DUMINICA I DIN ADVENT

În Polonia, care este patria fericitului Ioan Paul al II-lea, mulţi sunt oamenii care nu dispun de o locuinţă confortabilă, în care să locuiască o familie ceva mai numeroasă. Aşa de pildă, se povesteşte că la periferia unui mare oraş, într-o casă dărăpănată trăia o familie cu mulţi copii. Preocupaţi, părinţii se întrebau adesea: „În condiţiile acestea mizerabile cum putem creşte noi copiii frumoşi şi sănătoşi?” „Dacă am avea o casă cum este aceea de peste drum, ce bine ar fi”, spuneau copiii.
Şi, aveau dreptate copiii să spună aşa, pentru că aceea nu era o casă oarecare, ci un adevărat palat. Din păcate familia aceea săracă nu dispunea de bani pentru a-şi cumpăra o casă mai de „Doamne ajută!”.
În una din zile, tatăl, întorcându-se de la serviciu, foarte bucuros, de pe la poartă a început să strige:
- Dragii mei, bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că am fost avansat; mi s-a încredinţat un post de răspundere, aşa că peste un an-doi vom putea cumpăra o casă mare şi luminoasă.
În culmea fericirii, mama spuse şi ea:
- Vom cumpăra mobilă nouă!
- Mamă, spuse copila cea mai mărişoară, eu voi pregăti nişte vase frumoase cu flori.
Iar acum, toţi aşteptau cu nerăbdare ziua în care se vor putea muta în casa cea mult visată.
Înainte de Naşterea lui Isus israeliţii se aflau într-o situaţie asemănătoare acelei familii despre care am vorbit. Desigur, aici nu era vorba numai despre o casă oarecare, numai pentru o singură familie, ci despre o ţară, despre o patrie. Viaţa lor era sărăcăcioasă şi tristă, şi mai ales că pe vremea profetului Ieremia, s-au întâmplat mai multe nenorociri, aşa cum aflăm din prima lectură.
Pe vremea aceea, ţara fusese invadată de babilonieni, care asediase Ierusalimul. După un lung asediu, duşmanii au înfometat cetatea, au escaladat zidurile, au distrus toate casele mai frumoase şi templul lui Solomon. Locuitorii Ierusalimului, împreună cu regele lor au fost luaţi ca robi în Babilonia. Însă Ieremia s-a salvat şi a rămas în patrie.
Şaptezeci de ani mai târziu, israeliţii reuşiră să se reîntoarcă din Babilonia şi începură reconstruirea templului, însă erau puţini la număr şi cei mai mulţi dintre ei erau săraci, bătrâni şi bolnavi. Templul acesta nou, spre deosebire de templul lui Solomon era mai mic, mai modest.
Nu-i greu de închipuit cu câtă ardoare doreau israeliţii robiţi, să se reîntoarcă în patria lor iubită, pentru a-şi reface casele distruse şi mai ales templul. Profetul Ieremia îşi mângâia cum putea mai bine compatrioţii amărâţi şi trişti. Le spunea că Israel va reînvia şi că va avea un viitor dintre cele mai strălucite. Le spunea că odată şi odată se va naşte Mesia, şi atunci întreg poporul lui Israel va trăi în pace şi în belşug. Prin Mesia întreaga lume va deveni împărăţia lui Dumnezeu!... Cu toţii aşteptau ziua aceea, cu o răbdare şi mai mare decât acea familie poloneză care-şi aştepta ziua fericită, când se va putea muta într-o locuinţă mai confortabilă.
Voi ştiţi, dragi copii, că Mesia din neamul lui David, este Isus Cristos, născut cu 600 de ani după profetul Ieremia.
Acum, noi ne aflăm în Timpul Adventului, adică în timpul aşteptării solemnităţii Naşterii Domnului Isus. Poate că mă veţi întreba: „Dacă Domnul Isus s-a născut acum două mii de ani şi acum trăieşte în bisericile noastre, ca şi în noi înşine, prin urmare, ce anume trebuie să mai aşteptăm? Cele patru săptămâni ale Adventului mai au vreun rost? Nu s-ar putea sărbători Naşterea Domnului şi fără această pregătire?
