DUMINICA A XXVI-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

În una din zile a poposit în oraşul nostru un circ. Copiii erau foarte bucuroşi, fiindcă aşteptau să vadă maimuţele. Circul acesta avea mai multe soiuri de animale sălbatice, printre care şi o panteră, un animal foarte periculos.
Însă din cauza neatenţiei paznicului, a reuşit să iasă din cuşca în care era închisă. Oricine îşi poate închipui uşor spaima ce i-a cuprins pe locuitorii acelui oraş. Întâmplarea aceasta a avut un final fericit, pentru că în cele din urmă, oamenii au reuşit să readucă animalul în cuşca lui. 

Păcatul se aseamănă cu pantera, cu o singură deosebire: el nu ameninţă trupul, ci sufletul. Păcatul este în stare nu numai să rănească sufletul, ci chiar să-l lipsească de viaţa divină.
Din păcate, atât părinţii, cât şi voi, copiii, aveţi mult mai puţină teamă de păcat decât de un tigru sau de orice altfel de sălbăticiune.
Isus era bun şi îngăduitor cu păcătoşii, dar era neînduplecat cu cei care făceau scandal. De ce? Pentru că acest soi de oameni, nu numai că păcătuiau pe seama lor, dar voiau să-i conducă şi pe alţii la păcat. Voi ştiţi că un om rău sau o carte rea, pot atrage la păcat sute şi mii de oameni. De aceea, oamenii răi sunt primejdioşi, şi Isus ne îndeamnă să stăm cât mai departe de ei.
Aşa cum sălbăticiunea este mai primejdioasă pentru copii, la fel şi un om care face scandal, poate aduce mai multă pagubă vouă, copiilor, fiindcă voi nu înţelegeţi totdeauna în ce constă răul pe care-l conţin cuvintele unor asemenea oameni.
Isus a pronunţat cuvinte foarte aspre împotriva acelora care îi scandalizează pe copii, şi spune: „Cine va scandaliza pe vreunul din aceştia mici, care cred în mine, mai bine i-ar fi lui să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Mc 9, 42).
Aşa cum aţi auzit, Isus spune că dacă mâinile, picioarele sau chiar ochii voştri ar fi pentru voi un motiv de scandal, într-un asemenea caz mult mai bine ar fi pentru voi ca să vă lipsiţi de aceste membre, decât să mergeţi în iad.
Voi înţelegeţi foarte bine că omul, în integritatea sa, este responsabil de păcatele săvârşite; aşadar, omul este vinovat, nu mâna, nu piciorul. Vorbind despre pierderea unor mădulare din trupul omului, Isus voia să spună că dacă aveţi un lucru atât de scump, cum este ochiul, mâna sau piciorul, şi dacă acestea v-ar face să păcătuiţi, mult mai bine ar fi pentru voi să renunţaţi la ele.
De exemplu, unui băiat îi plac foarte mult filmele, şi s-ar putea spune că-i sunt scumpe ca ochii din cap. În una din zile observă că la televizor rulează un film murdar, care i-ar putea trezi gânduri şi dorinţe rele. Ce are de făcut un asemenea băiat? Desigur că nu va trebui să-şi scoată ochii, ci numai să nu vizioneze filmul.
Unii copii cred că tovarăşii răi ar fi cei care se ceartă, se bat, ori spun vorbe urâte. Desigur, nimeni nu spune că aceştia ar fi buni. Dar mult mai răi sunt cei care prefăcându-se că vă sunt prieteni, vă îndeamnă să spuneţi minciuni, să furaţi sau să faceţi şi alte fapte rele de care v-aţi ruşina în faţa părinţilor. Aşa cum spune Sfânta Scriptură, asemenea tovarăşi „sunt lupi îmbrăcaţi în piele de oaie”. Cred că nici unul dintre voi nu ar avea atâta curaj, să se joace cu un lup sau chiar numai cu un câine rău. De aceea, voi trebuie să evitaţi conversaţiile, jocurile şi plimbările în tovărăşia unor asemenea copii. Cine umblă cu smoală, desigur că smoala se va lipi de el, şi unul ca acesta îşi va murdări nu numai mâinile, ori hainele, ci chiar şi gândurile... Lucrul cel mai bun este de a sta cât mai departe de asemenea tovărăşii.
