O bună bucată de vreme apostolii au tot ascultat învăţătura lui Isus fără să propovăduiască evanghelia. Însă Isus ştia că el va trebui să părăsească această lume, şi numai după aceea, apostolii trebuiau să-l înlocuiască în munca apostolică. De aceea a şi hotărât ca să-i pregătească pentru această misiune, trimiţându-i prin împrejurimi, ca să vestească evanghelia, într-un fel de practică.
Ce indicaţii şi ce dispoziţii le-a dat Isus mai înainte de a-i trimite?
Mai întâi de toate le-a poruncit să nu plece singuri, de unul singur la drum, ci tot doi câte doi. De ce? Pentru că munca misionară este grea şi uneori chiar primejdioasă, şi uşor s-ar fi putut descuraja. Misionarul munceşte mult mai bine atunci când este cu un altul, care să-l ajute, să-l încurajeze, să-l ferească de primejdii, iar în caz de boală să-l îngrijească.
A doua poruncă pe care a dat-o Isus ucenicilor, mai înainte de plecarea lor în misiune, este aceasta: Să nu ia cu dânşii prea multe lucruri. Să se mulţumească cu o singură haină şi cu o pereche de încălţări, şi să-şi ia şi un toiag. Desigur, că hainele şi încălţările erau necesare, însă nouă ni s-ar părea că toiagul ar fi de prisos. Însă pe drumurile pietroase ale Palestinei şi mai ales prin munţi, toiagul este cel mai bun tovarăş de drum al omului cu care se poate apăra de fiare sălbatice ori de şerpi.
Isus porunceşte să nu aibă traistă sau desagă şi nici bani. El vrea ca ei să ceară ospitalitate oamenilor acolo unde vor predica evanghelia. Probabil că aici este vorba despre o călătorie de scurtă durată, deoarece în vremea unor călătorii mai lungi apostolii dispuneau de o rezervă de bani, pe care aşa cum ştiţi îi administra Iuda Iscarioteanul.
Ucenicii-misionari, în timpul călătoriei trebuiau să facă două lucruri şi anume: să predice evanghelia şi să facă bine oamenilor, alungând duhurile necurate şi vindecând bolnavii. Chiar şi numai faptele cele bune făcute oamenilor erau un mijloc de răspândire a învăţăturii lui Isus, pentru că un atare mijloc este mai accesibil oamenilor simpli, şi mai ales vouă, copiilor.
În una din zile, sfântul Francisc ieşind din mănăstire se întâlneşte cu fratele Leon. Cu toate că fratele acesta era un frate simplu şi nu ştia să predice, sfântul Francisc i-a spus:
- Frate Leon, hai să predicăm!
- Părinte, eu nu ştiu să predic, pentru că n-am învăţat. Cum aş putea eu deschide gura în faţa mulţimii? răspunse fratele Leon.
Dar fiindcă sfântul insista, fratele Leon nu a mai spus nimic, şi aşa au plecat... Au mers ei aşa o bună bucată de vreme pe străzile cetăţii, rugându-se pentru toţi cei care munceau prin grădini şi prin ateliere!... Desigur, că aveau şi câte o vorbă bună pentru cei cu care se întâlneau pe cale, mai ales pentru copii şi pentru cei pe care-i vedeau trişti şi abătuţi; schimba câte o vorbă cu cei bătrâni şi neputincioşi.
După ce au tot umblat ei aşa o bună bucată de vreme, în cele din urmă, Francisc îi spuse fratelui Leon:
- Frate, este timpul să ne reîntoarcem la mănăstire.
- Dar, cum rămâne cu predica? Nu mai predicăm?
- Frate Leon, noi am predicat deja prin pilda noastră bună pe care am dat-o tuturor acelora cu care ne-am întâlnit pe cale...
Cineva a spus: „Pilda unei vieţi bune este o predică, care nu se aude cu urechile, dar care se vede cu ochii!” Aşa a fost predica sfântului Francisc şi a fratelui Leon, pentru că oamenii cred mai mult faptelor decât cuvintelor, mai mult ochilor decât urechilor.
Faimosul predicator al evangheliei din Italia, la radio şi televiziune, a fost unul dintre fii sufleteşti ai sfântului Francisc din Assisi, părintele Marian, din Ordinul Capucinilor. Timp de douăzeci de ani milioane de italieni i-au ascultat cuvintele, mai întâi la radio iar mai apoi şi la televiziune. La moartea lui, în anul 1971, având doar 67 de ani, cu toţii am observat că celor patruzeci de milioane de creştini italieni le lipseşte ceva. Foarte mulţi şi-l amintesc şi acum cu emoţie. Iată aici o mărturie scrisă din vremea când era grav bolnav:
„Scumpe părinte Marian, am aflat din ziare că rămânerea sfinţiei voastre pe pământ se apropie de sfârşit şi nu sunt sigur dacă veţi mai putea citi aceste rânduri, scrise de un vechi prieten.
