familia lui. Însă, după ce a sosit acasă, omul a găsit în acea făină o monedă de argint. A doua zi se prezentă la Misiune şi-i spuse misionarului: „Părinte, toată noaptea n-am putut dormi, fiindcă doi oameni se luptau în fiinţa mea, unul bun şi altul rău. Cel bun îmi şoptea: «Banul nu este al tău, trebuie să-l duci înapoi misionarului, pentru că din greşeală i-a căzut în traista ta cu făină». Iar cel rău îmi şoptea: «Misionarul ţi l-a dat anume pentru că eşti sărac. Ia-l şi cumpără-ţi ce vrei din el, fiindcă-i al tău!» De aceea, părinte, pentru a fi liniştit în conştiinţă, iată că v-am adus banul înapoi!”
În cazul acesta nu-i greu de ghicit că omul cel bun era conştiinţa lui, prin care îi vorbea Dumnezeu, iar omul cel rău era ispita.
Şi voi sunteţi expuşi ispitelor de tot felul. Să încercăm a le aminti pe cele mai frecvente: lenea, pierderea timpului în faţa televizorului, minciuna, făţărnicia, joaca în vreme ce ar trebui să vă pregătiţi lecţiile, şi mai cu seamă lăcomia, care este o ispită proprie copiilor, deoarece din cauza dezvoltării, au totdeauna poftă de mâncare.
În evanghelia de astăzi se spune că Isus a fost ispitit. Aceasta s-a petrecut în pustiu, atunci când el a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. După pilda lui Isus, mai zilele trecute am început şi noi Postul cel Mare, pentru a ne pregăti la sărbătoarea Învierii Domnului.
În pustiu Isus se afla singur, şi nici un om nu a fost de faţă în timpul când el a fost ispitit. El singur le-a povestit apostolilor despre postul acesta şi numai aşa ni l-au putut transmite evangheliştii. Isus nu se ruşina să vorbească despre ispitirile lui, pentru că ispita nu este un păcat. De aceea nici noi nu ar trebui să ne sfiim a recunoaşte că suntem ispitiţi. De altfel, atâta vreme cât mai trăim pe pământ, veşnic vom fi atacaţi de ispite. Luptându-ne împotriva lor, nu numai că nu păcătuim, dar îi demonstrăm lui Dumnezeu că îl iubim mult, chiar mai mult decât orice lucru.
Oricum, există o mare deosebire între ispitele lui Isus, şi ispitele la care suntem expuşi noi. Isus era ispitit din afară de către duhul cel rău, nu de înclinaţiile lăuntrice, însă noi suntem ispitiţi atât din afara cât şi din lăuntrul nostru.
O a doua mare deosebire este aceasta: Isus s-a împotrivit imediat ispitei, în vreme ce noi, prea adesea ne oprim şi ne gândim la ea din care cauză nici nu o putem respinge totdeauna.
- Ce trebuie să facem pentru a nu cădea în ispită? l-a întrebat odată un elev pe învăţătorul lui. Învăţătorul îi răspunse printr-o teorie practicată: a luat câteva mere sănătoase, pe care le-a aşezat într-un anumit loc. Apoi a luat tot cam pe atâtea mere, însă găunoase, intrate în putrefacţie. O parte din merele sănătoase le amestecă cu merele putrede, făcând astfel două grămezi: una cu mere sănătoase şi alta cu mere amestecate. După vreo câteva zile profesorul şi-a chemat elevul şi i-a spus:
Acum să iei bine seama şi să-mi spui şi mie ce s-a petrecut cu merele sănătoase, care au fost amestecate printre celelalte mere mai puţin sănătoase.
- Au început să se strice şi acestea, răspunse elevul.
- Şi cum sunt merele care au fost separate de cele stricate?
- Sunt bune, domnule profesor.
- Aşa să faci şi tu dacă vrei să nu cazi în ispită. Trebuie să te fereşti cât poţi de tare de tovarăşii cei răi, ca şi de toate ocaziile care duc la păcat. Adu-ţi aminte de ceea ce spune Scriptura: „Cel ce se atinge de smoală se mânjeşte, şi cel ce se întovărăşeşte cu cel trufaş, ajunge să-i semene” (Sirah 13, 1). „Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte şi smereşti privirile trufaşe” (Ps 18, 27).