La o lecţie de religie, educatoarea i-a întrebat pe copii:
- Ce aşteptaţi voi în Timpul Adventului?
. Eu, răspunse cu multă sinceritate un băiat, nu aştept altceva decât darurile pe care le voi primi la Crăciun. Sper că voi primi o bicicletă, pe care mi-o doresc de mai multă vreme.
- Adventul este aşteptarea lui Isus, nu darurile de Crăciun, strigară toţi ceilalţi copii în cor. Atunci educatoarea spuse întregii clase:
- Copii, ia să-mi spuneţi voi acum, dacă într-adevăr vă gândiţi mai mult la Naşterea lui Isus decât la darurile pe care le veţi primi cu acea ocazie?
Cadourile nu reprezintă nimic rău şi este bine a le aştepta, însă pentru un bun copil creştin acestea nu trebuie să reprezinte decât ceva suplimentar. Nici un copil nu ar trebui să se gândească mai mult la darurile pe care le va primi decât la Isus.
Dacă Domnul Cristos nu s-a născut încă în noi creştinii, ce să mai zicem atunci de milioanele de oameni, care nu au auzit vorbindu-se niciodată despre dânsul, şi care nu cred în el? În lume, alături de fiecare creştin mai există încă trei-patru păgâni ori necredincioşi. Isus vrea să fie cunoscut şi de aceştia, să creadă în el şi să trăiască după evanghelie; vrea să se nască şi în sufletele acestora.
Să ne rugăm pentru toţi acei oameni, pentru ca Adventul din anul acesta să fie şi pentru ei Timpul Aşteptării la venirea lui Isus în inimile lor.
Cum vă pregătiţi voi la venirea Domnului nostru Isus Cristos?
În Timpul Adventului o copilă a adresat lui Isus următoarele cuvinte: „Isuse, acum mă pregătesc la cântările, pe care vreau să le cânt la Naşterea ta. Dar, tu, Doamne, nu le asculta, pentru că atunci aş vrea să-ţi fac o surpriză!...”Aceasta era o copiliţă în vârstă de cinci ani.
Îmi place să cred că şi voi, dragi copii, vă pregătiţi serios la aşteptarea Domnului. Dar cum vă pregătiţi? În privinţa aceasta aş vrea să vă dau nişte sfaturi foarte bune. Pe lângă o bună spovadă şi primirea Sfintei Împărtăşanii, voi trebuie să vă debarasaţi şi de anumite apucături rele la care vă dedaţi mai des, şi în schimb, să faceţi cât mai multe fapte bune. Sunteţi destul de mari pentru a vă putea gândi şi singuri şi să reflectaţi serios la toate acestea.

                                                                                                                                                                                                  Klimeck

DUMINICA A XXXIV-A DIN TIMPUL DE PESTE AN, CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI (B)

Acum puţini sunt regii care au rămas în lume, şi chiar în ţările pe unde mai sunt, puterea lor este foarte limitată. Cu toate acestea, în Anglia, regele şi regina sunt trataţi cu cel mai mare respect, iar încoronarea regelui este cea mai splendidă sărbătoare naţională.
În anul 1952 a fost încoronată regina Elisabeta. Atunci trei milioane de oameni au ieşit pe străzile Londrei, pe care trebuia să treacă cortegiul regal, veniţi din toate colţurile imperiului britanic. Alături de bărboşii pakistanezi cu capetele înfăşurate în frumoase turbane, mergeau negrii africani şi indigenii desculţi din insulele Fiji. Străzile erau împodobite cu mii de steaguri multicolore.
Regina se afla într-o trăsură de aur, în faţa căreia mărşăluiau zece companii din Garda Regală, într-o ordine admirabilă. La 400-500 de metri altitudine survolau o sută cincizeci de avioane de vânătoare. Cortegiul încoronării era întovărăşit de zeci de regi şi de şefi de state din toată lumea, veniţi la Londra cu daruri preţioase. Însă, aşa cum scriau ziarele, „darul cel mai preţios”, era cucerirea pentru prima dată a celui mai înalt munte din lume (8845 m.), muntele Everest, dusă la bun sfârşit de neo-zeelandezul Edmond Hillary şi de ghidul indigen Tenzing, şi în ajunul încoronării regina Elisabeta a Angliei, ei au arborat drapelul englez pe vârful acelui munte.
Scump a plătit Anglia încoronarea acestei regine; unele ziare au apărut chiar cu litere de aur.
Acei care ascultă cu evlavie în fiecare duminică citirea evangheliei ştiu că evreii voiau să-l proclame pe Isus ca rege al lor.
- Când?
- Imediat după înmulţirea pâinilor cu care a săturat cinci mii de oameni într-un loc pustiu. Evreii săturaţi în felul acesta credeau că dacă ar avea ei un astfel de rege şi-ar avea pâinea asigurată pentru toată viaţa şi nu ar mai trebui să muncească ogoarele cu atâta trudă. Însă aşa cum ştiţi, Isus s-a retras dinaintea lor şi într-un loc singuratic.
Chiar şi apostolii ar fi dorit ca Isus să fie rege, din care cauză se şi certaseră pe motiv că cine dintre ei va fi mai mare în împărăţia pe care o va întemeia Isus.
Însă Isus nu voia să fie un rege din această lume, adică un rege care să aibă la dispoziţie o armată, poliţie, tribunale şi o avere fabuloasă. El voia să domnească şi să guverneze dar numai asupra sufletelor şi conştiinţelor oamenilor. Numai cu vreo câteva zile înainte de moartea sa, el consimţi ca să intre în Ierusalim în mod sărbătoresc. Mulţimea îl aclama ca pe adevăratul rege al lui Israel. Însă cortegiul şi intrarea lui în cetatea sfântă era cu totul altfel decât cortegiul unui rege. Isus nu era precedat şi nici înconjurat de armată în mare ţinută, nu avea trăsură de aur, nici regi şi nici conducători de state, care să se bucure împreună cu el... Isus, era călare pe un simplu măgăruş, şi numai copiii îi cântau şi-i aruncau ramuri de măslin.
Însă evreii au exploatat şi această modestă ceremonie, pentru ca după cinci zile să-l acuze pe Isus cum că el ar fi vrut să ia puterea din mâinile împăratului roman. Pilat văzându-l pe Isus în faţa lui  cu mâinile legate, cu toate că nu dădu crezare acestor cuvinte, totuşi îl întrebă:
- Eşti tu regele iudeilor? 

 Isus nu a negat, ci a spus:
- Împărăţia mea nu este din această lume. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, slugile mele m-ar fi apărat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor.
Şi la celelalte întrebări puse de Pilat, Isus a răspuns cu claritate: „Da, sunt rege!” Pilat a înţeles bine răspunsul său, cum că Isus nu aspira la nici un fel de putere pământească; nu voia să guverneze Palestina şi nici alte ţinuturi, şi ca atare nu ameninţa imperiul roman. De aceea şi răspunse evreilor care-l învinovăţeau pe Isus: „Eu nu găsesc nici o vină în el!” Dar cu toate acestea l-a dat ca să fie răstignit, pentru a face pe placul evreilor.
Pilat nu înţelegea ce ar fi putut însemna un rege, care să nu fie din lumea aceasta, adică un rege care să domnească numai asupra sufletelor. Dar dacă în duminica aceasta, Pilat şi-ar face apariţia în bisericile noastre, el ar vedea milioane de oameni care cântă în cinstea aceluia pe care el l-a osândit la moarte, poate că ar înţelege ce înseamnă un rege spiritual, care să domnească asupra sufletelor.
Dacă v-ar vedea pe voi, copii adunaţi aici în faţa altarului, care-i cântaţi, îl lăudaţi şi îl primiţi în sufletele voastre, probabil că şi-ar da seama că acea stăpânire este mult mai mare şi mai frumoasă decât puterea exercitată de înalţii demnitari pământeşti cu forţa armată şi a poliţiei.
În istoria omenirii au existat mii de regi, de care astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte, pentru că oamenii i-au uitat. Însă despre Isus, de două mii de ani încoace, oamenii au tot vorbit şi au tot scris. Chiar şi în zilele noastre oamenii vorbesc şi scriu despre dânsul, se străduiesc să-i cunoască învăţătura şi să trăiască conform ei. Prezenţa a milioane de oameni prin biserici în duminica aceasta este mărturia cea mai elocventă.
Prin forţa lucrurilor, fiecare cetăţean, vrea ori nu vrea, trebuie să accepte puterea regelui sau a preşedintelui ţării. Trebuie să le execute ordinele chiar şi atunci când nu le-ar fi pe plac.
Însă autoritatea şi stăpânirea lui Isus este cu totul deosebită. Noi o primim de bunăvoie, nu prin constrângere, căci oricine o poate primi sau o poate refuza. Din păcate, astăzi mulţi sunt oamenii care nu vor să fie conduşi de Isus, care nu ascultă de evanghelie. Nu-i permit lui Isus să pătrundă în sufletele şi în inimile lor.
Pictorul englez Hilmann Hunt (mort în 1910), a pictat o icoană intitulată „Lumina lunii”, care-l reprezintă pe Isus în timp de noapte în mână cu o lanternă, în vreme ce cu cealaltă mână bate la uşa unei case. În timpul expoziţiei unul dintre vizitatori l-a întrebat pe pictor cu o oarecare uimire: „În tabloul acesta al dumneavoastră uşa casei nu are broască şi nici un fel de clanţă. În cazul acesta cum ar putea-o deschide Isus şi să intre înăuntru?”
La această întrebare, pictorul care era şi un bun creştin, răspunse: „În casa aceasta, mecanismul de a închide şi a deschide uşa se află pe dinăuntru. Omul trebuie să-şi deschidă sufletul numai din propria lui iniţiativă! Isus bate şi apoi aşteaptă, însă omul este acela care trebuie să deschidă şi să-i permită lui Isus să intre.
Voi, care în această sărbătoare a lui Cristos Regele aţi venit astăzi la biserică, la începutul liturghiei v-aţi curăţit sufletele prin actul de căinţă. Acum sufletele voastre sunt curate şi pregătite pentru a-l primi pe Isus. Prin sfânta Împărtăşanie el va veni în sufletele voastre, şi îl vom proslăvi împreună prin rugăciuni şi cântări. După aceea, împreună cu dânsul vă veţi putea reîntoarce pe la casele voastre, iar mai apoi veţi fi foarte atenţi pentru ca Isus să stăpânească şi să conducă sentimentele, gândurile şi faptele voastre pentru ca evanghelia să fie pentru voi Legea sfântă după care să vă conduceţi.

                                                                                                                                                                                                   Klimek

DUMINICA A XXXIII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Oamenii de ştiinţă se ocupă şi studiază cele mai diferite lucruri, aşa spre exemplu cei care se ocupă cu botanica, au calculat vârsta copacilor şi au descoperit că mulţi dintre ei pot trăi sute şi chiar mii de ani. Aşa de pildă, anumite soiuri de castani trăiesc până la două mii de ani; stejarul până la 2500 de ani, iar platanii 4500 de ani. În Africa anumite soiuri de copaci ating fabuloasa sumă de 5000 de ani.
Dar cu toate acestea nici unul dintre copaci nu-i veşnic, pentru că vine o vreme când şi ei dispar de pe acest pământ ca şi cum n-ar mai fi fost. La fel şi animalele, şi oamenii au un început şi un sfârşit. Cu miliarde de ani în urmă nu exista nici pământul, nici soarele şi nici luna... şi într-o zi vor dispărea şi acestea în forma lor actuală. Învăţaţii spun că odată şi odată soarele se va răci şi îşi va pierde nu numai căldura, dar chiar şi lumina.
În Evanghelia de astăzi, Isus descrie simplu şi pe înţelesul tuturor, sfârşitul lumii, şi în încheiere spune că nimeni nu ştie când va fi acesta, ci numai singur Dumnezeu.
Pentru fiecare dintre noi, sfârşitul lumii va fi în clipa când vom muri. Asta o ştim cu toţii. Atunci ochii noştri nu vor mai vedea nici oameni, nici copaci, nici munţi, nici dealuri, nici văi, nici lună, nici stele, nici soare, cu toate că acestea vor continua să existe. Sfârşitul lumii, adică sfârşitul vieţii noastre, ar trebui să ne intereseze cel mai mult.
În cele din urmă zile ale lunii decembrie, sfântul Ioan Bosco a spus elevilor săi să se pregătească pentru începerea cu bine a noului an „căci cine ştie dacă nu va fi ultimul pentru vreunul din noi!”.
În vreme ce spunea cuvintele acestea, îşi ţinea mâna, aşa ca din întâmplare, pe capul lui Michele Magone, băiatul acela de 13 ani despre care am mai vorbit. Michele ştia că Don Bosco avea darul prorociei, că putea să vadă lucrurile sau evenimentele ce se vor întâmpla cu săptămâni şi luni mai târziu. De aceea îşi spuse: „Cuvintele acestea sunt pentru mine. Deci, am să mă pregătesc!”.
Cincisprezece zile mai târziu, Michela a participat la o reuniune a Societăţii Preasfântului Sacramet. La fel ca şi ceilalţi participanţi, a tras la sorţi un bileţel cu „gândul spiritual” pentru următoarele săptămâni, pe care, desfăcându-l, citi aceste cuvinte: „În ziua judecăţii, vei fi numai tu singur cu Dumnezeu”. Citindu-l, îşi spuse: „Încă un semn pentru mine!”
După vreo câteva zile începu să simtă dureri mari în stomac. Mai simţise el şi altădată aşa ceva, din care cauză nici nu i se părea că ar putea fi ceva grav. Însă de data aceasta durerile în loc să înceteze, erau tot mai mari de la o zi la alta. Medicii nu-l puteau ajuta cu nimic. La 21 ianuarie a primit sacramentul bolnavilor şi vizita lui Don Bosco. Tot timpul cât a fost bolnav, Michele nu şi-a pierdut calmul şi nici buna dispoziţie, şi în timpul unei convorbiri a spus:
- În biletul pe care l-am tras atunci se strecurase o greşeală, pentru că la judecată nu voi fi numai eu singur cu Dumnezeu, ci acolo va fi şi Sfânta Fecioară Maria.
- Ai dreptate, Micelino, spuse Don Bosco, şi îl mai întrebă:
- Ce să spun colegilor tăi din partea ta?
- Spuneţi-le să se spovedească bine.
- Ce faptă din viaţa ta te bucură mai mult?
- Acel puţin bine pe care l-am făcut pentru Sfânta Fecioară Maria...
Atunci când Dumnezeu te va primi în cer şi o vei vedea pe Preasfânta Fecioară Maria, salut-o respectuos din partea mea şi a tuturor elevilor din clasa noastră.
- Părinte, mă voi achita conştiincios de toate acestea, făgădui Michele.
Nu trecu mult şi Michele îşi dădu obştescul sfârşit. Şi avea doar numai treisprezece ani şi patru luni.
Cuvintele lui vă pot fi de folos şi vouă.
Cel dintâi şi cel mai important lucru este o spovadă bună. Cine se spovedeşte des şi bine, acela nu se va teme de moarte, pentru că va fi totdeauna pregătit să o primească.
Al doilea sfat al lui Michele este evlavia către Preasfânta Fecioară Maria. Cine trăieşte în prietenie cu Sfânta Fecioară Maria, şi este un bun fiu al ei, acela va fi prieten şi cu Isus. Mai mult chiar! Sfânta Fecioară este Patroana unei morţi bune. De aceea şi noi să ne rugăm în fiecare zi cu cuvintele: „... Roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum, şi în ceasul morţii noastre!”
La judecata de apoi toţi oamenii vor fi judecaţi împreună, dar mai întâi fiecare va fi judecat individual, imediat după ce a murit. Cu tot dreptul, noi asemănăm judecata lui Dumnezeu cu un examen.
La examenele de sfârşit de an, fiecare dintre voi aţi vrea să fiţi la un învăţător care vă cunoaşte... Aţi fi mult mai liniştiţi dacă aţi cunoaşte mai dinainte întrebările la care va trebui să răspundeţi... Desigur, că un învăţător bun n-are să vă spună vouă cu o zi mai înainte întrebările la care va trebui să răspundeţi... Însă, în timpul anului, un învăţător bun vă va face să studiaţi, toate argumentele şi toată materia pentru examen. Vă va da teme şi probleme pe care va trebui să le rezolvaţi acasă. Le va corija şi le va comenta împreună cu voi eventualele greşeli. Şi trebuie să ştiţi că asta va fi cea mai bună pregătire, şi, oarecum, chiar examenul.
Cam aşa ceva, dar mult mai important va fi examenul nostru, adică Judecata de pe urmă. Atunci ne va examina Isus, care ne iubeşte mai mult decât oricare profesor. Copilul care a căutat să trăiască în prietenie cu el, nu va avea nici o emoţie, nu se va teme, ci se va prezenta cu faţa veselă la judecată.
Acum, Isus vrea să ne ajute la pregătirea acestui examen definitiv. Preoţii ne spun în numele lui, la lecţiile de religie şi predicile din fiecare duminică, care anume vor fi întrebările la judecată şi cum trebuie să răspundem. Aşa după cum ştiţi, noi vom fi judecaţi după poruncile lui Dumnezeu şi mai ales după porunca dragostei. Toate paginile Evangheliei ne vorbesc despre felul cum trebuie să-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Atunci când vă întoarceţi acasă de la biserică, toate cele ce faceţi reprezintă obligaţiile despre care aţi auzit vorbindu-se în biserică. Sunt oare acestea controlate şi corecte? Da, aceasta se petrece atunci când vă faceţi examenul de conştiinţă şi când vă spovediţi. Preotul, în confesional, ca şi învăţătorul la şcoală, controlează şi corijează, numai că nu este vorba despre vreo lucrare scrisă, ci numai de comportări şi de fapte.
Asta-i la mintea cocoşului, şi puteţi înţelege şi voi că, aici, chiar şi cel mai bun şi mai indulgent învăţător nu poate da note bune unui elev care, în timpul anului, în loc să înveţe, s-a jucat şi a luat în derâdere învăţătura. În cel mai bun caz, îl poate lăsa corigent.
Tot aşa se va întâmpla şi la judecata lui Dumnezeu: celui care l-a nedreptăţit pe aproapele, Isus nu-i va putea spune: „Omule, bine ai făcut! Vino să te bucuri cu mine în cer!” Noi aşteptăm, ca în bunătatea şi milostivirea sa, unul ca acesta să fie trimis în Purgator, unde poate că va îndura mulţi ani de suferinţă mai înainte de a putea intra în cer. Aici, pe pământ, noi ne rugăm pentru asemenea suflete. Cerem de la Dumnezeu să scurteze timpul suferinţelor şi al curăţării lor.
Învăţătura de astăzi cu privire la sfârşitul vieţii şi la judecata lui Dumnezeu ne îndeamnă la trăirea unei vieţi bune şi creştineşti, la o viaţă care să-l facă pe Isus să se bucure atunci când ne vom afla în faţa lui.

                                                                                                                                                                                      Klimek

DUMINICA A XXXII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Ţarul Rusiei, Petru cel Mare, a făcut multe lucruri frumoase pentru dezvoltarea, înfrumuseţarea şi modernizarea Rusiei. A început cu construirea unui mare oraş portuar, Petersburg, căruia în timpul primului război mondial i s-a schimbat numele în Petrograd, iar ceva mai târziu, bolşevicii l-au numit Leningrad. Pentru a-şi face o idee şi mai bună de ceea ce ar fi fost în stare să facă pentru ţara sa, el a călătorit foarte mult prin ţările Europei Occidentale.
Într-o zi de duminică a poposit şi la Danzig, l-a vizitat, însoţit fiind de primarul oraşului. Intrând într-o biserică unde se celebra sfânta liturghie, distinsul oaspete, împreună cu primarul, s-au aşezat într-o bancă printre credincioşi. Nu mult după aceea apăru sacristanul pentru strângerea colectei. Văzându-l, ţarul pregăti o monedă de argint, pe care o aşeză frumos în aşa fel ca s-o aibă la îndemână pentru a o depune în colectă. Primarul, scoase şi îşi pregăti şi el o monedă de argint. Atunci ţarul mai adăugă încă una; primarul făcu la fel. Cu alte cuvinte se luau la întrecere, care ar fi mai generos. Atunci ţarul mai adăugase câteva monezi de aur. Primarul a pus şi el, dar ceva mai multe. În cele din urmă, sosi sacristanul, când primarul se grăbi să arunce în colectă toate acele monezi de aur şi de argint pe care le pregătise, în vreme ce ţarul a pus în colectă numai moneda pe care şi-o pregătise la început, iar toate celelalte monede de aur şi de argint, şi le-a pus frumos în buzunar...
Cred că nu puţini parohi ar fi aceia care s-ar bucura dacă în bisericile lor ar veni vreun şef de stat, ori vreun ministru şi care să arunce în colectă vreun pumn de bani de aur! Însă Dumnezeu i-ar putea judeca şi altfel pe asemenea donatori.
Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi la templul din Ierusalim pe vremea lui Isus
La intrarea în templul din Ierusalim se aflau 13 cutii mari, cu o formă prelungită şi se numeau „trombe”. În aceste cutii îşi depuneau evreii pomenile pentru necesităţile templului.
La sărbătoarea Paştelui, Isus cu ucenicii lui se afla în apropierea acelor cutii. Locul era aglomerat pentru că sute şi mii de oameni veneau la Ierusalim în zilele acelea pentru sărbătoarea Paştelui şi fiecare voia să facă o donaţie la templu, pentru că templul acesta era cea mai impunătoare clădire de pe tot pământul ebraic. În acelaşi timp era şi un motiv de orgoliu pentru întreaga naţiune, aici fiind preamărit Dumnezeul cel adevărat. Deci, nu e de mirare că iudeii socoteau ca o datorie sfântă şi de conştiinţă contribuţia benevolă pentru menţinerea templului.
Cu ocazia asta unii dintre evreii bogaţi voiau să facă paradă cu bogăţia şi cu generozitatea lor. Luau o mână de bani pe care-i făceau să cadă cu zgomot în cutia milei, în aşa fel încât să atragă atenţia celor din jur. Iar apoi, mai mult sau mai puţin discret priveau în toate părţile spre a se convinge dacă generozitatea lor fusese observată şi apreciată. O asemenea situaţie se asemăna cu cea creată de ţarul Rusiei şi de primarul din Danzig.
Mai la urmă sosi şi o văduvă îmbrăcată sărăcăcios. Păşea sfios pentru că nu avea în mână decât doi bănuţi de prea puţină valoare. Poate că în mintea ei s-o fi gândit: „Ce sunt aceştia faţă de sumele cele mari pe care le dau bogaţii?!”
Isus se afla mai la o parte şi vedea totul... Părerea lui asupra valorii acelor danii era cu totul alta decât a donatorilor bogaţi şi a trecătorilor care priveau. Atunci el i-a chemat pe apostoli şi le-a spus: „Adevărat vă spun, că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei care au aruncat în visterie” (Mc 12, 43). Probabil că apostolii se vor fi întrebat surprinşi: „Cum se poate aşa ceva? N-am văzut noi că ea a dat numai doi bănuţi?”
Apoi Isus le-a explicat ce se înţelege prin acel „mai mult”, „Căci toţi ceilalţi au dat din prisosul lor, dar ea din sărăcia ei a dat tot ceea ce-i rămăsese ca să trăiască” (Mc 12, 44).
Exact ca în templul din Ierusalim, prin bisericile noastre, sunt aşezate din loc în loc nişte cutii, aşa ca cele de la poştă în care se introduc scrisorile. Acestea sunt puse anume pentru colectarea de bani pentru diferite scopuri parohiale, pentru misiuni. Aşa cum ştiţi, biserica nu este numai clădirea aceasta unde ne-am adunat noi astăzi pentru celebrarea Sfintei Liturghii. Biserica înseamnă şi Misiunile. Din biserică mai fac parte multe ţări sărace şi bântuite de secetă unde oamenii suferă de foame, iar noi avem obligaţia de a-i ajuta şi pe aceşti credincioşi şi fraţi ai noştri.
La fel şi o familie, care nu s-ar gândi să-i ajute pe săraci, nu ar mai fi o familie cu adevărat creştină, chiar dacă ar avea în casă un crucifix şi chiar mai multe icoane.
Într-un fel oarecare, toţi copiii se aseamănă cu văduva de la templul din Ierusalim, prin faptul că ei nu au prea mulţi bani. Dar cu toate acestea şi voi trebuie să urmaţi pilda văduvei atunci când feciorii de biserică vin cu colecta printre voi. Aveţi în vedere zicala aceea: „Dacă ai puţin, dă puţin...”. În cazul când nu aveţi bani, atunci spuneţi o rugăciune pentru misionari.
Imitaţi-o pe văduva din Evanghelie dând nu din ceea ce vă prisoseşte, adică din ceea ce vă rămâne de la îngheţată, etc.
O copilă s-a hotărât să nu mănânce îngheţată timp de o lună întreagă, iar banii primiţi de la părinţi să-i ofere pentru misiuni... O altă colegă de-a ei, timp de mai multe zile n-a mai mers la şcoală cu autobuzul, iar banii economisiţi în felul acesta îi dădea la săraci. Comportarea acelor fete era tot atât de frumoasă ca şi a văduvei din Ierusalim, şi la Judecata de pe urmă Isus le va lăuda. Asemenea oferte îi plac mai mult lui Isus decât oferta unui copil al unor oameni bogaţi, care oferă numai din ceea ce îi prisoseşte.
Atunci când oferiţi bani pentru un scop nobil trebuie să vă mai amintiţi de un alt lucru, şi anume: de a nu căuta să atrageţi atenţia altora şi nici să vă lăudaţi faţă de alţii, aşa cum făceau bogaţii din Ierusalim. Şi apoi, nici să nu vă gândiţi în mintea voastră, rumegând gânduri ca acestea: „Astăzi am făcut multe fapte bune şi înseamnă că sunt un băiat sau o fată bună”. Vorbind despre modestia interioară şi despre necesitatea de a nu se lăuda pe sine însuşi, Isus spune: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta” (Mt 6, 3).
Un creştin bun şi înţelept a spus că atunci când vom muri, vom lăsa aici pe pământ toţi banii şi toată averea, şi vom merge pe lumea cealaltă numai cu ceea ce am dat săracilor, din cauză că ceea ce am dat săracilor, i-am dat lui Isus Cristos.
Închei şi vă doresc ca în viaţa voastră să puteţi face mici pomeni pentru a putea fi bogaţi în lumea de dincolo de mormânt. În Evanghelia de astăzi, Isus ne îndeamnă să nu trecem cu vederea asemenea bogăţii, ci să ne adunăm cât mai multe.

                                                                                                                                                                                 Klimek