A asculta conversaţii mai puţin decente, a citi reviste murdare ori a viziona filme imorale, asta se poate asemăna cu alunecarea într-o prăpastie plină de lucruri murdare, cu singura deosebire că în asemenea situaţii omul îşi murdăreşte numai trupul, în timp ce vorbele şi filmele rele murdăresc sufletul.
- Ce face un copil când cade într-o băltoacă?
- Desigur, iese cât mai repede de-acolo şi se spală. Acelaşi lucru ar trebui să-l facă şi atunci când îşi murdăreşte sufletul cu gânduri şi cu dorinţe necurate, adică să şi-l cureţe prin spovadă.
Sunt unii copii, mai ales fete, care de îndată ce văd ori aud ceva, şi care, după părerea lor, nu ar fi chiar aşa cum ar trebui să fie, aleargă la una sau la alta dintre prietene să le povestească cele văzute ori auzite. Asta înseamnă adevărata prietenie?
O poezie necuviincioasă, ori o povestire rea auzită involuntar, ar trebui să nu o luaţi în seamă, fiindcă voi trebuie să fiţi zidul peste care nu se poate trece. Dominic Savio, atunci când vedea în mâna vreunui coleg vreo revistă indecentă, i-o smulgea din mână şi o rupea în bucăţi şi o arunca la lada de gunoi. Un alt copil mergând într-o zi la şcoală şi observând nişte cuvinte urâte scrise pe un perete, scoase din geantă o cârpă, pe care o purta totdeauna la el şi şterse acele cuvinte, pentru că nu ar fi vrut ca cei mici să vadă aşa ceva.
Aşa cum aţi auzit în Evanghelia de astăzi, Isus doreşte să-i ferească pe copii de scandal. La această faptă nobilă vrea să-l ajutaţi şi voi. De aceea, gândiţi-vă serios la tot ceea ce aţi făcut până acum în această privinţă şi ce anume aţi mai putea face în viitor, pentru că astfel se va observa dragostea voastră pe care o aveţi faţă de Isus şi faţă de aproapele.

                                                                                                                                                                                       Klimeck

DUMINICA A XXV-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Dionisie, unul dintre cei mai faimoşi regi din antichitate, mort în anul 307 î.C., domnea asupra unei mari părţi din Sicilia, cu capitala la Siracuza. Odată, unul dintre oamenii lui de la curte, pe nume Damocle, îi spuse:
- Tu, maiestate, eşti cel mai mare, cel mai bogat om din toată ţară, deci, şi cel mai fericit dintre oameni.
- N-ai vrea să te bucuri şi tu de fericirea mea, măcar pentru o zi? întrebă regele.
- Foarte bucuros, răspunse Damocle.
A doua zi, Damocle luase locul regelui. Stătea pe un tron măreţ, înconjurat de slugi, gata de a-i servi în orice clipă tot ceea ce i-ar dori inima. Tot în ziua aceea, la curtea regească s-a dat şi un mare ospăţ. Damocle privea cu nesaţ sala ospăţului frumos împodobită şi adulmeca mirosul bucatelor. Aşa cum era şi firesc, s-a aşezat pe locul de cinste, acolo unde numai regele se poate aşeza... Acum, se simţea nespus de fericit, dar ridicându-şi ochii văzu că deasupra capului său se află o sabie bine ascuţită atârnată numai de un fir de păr. Atunci s-a cutremurat de groază, s-a sculat de la locul cel de cinste şi a plecat de acolo.
Ceva mai târziu Dionisie i-a explicat lui Damocle, cum că un rege este totdeauna ameninţat de duşmani, atât din ţară, cât şi de peste hotare. Sabia atârnată deasupra capului lui Damocle, reprezenta tocmai aceste primejdii; de abia acum a înţeles el că cel dintâi loc din societate, chiar şi acela al regelui, nu poate da fericirea.
Împăratul Napoleon I, a organizat odată, la Paris, un banchet împărătesc, şi în sala ospăţului l-a luat şi pe băiatul lui, un copil, poate nu chiar aşa de mare cum sunteţi voi. Însă copilul acesta nu se uita nici la tablourile care atârnau pe pereţi, nici la masa încărcată cu tot felul de bunătăţi, nici la îmbrăcămintea elegantă a principilor, a conţilor şi a soţiilor lor, ci, plictisit, se apropie de geamul care dădea spre stradă, şi privea afară.
Observându-l, Napoleon îi spuse puţin cam aspru:
- Ce faci acolo? Ce-ţi lipseşte?