Gândindu-se serios la sfatul acelui învăţător, am mai putea adăuga fără nici o teamă de a greşi: este cu neputinţă ca merele sănătoase care stau de-a valma cu cele stricate să nu se deterioreze şi acestea.
Însă printre oameni, lucrurile mai pot lua şi o altfel de întorsătură. Uneori, un copil bun, chiar dacă este obligat să trăiască în tovărăşia unor copii răi, cu puţină bunăvoinţă el reuşeşte să se ferească de stricăciune ajutând chiar pe cei răi ca să-şi corijeze defectele.
Însă acestea sunt cazuri rare.
În scurta voastră viaţă de opt sau zece ani, aţi putut observa cum că un copil bun învaţă lucrurile rele de la copiii cei răi. Deci dacă vreţi să nu cădeţi în ispită, trebuie să staţi cât mai departe de copiii cei răi şi să fugiţi de ocaziile care duc la păcat.
În multe cazuri, cu o oarecare bunăvoinţă, îi putem încuraja pe copiii cei răi. Însă nu-l putem elimina pe un coleg din clasă, care prin întreaga lui purtare ar da numai pilde rele. Nu putem încuraja ispitele, care-şi au izvorul în însăşi firea noastră, cum ar fi lăcomia şi lenea. Nu putem fugi de noi înşine, de trupul nostru. În asemenea cazuri ce este de făcut?
În evanghelia de astăzi, Isus ne dă o îndrumare sigură. Atunci când a fost ispitit, el nu a negociat, nu s-a tocmit cu ispita, ci a respins-o imediat prin cuvintele „Înapoia mea, satano!”.
În felul acesta ar trebui să ne purtăm şi noi, şi să nu ne pierdem timpul, târguindu-ne cu ispita, ci să-i spunem răspicat chiar de la început: „Piei din faţa mea, căci am alte lucruri mai bune de făcut!”
Trebuie să ştiţi că sunt o seamă de ispite pe care nu reuşim să le respingem cu una, cu două, imediat şi complet, pentru că s-au cuibărit în mintea şi în trupul nostru. În asemenea cazuri altceva mai bun nu avem de făcut decât să ne împotrivim lor cu toată puterea. Sesizarea ispitei nu este păcat, ci devine păcat numai atunci când omul o primeşte. Ispitele care ne atacă cel mai des sunt ca ţânţarii, care zboară în jurul nostru şi care ni se pot aşeza pe nas, pe obraz, pe mâini, pe picioare, ba chiar şi pe alte mădulare ale trupului nostru, de care nu putem scăpa altfel decât alungându-i.
Pentru a scăpa de ispite este neapărat de trebuinţă să avem o ocupaţie folositoare şi continuă: ceva cu care să fie ocupate atât mâinile cât şi mintea; a căuta de a avea totdeauna prieteni buni, căci duhul cel rău şi ispita se îngrozesc de oamenii cei buni.
Isus, care a fost ispitit în pustiu de duhul cel rău, cunoaşte şi vede totdeauna ispitele voastre şi vrea cu tot dinadinsul să vă ajute să vă împotriviţi lor. El se bucură de orice biruinţă a voastră asupra răului. De aceea şi voi, primindu-l astăzi în sfânta Împărtăşanie, rugaţi-l să vă ajute să ieşiţi învingători din această încercare şi să treceţi cu bine acest examen al caracterului vostru cu privire la ispite.

Klimeck

DUMINICA A V-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (C)

De data aceasta vreau să încep cu un fapt petrecut cu mulţi ani în urmă, prin secolul al VI-lea după Cristos.
În Spania meridională, pe malurile însorite ale Mediteranei, trăia un copil cu numele Isidor. Orfan fiind de amândoi părinţi este dat în grija fratelui său mai mare, Leandru, episcop de Sevilla, care îl duse într-o mănăstire, ca să înveţe carte. Isidor, cu toate că era un băiat talentat, cartea nu-i plăcea; învăţa pe de rost numai anumite lecţii, iar gramatica şi latina îl plictiseau de moarte.