Ne-am întâlnit într-o zi însorită la Villa Borghese din Roma. Atunci, cu zece ani în urmă, eram un adolescent care iubea plimbările în clipele tulburătoare ale tinereţii. În timpul unei asemenea plimbări, m-am aflat aşa dintr-odată în faţa unei perechi de ochi buni şi al unui surâs cu care m-aţi întâmpinat... Nu voi uita niciodată bunătatea acelor ochi, a acelei priviri, care m-a convins ca să vă devin prieten pentru totdeauna.
Astăzi, copilul de atunci a devenit om în toată firea, şi dacă nu sunt chiar rău, asta o datorez acelor ochi, care reflectau atâta dragoste emoţionantă şi de neuitat. Mulţumesc prietene şi-ţi sunt alături, lângă patul de suferinţă. Vă voi aminti în slabele mele rugăciuni. Al tău, Giorgio”.
Din această scrisoare se poate vedea că Giorgio a fost emoţionat, nu atât de cuvintele frumoase ale preotului Marian, cât mai mult de surâsul şi de privirea lui plină de bunătate. Ochii părintelui Marian nu numai că l-au emoţionat, dar l-au ajutat să fie mai bun şi să-şi trăiască din plin viaţa creştinească.
Metoda aceasta de a predica evanghelia este la îndemâna tuturor, deci şi la îndemâna voastră.
Am citit undeva impresiile pe care le-au făcut un grup de copii despre care o colegă de a lor, o fată cam de vârsta voastră, care scriau cam aşa:
„Chiar şi numai uitându-ne la dânsa, totdeauna ne simţim încurajaţi de a trăi tot mai creştineşte, adică de a fi mai buni. Fata aceasta nu ne făcea observaţii, nu ne ţinea predici - scriau fetele - dar în prezenţa ei nici una nu îndrăznea să pălăvrăgească sau să vorbească de rău despre o altă colegă”. Băieţii scriau: „Când apărea fata aceasta printre noi, nimeni nu mai îndrăznea să rostească vreo vorbă proastă...”.
După fiecare sfântă liturghie preotul ni se adresează în numele lui Isus, cu aceste cuvinte: „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace”. Aşa cum Isus i-a trimis pe apostoli, tot aşa, astăzi, el ne trimite în familiile noastre, la prietenii şi la cunoscuţii noştri, pentru că şi noi, asemenea apostolilor, suntem tot atâţia trimişi ca să-i predicăm evanghelia, şi cu atât mai bine dacă vreunul o va predica nu numai cu pilda, dar şi cu cuvântul. Însă cu toţii putem predica aşa cum a predicat sfântul Francisc, fratele Ieronim, şi fata aceea despre care am vorbit puţin mai înainte.
Isus, care vine la noi prin sfânta Împărtăşanie să vă dea tăria trebuincioasă ca să-i puteţi predica evanghelia, fiecare în felul vostru şi să vă binecuvânteze.
Ce indicaţii şi ce dispoziţii le-a dat Isus mai înainte de a-i trimite?
Mai întâi de toate le-a poruncit să nu plece singuri, de unul singur la drum, ci tot doi câte doi. De ce? Pentru că munca misionară este grea şi uneori chiar primejdioasă, şi uşor s-ar fi putut descuraja. Misionarul munceşte mult mai bine atunci când este cu un altul, care să-l ajute, să-l încurajeze, să-l ferească de primejdii, iar în caz de boală să-l îngrijească.
A doua poruncă pe care a dat-o Isus ucenicilor, mai înainte de plecarea lor în misiune, este aceasta: Să nu ia cu dânşii prea multe lucruri. Să se mulţumească cu o singură haină şi cu o pereche de încălţări, şi să-şi ia şi un toiag. Desigur, că hainele şi încălţările erau necesare, însă nouă ni s-ar părea că toiagul ar fi de prisos. Însă pe drumurile pietroase ale Palestinei şi mai ales prin munţi, toiagul este cel mai bun tovarăş de drum al omului cu care se poate apăra de fiare sălbatice ori de şerpi.
Isus porunceşte să nu aibă traistă sau desagă şi nici bani. El vrea ca ei să ceară ospitalitate oamenilor acolo unde vor predica evanghelia. Probabil că aici este vorba despre o călătorie de scurtă durată, deoarece în vremea unor călătorii mai lungi apostolii dispuneau de o rezervă de bani, pe care aşa cum ştiţi îi administra Iuda Iscarioteanul.
Ucenicii-misionari, în timpul călătoriei trebuiau să facă două lucruri şi anume: să predice evanghelia şi să facă bine oamenilor, alungând duhurile necurate şi vindecând bolnavii. Chiar şi numai faptele cele bune făcute oamenilor erau un mijloc de răspândire a învăţăturii lui Isus, pentru că un atare mijloc este mai accesibil oamenilor simpli, şi mai ales vouă, copiilor.
În una din zile, sfântul Francisc ieşind din mănăstire se întâlneşte cu fratele Leon. Cu toate că fratele acesta era un frate simplu şi nu ştia să predice, sfântul Francisc i-a spus:
- Frate Leon, hai să predicăm!
- Părinte, eu nu ştiu să predic, pentru că n-am învăţat. Cum aş putea eu deschide gura în faţa mulţimii? răspunse fratele Leon.