Momentan, copilul n-a răspuns nimic, ci privea mai departe nişte copii care se jucau în praf şi în nisip. În cele din urmă răspunse:
- Vreau să mă duc şi să mă joc şi eu cu copiii aceia, care se joacă în stradă...
Vedeţi, aşadar, că nu-i nici un motiv de a-i invidia pe regi şi pe oamenii bogaţi, care ocupă în ţară locuri de cinste şi nici pe copii oamenilor bogaţi.
Odată coborâţi de pe muntele Tabor, apostolii, împreună cu Isus au intrat în Cafarnaum. Pe drum, vorbeau între ei, dar stăteau la o oarecare distanţă de Isus, pentru că nu ar fi vrut să mai audă şi Învăţătorul ce anume vorbesc ei între ei. Dar după ce au ajuns la Cafarnaum, Isus i-a întrebat:
- Despre ce anume aţi vorbit voi pe drum?
Această întrebare, la care nu se aşteptau, i-a cam pus pe gânduri, pentru că ei nu numai că vorbiseră, dar se şi certaseră, pe motivul că cine dintre ei ar fi mai mare. Auziseră ei din gura lui Isus, cum că el venise în lume pentru a întemeia o împărăţie pe pământ, şi ca atare, se aşteptau ca în împărăţia aceea, să ocupe cele dintâi şi cele mai importante locuri.
Apostolii ştiau bine că discuţiile de felul acesta nu-i plăceau lui Isus, de aceea, acum nici nu îndrăzneau să vorbească. Însă Isus, fără a mai aştepta răspunsul lor, cunoştea cele ce vorbiseră ei, şi ca să nu piardă ocazia, începu să le explice în ce anume constă cel dintâi loc în împărăţia lui.
În împărăţia mea, spune Isus, va fi exact contrariul a tot ceea ce se află în împărăţiile pământeşti. Cel mai mare şi cel mai bine văzut în împărăţia cerurilor, va fi acela care nu are armată, nu are poliţie... Cu alte cuvinte, va fi acela care-i slujeşte pe alţii, acela care îi ajută şi se îngrijeşte de ei.
Drept pildă a unei astfel de slujiri, Isus prezintă situaţia în care este primit un copil într-o casă în care să-şi afle adăpost şi sprijin: „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi în numele meu, pe mine mă primeşte!” (Mc 9, 37). După ce a pronunţat aceste cuvinte lui Isus a luat un copil în braţe, pe care-l prezintă apostolilor... Grandoarea lor, ca şi cele dintâi locuri pe care trebuiau să le ocupe în Biserică, consista în a-i învăţa pe copii Evanghelia şi de a se ocupa îndeaproape de ei. Deci, departe să fie de dânşii gândul de a-i stăpâni pe oameni, ca nişte stăpâni ori tirani.
În familie nu-i tare uşor de a face vreun serviciu, fratelui ori surioarei; sau în şcoală de a ajuta pe vreun coleg ori colegă.
O studentă la facultatea de Filologie, pe nume Maria, amintindu-şi de propria ei copilărie, descrie astfel de dificultăţi. „Pe când avea şapte ani, mama îi adusese o surioară. Acum, părinţii îşi concentraseră toată atenţia asupra acestei copile nou-născute, iar Mariei, fiind mai mare, i se dădea mai puţină importanţă în familie, aceasta închipuindu-şi că toţi au uitat de dânsa. Atunci, în sufletul ei a apărut gelozia. Nu o putea ierta pe micuţa surioară nici câtuşi de puţin, pentru că ocupa primul loc în familie, de care până atunci se bucurase ea...
Povestea asta a durat câţiva ani. Numai moartea surioarei a pus capăt acelei gelozii a Mariei. Atunci când nu şi-a mai avut surioara, Maria s-a căit amar de comportarea ei.
Cred că Dumnezeu i-a iertat păcatul, pentru că era mică şi nu înţelegea că păcătuieşte. Tot ea mai scrie că încă nu ştia că sentimentul acesta se numeşte gelozie...
În viaţă mai pot fi întâlnite şi altfel de situaţii, mai frumoase.
Un preot polonez s-a dus odată să viziteze un Institut de orfani în care se aflau atât băieţi cât şi fete. Acolo l-a aflat pe micuţul Iacint trist şi plângând, şi l-a întrebat:
- Spune-mi, micuţule, pentru ce plângi?
- Pentru că aş vrea să am şi eu un tată, o mamă, un frate, o surioară!
- Şi dacă ai avea un frăţior sau o surioară ai fi mai vesel?
- Da, desigur, atunci aş fi mai vesel.
Preotul s-a întreţinut prieteneşte cu acel copil preţ de câteva minute. Apoi a mers la şcoală unde povesti copiilor întâlnirea şi convorbirea lui cu Iacint. Atunci s-a ridicat în picioare Camelia, o copilă de 10-11 ani şi a spus: „Eu aş fi foarte bucuroasă să am un frăţior. De aceea îi voi ruga pe părinţii mei ca să-l invite pe Iacint la noi acasă de sfintele sărbători ale Paştelui”. Într-adevăr, părinţii Cameliei, l-au invitat pe Iacint nu numai de sărbătorile Paştelui, dar şi pentru tot timpul vacanţei de vară. Apoi, îl invitau în fiecare duminică şi sărbătoare. Iacint, cu toate că urma şi pe mai departe şcoala la Institut, acum nu mai era trist şi nu mai plângea. Camelia şi părinţii ei au lucrat după cuvintele lui Isus: „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi, pe mine mă primeşte!” (Mc 9, 37) Cameliei nu-i era teamă că părinţii ei vor fi mai atenţi cu frăţiorul ei adoptiv, ci îşi dădea perfect seama că orfanul are nevoie de o mare afecţiune.
Pentru a ocupa primul loc în inima lui Isus trebuie să-i slujim pe alţii, şi uneori să-i ajutăm chiar până la uitarea de noi înşine. Dar trebuie să ştiţi că acesta nu-i un lucru chiar atât de uşor. Cine a încercat a face aşa ceva a dat peste mari dificultăţi şi inconveniente.

                                                                                                                                                                 Klimeck

DUMINICA A XXIV-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Într-o zi de toamnă, Don Bosco aştepta trenul în gara Carmagnola de lângă Torino. Stând el aşa, sub acoperişul dintre linii, era foarte atent la joaca unui grup de copii, printre care se distingea unul mai în vârstă, de care ascultau cu toţii. Don Bosco, vrând să-i cunoască, a început să se apropie de ei, însă aceştia, observând silueta unui preot au fugit cu toţii de acolo, dispărând. Rămăsese numai cel mai mare, „bulibaşul”, cum îi spuneau ei. Cu acesta, Don Bosco a început să vorbească, de la care a aflat că se numeşte Michele Magone, şi era supranumit generalul acestui grup de copii. La întrebarea cu privire asupra vârstei, familiei, el răspunse:
- Am 15 ani şi sunt orfan de tată.
- Ce meserie ţi-ar plăcea? îl mai întrebă Don Bosco.
- Am învăţat meseria de a tăia frunză la câini, răspunse el.
Se dădu semnalul de plecare a trenului, însă Don Bosco a avut timpul necesar pentru a-i spune că l-ar primi bucuros în Institutul lui de la Torino, pentru care putea cere lămuriri de la preotul din parohia în care locuia.
Într-adevăr, după un timp oarecare, Michele s-a dus la Torino şi a intrat în Institutul în care Don Bosco încerca educarea copiilor în duhul lui Cristos şi al Evangheliei sale.
Dacă atunci când a intrat în Institut l-ar fi întrebat cineva cine este Cristos, probabil că ar fi răspuns: „Nu ştiu!” Până atunci nu învăţase nimic din învăţătura creştinească. Doi dintre tovarăşii lui se aflau în puşcărie...
La început se simţea bine în Institutul din Torino. Se juca, sărea, alerga şi mergea regulat la şcoală.
Însă acum nu mai putea să nu se gândească la Isus, pentru că elevii lui Don Bosco, mergeau în capelă şi mulţi dintre ei se împărtăşeau foarte des. Michele mai avea încă multe păcate pe conştiinţă, din care cauză nici nu se apropia de altar pentru a-l primi pe Isus. Aşa se face că atunci când suna clopoţelul pentru liturghie, el devenea trist şi mergea în capelă mai mult în silă. Cristos devenise pentru el, o persoană vie şi prezentă, care-i trezea mustrări de conştiinţă şi care-i cerea să-şi schimbe viaţa.
Don Bosco îi cunoştea starea sufletească şi cu toată delicateţea îi spunea că numai spovada l-ar scăpa de tristeţe, dar Michele tot amâna de azi pe mâine, pentru că avea multe păcate pe conştiinţă.
În una din zile Don Bosco îi spuse surâzând: „Tu eşti general, mai mare peste toţi şi ca atare trebuie să fii curajos!...” De fapt Michele reuşi să-şi depăşească aversiunea şi ruşinea, şi tot în seara aceea s-a spovedit cu toată sinceritatea la Don Bosco, şi odată cu spovada şi-a recăpătat bucuria şi liniştea sufletească.
Acum, dacă l-ar fi întrebat cineva „Cine este Cristos?”, el ar fi putut răspunde cu toată sinceritatea: „Cristos este prietenul meu, pe care-l primesc deseori în Sfânta Împărtăşanie, şi împreună cu el învăţ, alerg, avându-l alături de mine în fiecare zi şi în fiecare clipă.
Isus s-a îndreptat cu apostolii spre satele Palestinei de Nord, prin jurul Cezareii lui Filip. Mergând ei, Isus i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt eu?” (Mc 8, 27). La această întrebare apostolii au început să spună ce auziseră ei, pe ici, pe colo: „Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii zic că eşti Ilie sau vreunul din profeţi”. „Dar voi cine spuneţi că sunt?” (Mc 8, 28-29). La această întrebare era mai greu de răspuns, fiindcă aici nu mai era vorba de a spune numai ceea ce auziseră de la alţii, ci de a-şi exprima propria lor convingere, ceea ce era cu totul altceva. Apostolii se gândeau în tăcere şi se uitau unul la altul, când în cele din urmă Petru a luat cuvântul şi a spus: „Tu eşti Cristos, adică Mesia”, şi asta a spus-o în numele tuturor celorlalţi apostoli.
Răspunsul era foarte bun. Cristos, care în limba greacă înseamnă Mesia, era acela pe care-l aşteptau evreii de mai multe sute de ani, acela care trebuia să-i scape de tot răul...
După răspunsul acesta Isus a început să-şi prevestească pătimirea, însă apostolii spuneau că aşa ceva nu se poate, fiindcă el, Mesia nu trebuia să sufere. Dintre toţi, Petru se împotrivea cel mai mult, tocmai el, care cu puţin mai înainte dăduse un răspuns atât de bun.
Numai cu multă greutate au înţeles ei că pătimirea lui Isus era de trebuinţă pentru mântuirea noastră. Atunci când au crezut, au suferit şi ei mult pentru Cristos, şi în felul acesta şi-au dovedit prin fapte credinţa şi dragostea lor pentru dânsul.
În lectura a II-a, sfântul Iacob spune că fără fapte bune, credinţa în Isus şi în Evanghelie nu valorează nimic, cu alte cuvinte, o astfel de credinţă este moartă.
Michele înţelegea foarte bine acest adevăr. Ştia că numai simpla spovadă nu este suficientă. Spre exemplu: „Mă căiesc şi îmi pare rău de toate păcatele mele”, şi apoi să-l primească pe Isus în sfânta Împărtăşanie zicând: „Cred în tine Isuse şi te iubesc”. Acestea sunt cuvinte frumoase, nimic de spus, dar insuficiente pentru că trebuie urmate de fapte. Viaţa aceluia care îl primeşte pe Isus trebuie să se schimbe în mai bine. De aceea şi Michele, cu gândul la trecutul lui prea puţin edificator, în hotărârea lui de a-şi schimba viaţa şi pentru a-i arăta lui Isus că-l iubeşte a formulat aceste şapte propuneri:
1. Mă voi întâlni cât mai des cu Isus la scaunul de spovadă şi la sfânta Împărtăşanie.
2. Voi avea o evlavie deosebită către Sfânta Fecioară Maria.
3. Mă voi ruga mult.
4. Voi cere cât mai des ajutor lui Isus şi Maicii sale sfinte.
5. Mă voi feri de păcate.
6. Voi fi totdeauna ocupat.
7. Voi sta cât mai departe de tovărăşiile rele.
„Aceştia sunt poliţiştii mei”, obişnuia el să spună. Era foarte atent şi veghea asupra comportamentului său, zilnic. Cu bunăvoinţă şi cu mult curaj, el a reuşit să-şi schimbe viaţa, cu toate că uneori era ispitit de a se mai certa cu câte cineva, sau chiar de a se bate.
Şi-a păstrat totdeauna temperamentul vioi şi vesel, capacitatea de a-i conduce pe alţii, şi uşurinţa în ceea ce priveşte organizarea jocurilor. Caracteristicile acestea naturale, l-au ajutat acum să săvârşească fapte bune, să-i ajute pe alţii şi să-şi stăpânească înclinaţiile cele rele.
Astăzi să vă gândiţi serios la comportarea voastră faţă de Isus. Ca şi Michele, trebuie să înţelegeţi şi voi, că pentru a fi prieteni ai lui Isus, numai convertirea, adică spovada nu este suficientă, pentru că spovada este numai începutul. Aici intervine un lung şi răbdător proces de transformare şi de autoformare. Isus aşteaptă şi binecuvântează sforţările voastre...

Klimeck

DUMINICA A XXIII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

Surdo-mutul din evanghelia de astăzi nu avea cum să fie un om fericit. Nu putea auzi nici un cuvânt din cele ce-i spuneau oamenii. Nu pronunţase în toată viaţa lui vreun cuvânt, cum ar fi: „mama, tata, etc”.
Copiii şi tinerii iubesc cântarea şi vor să cânte, mai ales când sunt împreună. El nu auzise niciodată un cântec. Nu auzise zgomotul vântului şi nici ciripitul păsărelelor... Neputând să cânte şi nici să vorbească, îi era foarte greu, dacă nu chiar cu neputinţă ca să se împrietenească cu cineva.
În zilele noastre sunt şcoli speciale pentru surdo-muţi, dar pe vremea aceea, nici pomeneală de aşa ceva. Desigur că un astfel de om, se putea face înţeles de către alţii prin gesturi, însă modul acesta de comunicare era prea sărac, din care cauză el nu-şi putea exprima bogăţia şi belşugul gândurilor şi nici să pronunţe mii şi mii de cuvinte, aşa cum folosim noi în fiecare zi.
Isus se uită cu milă la dânsul şi se hotărî să-l vindece de muţenia şi de surzenia lui. Printr-un semn a căutat să-i trezească încrederea şi posibilitatea câştigării graiului, şi a spus: „Effeta” adică „Deschide-te”. Atunci urechile acelui om s-au deschis şi limba i s-a dezlegat; dar în acelaşi timp şi sufletul i s-a tămăduit pentru că şi sufletul îi era bolnav. Din clipa aceea surdo-mutul n-a mai fost un om izolat.
Noi nu avem de unde şti, care anume au fost primele cuvinte pronunţate de el. Desigur că acestea au fost cuvinte de mulţumire. Se bucurau chiar şi martorii acelei vindecări, care cu admiraţie povesteau şi altora cele ce văzuseră.
Graiul este o comoară preţioasă dată omului, iar neputinţa de a vorbi este una dintre cele mai mari nenorociri. Dar aşa cum toate bucuriile şi comorile îşi au şi partea lor negativă, la fel şi graiul îşi are beteşugul lui, pentru că poate fi folosit atât în bine cât şi în rău. Printre abuzurile la care se dedau oamenii în vorbire, este şi vorba de clacă, pălăvrăgeala.
Învăţaţii spun că omul în timpul unei zile pronunţă între patru şi zece mii de cuvinte. În timpul unui an pronunţă de la unul până la două milioane de cuvinte. Dacă cineva ar scrie sau ar tipări toate aceste cuvinte, şi-ar completa o întreagă bibliotecă.
Dacă cineva ar fi scris şi ar fi tipărit tot ceea ce aţi vorbit voi, de când vă ştiţi, şi apoi vă va obliga să citiţi, aş fi curios să aud care anume ar fi reacţia voastră!... Citind acele pagini, mulţi dintre voi s-ar ruşina, iar alţii s-ar mira de neghiobiile pe care le-a rostit.
S-ar putea ca într-o asemenea carte să aflaţi şi pagini de care să fiţi mulţumiţi, şi chiar să vă miraţi cum de aţi fost în stare să rostiţi asemenea idei şi asemenea cuvinte frumoase...
Desigur, că în cartea aceea s-ar putea afla şi pagini unde sunt descrise şi faptele voastre bune, rugăciunile, cuvintele de compătimire şi de mângâiere, pe care le-aţi adresat celor suferinzi şi abătuţi, cuvintele de îndemn adresate colegilor. Dar din nefericire cea mai mare parte dintre pagini ar fi pline numai cu vorbe goale... De aceea, atunci când în vorbire, limba o ia înaintea minţii, când vorbiţi fără a vă gândi mai dinainte ceea ce aveţi de spus, atunci mai bine ar fi să tăceţi.
Mari necazuri produce şi vorbirea cu glas tare. Mulţi dintre voi strigă, urlă, aleargă prin clasă, trântesc uşile. Când sunt mai mulţi la un loc hărmălaia se înteţeşte... Şi apoi trebuie să ştiţi că din cauza obrăzniciilor voastre, învăţătoarea după cinci ore de lecţii se simte sleită de puteri.
O doamnă în vârstă stând de vorbă cu o tânără vecină, îi lăuda copila care nu avea mai mult de 4-5 ani:
- Doamnă, ce frumos v-aţi învăţat fata să vorbească!
- Da, într-adevăr, am învăţat-o, dar acum mă străduiesc ca s-o învăţ cum să tacă.
Nu ştiu cât adevăr poate să fie în cuvintele acestea, dar se spune că „fetele sunt mai înclinate să pălăvrăgească decât băieţii”. Isus a spus surdo-mutului: „Deschide-te”, adică „deschide gura, vorbeşte!...”. Însă multora dintre fete li s-ar putea spune: „Tacă-vă pliscul, nu mai vorbiţi!”
Un foarte serios tată de familie, spunea: „Pe copii trebuie să-i vezi, dar nu să-i şi auzi!”
Oricum, cea mai mare parte dintre părinţii voştri înţeleg că aşa cum sunteţi numai cu greu puteţi sta într-un loc, din care cauză vă şi sunt iertate multe trăsnăi. Însă trebuie să ştiţi că voi trebuie să vă purtaţi în aşa fel, încât atât părinţii cât şi bunicii să fie mulţumiţi de voi, iar la şcoală să aveţi tot respectul faţă de învăţătoarele voastre.
Pălăvrăgeala, cuvintele uşuratice sunt primejdioase, pentru că duc la săvârşirea altor păcate împotriva adevărului şi a dragostei faţă de aproapele.
Împotriva adevărului se păcătuieşte spunând minciuni. Cel care vorbeşte mult este cu neputinţă să nu spună şi minciuni. Celui vorbăreţ, îi va veni foarte greu ca să nu-i vorbească de rău pe alţii. Vorbirea de rău este un păcat împotriva dragostei faţă de aproapele. Se poate spune că-şi iubeşte cu adevărat colegii acela care-i vorbeşte de rău pe alţii? V-ar plăcea ca unul să povestească în faţa întregii clase greşelile şi neatenţiile voastre?
Însă cel mai mare păcat al limbii este calomnia.
Calomnia este un păcat împotriva adevărului, pentru că răspândeşte ştiri mincinoase, dar în acelaşi timp, calomnia este şi un păcat împotriva dragostei. Poţi face oare un mai mare rău, unuia sau altuia, decât să-l ponegreşti şi să-i furi cinstea şi stima în faţa oamenilor?
Marele filosof medieval, sfântul Toma de Aquino, considera calomnia un păcat mai grav decât furtul, pentru că cinstea omului este mult mai preţioasă decât aurul. Calomniatorul este mai periculos decât tâlharul, fiindcă tâlharul fură numai prin apropiere, însă calomniatorul poate fura şi de la distanţă. Aşa spre exemplu, el poate locui la Paris sau la Londra, şi poate cu cea mai mare uşurinţă să fure cinstea unuia care locuieşte la Roma sau la New York.
Sfântul Vincenţiu Ferrari spunea că noi trebuie să ne purtăm cu cuvintele noastre aşa cum ne purtăm cu banii. Un om cu mintea întreagă, mai înainte de a-şi deschide punga, stă şi se gândeşte dacă are atâţia bani, cât şi-a pus în gând să cumpere. Tot aşa ar trebui să facă şi un om cu scaun la cap mai înainte de a-şi deschide gura.
Isus ştia bine că vorbirea este o mare comoară, de aceea l-a şi vindecat pe omul surdo-mut. Ştia însă că vorbirea este şi primejdioasă, pentru că oamenii de prea multe ori abuzează de darul vorbirii. Surdo-mutuul vindecat a fost foarte recunoscător faţă de Isus pentru că şi-a recăpătat darul vorbirii. De asemenea şi noi va trebui să fim recunoscători lui Dumnezeu şi să-i demonstrăm aceasta prin rugăciune şi prin pronunţarea numai a cuvintelor oneste şi bune.

                                                                                                                           Klimeck