În una din zile părăsi mănăstirea cu gândul de a nu se mai întoarce. Pe coastele Mediteranei zilele de vară sunt foarte călduroase. Aşa se face, că merse Isidor ce merse, până ce cuprins de sete, se opri la o fântână unde voia să se mai odihnească şi să bea puţină apă. Stând el acolo, observă că pe pietrele fântânii, se aflau nişte urme ce păreau a fi sculptate de mână de om. Curios să afle provenienţa acestora întrebă pe o femeie, care tocmai sosise la fântână cu găleţile, ca să scoată apă. Aceasta îi spuse:
Ce să zic? Eu vin la fântâna asta de mulţi ani. Inelele din aceste dâre sunt urmele frânghiei, cu care scoatem apa din fântână. Scoţând oamenii apă, de zeci şi zeci de ani, frânghia sau cablul au săpat în piatră mici dâre sau şănţuleţe. Celelalte semne, le-a făcut apa care se tot scurge.
În urma explicaţiilor date de această femeie, Isidor a rămas multă vreme lângă fântâna aceea meditând:
„Dacă o picătură de apă, cu timpul şi cu statornicie, poate să spargă piatra, tot aşa trebuie să fie şi cu învăţătura. Statornică şi îndelungată, ea poate da rezultate din cele mai bune”.
Poate că însuşi Dumnezeu i-a insuflat gândul acesta lui Isidor, pentru că în realitate el era un băiat bun şi religios. S-a întors la mănăstirea de unde plecase, unde şi-a continuat şcoala. Cu ajutorul lui  Dumnezeu a trecut cu bine toate examenele şi, prin muncă şi statornicie a devenit un mare învăţat şi a scris multe şi felurite cărţi. După moartea fratelui său, Leandru, el a devenit episcop de Sevilla, iar Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor.
Ceva asemănător s-a petrecut şi cu sfântul Petru, dar nu la învăţătură, ci la pescuit. Cei care merg la pescuit îşi iau cu dânşii instrumentele necesare, voloace, năvoade, undiţe... Oamenii aceştia cunosc şi ceasurile zilei. Ştiu că la anumite ceasuri, cu greu se poate prinde un peşte, chiar cât de mic. Petru era un bun pescar, fiindcă din copilărie învăţase această meserie, pe care o practicase toată viaţa. Ştia din experienţă că pe lacul Genezaretului, se pescuia cu mai mult folos noaptea decât ziua.
Dar cu toate acestea, vâslind el o noapte întreagă pe lac, dimineaţa nu se alesese nici cu o coadă de peşte. Posomorât şi amărât, acum se gândea să se întoarcă acasă, împreună cu fratele lui Andrei, şi cu ceilalţi doi fraţi, Iacob şi Ioan, care-l însoţise în noaptea aceea la pescuit. Nădăjduiseră ei că vor putea duce acasă măcar cât de puţin peşte, dar de data aceasta se întorceau cu mâinile goale.
Însă pe ţărm au dat de Isus, înconjurat de o mulţime de oameni doritori de a-i asculta învăţătura. Este foarte greu de vorbit oamenilor atunci când aceştia te iau cu asalt din toate părţile. De aceea Isus i-a cerut lui Petru ca să-i împrumute barca, în care urcându-se a poruncit ca s-o îndepărteze de mal, de unde a început să vorbească mulţimii. În momentele acelea, barca lui Petru devenise un fel de amvon plutitor. Predica aceasta a ascultat-o şi Petru împreună cu tovarăşii lui de pescuit, ceea ce l-a făcut să uite de munca lor zadarnică de peste noapte.
Sfârşindu-şi învăţătura Isus a voit să-şi arate recunoştinţa faţă de Petru, pentru că îi împrumutase barca. De aceea îi spuse: „Depărteaz-o în larg şi aruncă-ţi mrejele pentru pescuire” (Lc 5, 4). Dacă altcineva i-ar fi spus aceste cuvinte, desigur că Petru i-ar fi răspuns: „Taci din gură; mă înveţi tu pe mine când trebuie mers la pescuit? Nu ştii că ziua numai cu anevoie se poate prinde câte ceva?...” Dar pentru că Isus îi spusese aceasta, el a ascultat cu smerenie, spunând: „După cuvântul tău, am să arunc mrejele!” (Lc 5, 5). Ştia că la Isus totul este cu putinţă, deoarece nu cu mult mai înainte îi vindecase soacra într-un chip minunat.
Da fapt, pescuirea aceasta a fost atât de îmbelşugată, încât peştele prins aproape că nu mai încăpea în barcă, care acum era ameninţată cu scufundarea, şi, aşa ar  şi fi fost, dacă nu i-ar fi chemat în ajutor pe Ioan şi pe Iacob, care se aflau într-o altă barcă.
După ce au sfârşit ei toate acestea şi au ajuns la ţărm, Isus i-a spus lui Petru: „Nu te teme, de acum vei fi pescar de oameni” (Lc 5, 10).
Din ziua aceea, Isus a devenit pescar de suflete, adică apostol; a lăsat acolo în barcă şi mreje, şi l-a urmat pe Isus. Petru era de un caracter vioi, sentimental. Cu dragă inimă începea orice fel de muncă, însă nereuşitele şi suferinţele, îl descurajau cu cea mai mare uşurinţă, iar la porunca lui Isus el îşi relua imediat lucrul. În vremuri mai mult sau mai puţin precare, pe lângă deziluzii, el obţinea întotdeauna rezultate dintre cele mai bune. Spre exemplu, a-şi aminti numai cuvântarea pe care a ţinut-o la Ierusalim, după Coborârea Duhului Sfânt, când s-au convertit cam trei mii de suflete.
Şi în viaţa voastră, dragi copii, intervin timpuri de încercări, de şovăieli şi chiar de descurajări. Uneori nu reuşiţi, la şcoală, să obţineţi o notă mai bună cu toată munca pe care o depuneţi. Atunci Isus vă apune - bineînţeles nu direct, ci prin părinţi, prin învăţători - „Nu vă descurajaţi! Mai încercaţi”.
Săptămâni şi luni de-a rândul, Cristinel nu reuşea să capete şi el măcar o notă de trecere la limbi străine. Nu era el prea potrivit pentru învăţătură şi se gândea să părăsească şcoala şi să intre într-o fabrică, mai întâi ca muncitor necalificat, pentru ca apoi să se califice la locul de muncă. Asta nu ar fi fost chiar atât de rău! Totuşi, părinţii îl îndemnau să-şi termine şcoala, asigurându-l: „La celelalte materii, văd că te descurci binişor, iar la limbi străine te vom mai ajuta noi!” Anul acela, totul a mers bine, la fel şi anii care au urmat.
Însă nu toţi copiii reuşesc atunci când este vorba de formarea propriului lor caracter, căci la această materie mult mai mulţi sunt corigenţi decât la matematici ori la limbi străine. Mulţi dintre voi îşi dau toată silinţa de a se corija. Atunci când vă spovediţi, voi spuneţi: „Am să-mi dau toată silinţa de a nu mai săvârşi cutare sau cutare păcat... Mă voi feri de prietenii cei răi, etc...” dar după un timp oarecare cădeţi în aceleaşi greşeli şi în aceleaşi păcate, ca şi cum nici nu v-aţi fi spovedit. Obişnuit, părinţii nu ştiu nimic din toate acestea, mai ales când este vorba despre acei copii care nu sunt mulţumiţi cu ei înşişi, din care cauză nici ei nu vă pot ajuta, aşa cum se întâmplă la matematică sau la limbi străine, pentru că asemenea lucruri numai Dumnezeu le ştie şi voi înşivă. În împrejurări asemănătoare numai preotul le mai poate veni în ajutor, bineînţeles dacă ei îşi deschid sufletul cu toată sinceritatea la spovadă. Însă de multe ori unor asemenea copii le vorbeşte chiar Domnul nostru Isus Cristos, şoptindu-le: „Nu te descuraja, nu te opri pe cale. Ştiu că nu-i uşor de a fi bun şi harnic, a nu mai spune minciuni şi a te împotrivi ispitelor, dar eu te voi ajuta. Şi dacă nu vei reuşi îndată, adu-ţi aminte că mie îmi plac sforţările tale, şi sunt dispus să te iert de şaptezeci de ori câte şapte, adică tot de atâtea ori de câte ori te vei hotărî cu căinţă în suflet ca să te îndrepţi!”
Auzind această încurajare copilul cel bun va răspunde: „Doamne, după cuvântul tău, am să reîncep munca şi lupta împotriva slăbiciunilor mele. Vreau să urmez pilda sfântului Petru care după cuvântul tău a aruncat mrejele, cu toate că omeneşte vorbind, părea că totul ar fi fost zadarnic!...”
Aşadar, aduceţi-vă aminte: atunci când Isus vă ajută, toate le veţi sfârşi cu bine; vă trebuie numai statornicie şi curaj, pentru că în cele din urmă, biruinţa şi rezultatele cele bune vor veni chiar după ani şi ani de muncă neîntreruptă.

Klimeck