Dar fiindcă sfântul insista, fratele Leon nu a mai spus nimic, şi aşa au plecat... Au mers ei aşa o bună bucată de vreme pe străzile cetăţii, rugându-se pentru toţi cei care munceau prin grădini şi prin ateliere!... Desigur, că aveau şi câte o vorbă bună pentru cei cu care se întâlneau pe cale, mai ales pentru copii şi pentru cei pe care-i vedeau trişti şi abătuţi; schimba câte o vorbă cu cei bătrâni şi neputincioşi.
După ce au tot umblat ei aşa o bună bucată de vreme, în cele din urmă, Francisc îi spuse fratelui Leon:
- Frate, este timpul să ne reîntoarcem la mănăstire.
- Dar, cum rămâne cu predica? Nu mai predicăm?
- Frate Leon, noi am predicat deja prin pilda noastră bună pe care am dat-o tuturor acelora cu care ne-am întâlnit pe cale...
Cineva a spus: „Pilda unei vieţi bune este o predică, care nu se aude cu urechile, dar care se vede cu ochii!” Aşa a fost predica sfântului Francisc şi a fratelui Leon, pentru că oamenii cred mai mult faptelor decât cuvintelor, mai mult ochilor decât urechilor.
Faimosul predicator al evangheliei din Italia, la radio şi televiziune, a fost unul dintre fii sufleteşti ai sfântului Francisc din Assisi, părintele Marian, din Ordinul Capucinilor. Timp de douăzeci de ani milioane de italieni i-au ascultat cuvintele, mai întâi la radio iar mai apoi şi la televiziune. La moartea lui, în anul 1971, având doar 67 de ani, cu toţii am observat că celor patruzeci de milioane de creştini italieni le lipseşte ceva. Foarte mulţi şi-l amintesc şi acum cu emoţie. Iată aici o mărturie scrisă din vremea când era grav bolnav:
„Scumpe părinte Marian, am aflat din ziare că rămânerea sfinţiei voastre pe pământ se apropie de sfârşit şi nu sunt sigur dacă veţi mai putea citi aceste rânduri, scrise de un vechi prieten.
Ne-am întâlnit într-o zi însorită la Villa Borghese din Roma. Atunci, cu zece ani în urmă, eram un adolescent care iubea plimbările în clipele tulburătoare ale tinereţii. În timpul unei asemenea plimbări, m-am aflat aşa dintr-odată în faţa unei perechi de ochi buni şi al unui surâs cu care m-aţi întâmpinat... Nu voi uita niciodată bunătatea acelor ochi, a acelei priviri, care m-a convins ca să vă devin prieten pentru totdeauna.
Astăzi, copilul de atunci a devenit om în toată firea, şi dacă nu sunt chiar rău, asta o datorez acelor ochi, care reflectau atâta dragoste emoţionantă şi de neuitat. Mulţumesc prietene şi-ţi sunt alături, lângă patul de suferinţă. Vă voi aminti în slabele mele rugăciuni. Al tău, Giorgio”.
Din această scrisoare se poate vedea că Giorgio a fost emoţionat, nu atât de cuvintele frumoase ale preotului Marian, cât mai mult de surâsul şi de privirea lui plină de bunătate. Ochii părintelui Marian nu numai că l-au emoţionat, dar l-au ajutat să fie mai bun şi să-şi trăiască din plin viaţa creştinească.
Metoda aceasta de a predica evanghelia este la îndemâna tuturor, deci şi la îndemâna voastră.
Am citit undeva impresiile pe care le-au făcut un grup de copii despre care o colegă de a lor, o fată cam de vârsta voastră, care scriau cam aşa:
„Chiar şi numai uitându-ne la dânsa, totdeauna ne simţim încurajaţi de a trăi tot mai creştineşte, adică de a fi mai buni. Fata aceasta nu ne făcea observaţii, nu ne ţinea predici - scriau fetele - dar în prezenţa ei nici una nu îndrăznea să pălăvrăgească sau să vorbească de rău despre o altă colegă”. Băieţii scriau: „Când apărea fata aceasta printre noi, nimeni nu mai îndrăznea să rostească vreo vorbă proastă...”.
După fiecare sfântă liturghie preotul ni se adresează în numele lui Isus, cu aceste cuvinte: „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace”. Aşa cum Isus i-a trimis pe apostoli, tot aşa, astăzi, el ne trimite în familiile noastre, la prietenii şi la cunoscuţii noştri, pentru că şi noi, asemenea apostolilor, suntem tot atâţia trimişi ca să-i predicăm evanghelia, şi cu atât mai bine dacă vreunul o va predica nu numai cu pilda, dar şi cu cuvântul. Însă cu toţii putem predica aşa cum a predicat sfântul Francisc, fratele Ieronim, şi fata aceea despre care am vorbit puţin mai înainte.
Isus, care vine la noi prin sfânta Împărtăşanie să vă dea tăria trebuincioasă ca să-i puteţi predica evanghelia, fiecare în felul vostru şi să vă binecuvânteze.
Klimeck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu