DUMINICA A XVII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

În mod obişnuit, Isus se oprea mai mult pe malul de apus al lacului Genezaret, la Cafarnaum. Acolo locuiau Petru şi Ioan, care, cu toată bucuria, îl primeau în casa lor.
Însă în Evanghelia de astăzi citim că Isus a trecut de partea cealaltă a lacului, mai puţin locuită de oameni, pentru că avea de gând să se odihnească. Însă oamenii ajunseră cu mult înainte acolo, doritori să-i asculte cuvintele şi să vadă noi minuni.
Însă oamenii aceştia nu se gândiseră să-şi ia de-acasă şi câte ceva de-ale mâncării. Soarele cobora spre asfinţit, şi, cu toţii flămânziseră. Atunci Isus a zis lui Filip: „De unde putem cumpăra pâine ca să mănânce oamenii aceştia?” Apostolii şi-au dat seama că aşa ceva nu era un lucru chiar atât de uşor. Filip, care era un om practic şi iscusit, a spus: „Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari nu ar ajunge să capete fiecare câte o feliuţă” 

Două sute de dinari erau bani mulţi, dacă ţinem cont că plata muncitorului pentru o zi era de un dinar. Apostolii aveau totdeauna la ei o oarecare sumă de bani, pe care, aşa cum ştiţi, îi ţinea Iuda, dar aceştia erau prea puţini pentru a potoli foamea unei asemenea mulţimi de oameni. Şi asta cu atât mai mult, cu cât în locul acela nu se afla nici un magazin.
Andrei, fratele lui Petru, spuse că acolo este un copil, care are la dânsul cinci pâini şi doi peşti, dar adăugă imediat, că nici cu aceştia nu s-ar putea face mare lucru, pentru că ce erau acele cinci pâini la atâta amar de lume?
Situaţia li se părea disperată apostolilor, şi au rămas înmărmuriţi când l-au mai şi auzit pe Isus îndemnând oamenii să se aşeze pe iarbă, şi cerând să i se aducă pâinile şi peştii de la copilul acela.

Apostolii, ca oameni adulţi, nu-i prea luau în seamă pe copii. Chiar şi pe copilul acela, care avea cinci pâini şi doi peşti, nu-l luau în seamă. Pâinile erau de orz, adică pâinea obişnuită pe care o mâncau oamenii săraci. Deci, putem presupune că părinţii acelui copil nu erau bogaţi. Probabil că Andrei îl observase că ducea cu dânsul un coş, în care se puteau vedea aceste pâini. Acesta era un lucru uşor de observat, pentru că nimeni nu avea la el nici cel mai mic bagaj... Şi, mai ales, poate l-a observat fiindcă, aşa cum fac copiii, căuta totdeauna să fie cât mai aproape de Isus şi de apostoli.
Pentru ce luase el atâta provizie? Unii spun că luase peştii şi pâinile ca să le vândă pe bani, ceea ce nu pare a fi adevărat, fiindcă Evanghelia ne spune că el a dăruit totul gratis. Însă, probabil, că el avea o mamă grijulie, care, trimiţându-l să asculte cuvintele lui Isus, i-a pregătit mai multe merinde decât i-ar fi trebuit lui. De fapt, aşa fac toate mamele chiar şi în zilele noastre, atunci când este vorba ca băiatul să-i plece în vreo excursie!...
Să ni-l închipuim pe copilul acela în momentul când i-a dat lui Isus pâinile, una câte una...El l-a putut vedea pe Isus mult mai bine decât alţii, împărţind la infinit din pâinile şi din peştii dăruiţi de el. Desigur, că după ce ar fi împărţit la 30-40 de oameni, toate trebuiau să se sfârşească, să se epuizeze. Însă apostolii tot luau, una după alta, porţiile de pâine şi de peşte, care nu se mai sfârşeau. Poate că acest copil văzând cum se înmulţesc pâinile şi peştii lui să fi rămas surprins şi cu ochii mari deschişi, pe care şi-i freca din când în când pentru a se asigura dacă nu cumva acesta este un vis, pentru că el nu mai văzuse niciodată aşa ceva.
Dacă vreunul dintre voi, care vă aflaţi aici de faţă, i-ar fi putut face lui Isus un asemenea dar, desigur că s-ar fi simţit foarte mulţumit. Cred că şi copilul din Evanghelie s-a simţit nu numai fericit, dar chiar mândru, atunci când toţi se uitau la coşul lui, acum gol, şi îl întrebau dacă într-adevăr a avut numai cinci pâini şi doi peşti.
Prin gestul lui generos, copilul acela a trecut în istorie. El nu avea de unde să ştie că după două mii de ani, milioane de băieţi şi fete vor asculta cu drag povestirea pâinilor şi a peştilor pe care i-a avut în ziua aceea la dânsul, şi pe care i-a dăruit lui Isus cu toată dragoste inimii lui de copil.
În zilele noastre un asemenea serviciu îl aduc lui Isus ministranţii. În timpul Liturghiei ei îi prezintă preotului, pâinea sub forma ostiei, care va deveni Trupul lui Isus, împărţit nu numai la cinci mii de oameni, dar la milioane şi milioane de fiinţe omeneşti din toată lumea. 

Ar fi trebuit ca sfântul Ioan Evanghelistul să scrie ceva mai mult despre dânsul, dar nu ne spune nici măcar cum îl chema pe copilul acela. Ne-ar plăcea să ştim ce s-a întâmplat cu dânsul mai târziu... S-o fi ţinut el tot mai aproape de Isus şi de apostoli?... O fi devenit apostol? O fi predicat vestea cea bună, oamenilor? Fără teama de a greşi putem presupune că el povestea tuturor înmulţirea minunată a pâinilor şi a peştilor lui.
În zilele noastre mulţi dintre ministranţi devin preoţi... Desigur că cea mai mare parte dintre copii nu vor merge la seminar, şi, nu multe vor fi fetele care vor deveni călugăriţe. Însă un lucru trebuie să ştiţi că, atât băieţii cât şi fetele îl pot imita pe băiatul din Evanghelia de astăzi. Pâinea purtată de el o zi întreagă, în coş, a slujit la săturarea celor flămânzi. Însă acum se află mai mulţi flămânzi în lume decât atunci, pe malul lacului Genezaret. Isus vrea să-i sature şi pe flămânzii din zilele noastre, dar cum?... Oferind mici ajutoare pentru...
O altă metodă este şi aceasta: A nu face risipă, a nu irosi mâncarea, a nu face mofturi la masă, a mânca tot ceea ce vi se pune dinainte... În internate şi în casele bogate, atât copiii, cât şi oamenii în toată firea aruncă la lada de gunoi multe alimente, cu care ar putea fi săturaţi zeci de mii de flămânzi, mai ales copii. Voi să-l imitaţi pe Isus, care, după ce a săturat o aşa de mare mulţime de oameni, a poruncit ca să se strângă firimiturile, pentru ca nimic să nu se piardă. Unii copii cu inimă bună şi generoasă, strâng firimiturile de la masă, le aruncă vrăbiilor flămânde, care în timpul iernii cu greu îşi pot găsi hrana, pentru că şi păsările cerului sunt creaturile lui Dumnezeu.
Cine are o inimă bună şi ascultă cu atenţie învăţătura lui Isus, acela va afla şi alte metode de a economisi bani, şi, aşa cum a făcut băiatul acela de acum două mii de ani în urmă, va fi în stare să-i ajute pe cei săraci.

Klimeck

DUMINICA A XVI-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

În primii ani de libertate a Bisericii, cam prin anul 307 după Cristos, trăia în Egipt o familie păgână. Atât părinţii cât şi copii, dintre care Pahomie în vârstă de 12 ani, muncesc cu spor în gospodăria lor.
Satul în care locuiau se afla pe malul Nilului şi în una din zile a ancorat acolo o navă militară, cu o companie de soldaţi romani, care au dat buzna imediat prin case, pe ogoare... în căutare de tineri apţi pentru serviciul militar. Printre cei capturaţi se afla şi Pahomie, căruia i-au legat mâinile şi l-au dus pe corabia lor. Voiau să-l facă soldat cu de-a sila fiindcă nici unul dintre tinerii egipteni nu voiau să intre în armată, pentru că viaţa de soldat roman nu era chiar atât de atrăgătoare. Bietul om trebuia să lupte pentru imperiul roman, şi să ucidă pe cei care luptau pentru libertate. 

Tinerii capturaţi au fost transportaţi cu corabia aceea până la cetatea Tobe, şi aruncaţi în închisoare pentru ca să nu evadeze peste noapte. Comandanţii romani nu se preocupau de a le da de mâncare celor capturaţi. Dar mare le-a fost mirarea celor închişi la sosirea unui grup de cetăţeni ai oraşului care le oferi mâncare pe gratis. Atunci deţinuţii i-a întrebat pe binefăcătorii aceştia necunoscuţi:
- Cine sunteţi, sau, mai bine spus, ce fel de oameni sunteţi?
- Noi suntem creştini, şi ştiind că sunteţi flămânzi, am venit să vă aducem câte ceva de mâncare.
- Dar pentru ce faceţi aceasta?
- Pentru că ne porunceşte Cristos.
Pahomie a rămas plăcut impresionat de gestul acelor oameni. Printre păgânii cu care trăise el până atunci, nu auzise şi nu întâlnise niciodată o dragoste atât de dezinteresată. Şi păgânii se ajutau între ei, bineînţeles între rude apropiate ori prieteni. De străini şi de săraci nu se interesau. Pahomie se gândi toată noaptea la faptul acela şi îl rugă pe Dumnezeul creştinilor să îngăduie ca să-şi câştige libertatea.
De fapt, nu mult după aceea, a şi fost eliberat. S-a pregătit pentru botez şi aşa a devenit un creştin fervent. Pe vremea aceea trăiau în Egipt pustnicii, nu existau mănăstiri, unde călugării să poată trăi împreună. Pahomie a fost cel dintâi care a întemeiat mai multe mănăstiri cu viaţă comunitară şi este fondatorul unei forme de viaţă religioasă. Prin învăţăturile, dar mai ales prin rugăciunile lui şi ale confraţilor, păgânii de prin împrejurimi au devenit cu toţii creştini.
Evanghelia de astăzi este continuarea Evangheliei din duminica trecută. Cu o săptămână în urmă am citit că Isus îşi trimitea ucenicii prin cetăţi şi sate tot doi câte doi pentru a predica.
Însă în duminica aceasta sfântul Marcu ne vorbeşte de întoarcerea apostolilor din misiune. Achitându-se de tot ceea ce le poruncise Isus, apostolii se adunaseră iar în jurul lui, şi-i povesteau cum procedaseră, ce mai văzuseră, ce au făcut etc. Isus le observă bucuria pentru reuşita misiunii, dar şi oboseala. De aceea le spuse: „Veniţi singuri deoparte, într-un loc pustiu şi vă mai odihniţi puţin” (Mc 6, 31). Şi atunci ei s-au urcat în barcă şi au plecat împreună cu Isus, într-un loc unde nu se aflau oameni.
Dar nici acolo n-au avut parte de odihnă, pentru că oamenii ajunseră la locul acela mai înainte de sosirea lor, şi atunci au început iarăşi să-i înveţe.
În altă zi, Isus privind mulţimea doritoare de a-i asculta cuvântul, a spus cu emoţie: „Mare este secerişul, dar puţini sunt secerătorii” (Mt 9, 37). De aceea, pe lângă cei 12 apostoli, Isus a mai chemat la secerişul misionar alţi 72 de ucenici.
În secolele care au urmat, preoţii şi călugării care predicau Evanghelia au fost cu miile, printre care se numără şi Pahomie cu călugării lui.
Cu toate acestea, dorinţa lui Isus era ca nu numai preoţii şi călugării să se ocupe de convertirea altora. Aşa au făcut acei creştini, care, cu bunătatea şi cu ajutorul lor, l-au convertit, pe Pahomie. Aceştia au fost apostoli pentru că au predicat Evanghelia nu cu cuvântul, ci cu pilda cea bună şi cu o viaţă creştinească trăită din plin. Deseori, pilda cea bună aduce mai mari foloase decât cea mai frumoasă predică.
Isus, care este Păstorul cel Mare, cel dintâi şi cel mai important dintre misionari, în zilele noastre are mulţi colaboratori. Sper că şi voi vă număraţi printre aceştia, care predicaţi cu pilda vieţii voastre bune, corecte, şi-i atrageţi la Isus pe cei care stau departe de el şi care sunt indiferenţi faţă de Evanghelie.
De multe ori s-a retras Isus în locurile singuratice şi pustii, pentru ca departe de oameni să se odihnească şi să se roage. Atunci nimeni nu-l mai deranja şi se ruga pentru cei care trebuiau să-i asculte cuvintele, pentru ca să le înţeleagă mai bine şi pentru ca să le aplice în viaţa lor de toate zilele. Rugăciunea a fost totdeauna unul din mijloacele sale de bază, pentru convertirea oamenilor şi pentru realizarea apostolatului.
Tereza, o fată de 14 ani (din Franţa), aflase că un mare criminal, pe nume Panzi, fusese condamnat la moarte, şi care a fost executat mai apoi. Ca o bună creştină o preocupa destinul acestuia după moarte şi se întreba dacă omul acesta îşi va putea mântui sufletul. Atunci a început să se roage cu înflăcărare pentru convertirea lui. Cu unul şi acelaşi scop o convinsese pe surioara ei, Celina, nu numai să se roage, dar să ceară şi celebrarea unei sfinte liturghii pentru acel nefericit.
După vreo câteva zile, spre marea ei emoţie, a aflat din ziare că omul acela mai înainte de a fi executat, printr-un gest neaşteptat, a luat crucifixul din mâinile preotului, care se afla lângă dânsul, şi a sărutat de trei ori sfintele sale răni.
Fata despre care vorbim se numea Tereza Martin, care a devenit călugăriţă carmelită şi sfântă... Multe fete, chiar şi dintre acelea care se află aici de faţă, îi poartă numele! Dar, sunt ele oare tot atât de cuminţi şi de înţelepte ca Tereza Martin?
Desigur că şi voi aflaţi de prin ziare, de la radio, de la televizor că în lume sunt mulţi pungaşi, bandiţi şi criminali. În loc să vă indignaţi împotriva lor şi să-i osândiţi, aţi face bine dacă aţi imita-o pe sfânta Tereza a Pruncului Isus... Desigur că nu veţi reuşi să aflaţi dacă acele persoane s-au convertit ori nu, dar cu toate acestea trebuie să ştiţi că rugăciunea voastră nu va fi zadarnică.
Deseori veţi auzi vorbindu-se de mari criminali, nu de fapte rele ieşite din comun, ci de abateri şi de mici greşeli. Uneori acestea le veţi auzi la şcoală, alteori pe stradă, ori chiar acasă, printre ai voştri din familie... Copiii cei buni, atunci când aud că trece Salvarea, spun câte o scurtă rugăciune pentru omul care este dus la spital.
Astăzi am vorbit despre faptele cele bune, despre pilda bună şi despre rugăciune ca tot atâtea mijloace de apostolat. Însă mai există şi alte metode. Aşa spre exemplu, întorcându-vă acasă de la biserică, puteţi povesti frăţiorilor şi surorilor voastre tot ceea ce aţi auzit la predică. Îi puteţi învăţa chiar şi o cântare religioasă, ori să le citiţi vreun fragment dintr-o carte bună.
Acela care îl iubeşte pe Isus şi pe aproapele, fără nici o sugestie şi fără nici un îndemn, va afla totdeauna o anumită metodă de a face o faptă bună, pentru a-şi apropia fraţii, surorile şi prietenii de Dumnezeu.

Klimeck

DUMINICA A XV-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

O bună bucată de vreme apostolii au tot ascultat învăţătura lui Isus fără să propovăduiască evanghelia. Însă Isus ştia că el va trebui să părăsească această lume, şi numai după aceea, apostolii trebuiau să-l înlocuiască în munca apostolică. De aceea a şi hotărât ca să-i pregătească pentru această misiune, trimiţându-i prin împrejurimi, ca să vestească evanghelia, într-un fel de practică.
Ce indicaţii şi ce dispoziţii le-a dat Isus mai înainte de a-i trimite?
Mai întâi de toate le-a poruncit să nu plece singuri, de unul singur la drum, ci tot doi câte doi. De ce? Pentru că munca misionară este grea şi uneori chiar primejdioasă, şi uşor s-ar fi putut descuraja. Misionarul munceşte mult mai bine atunci când este cu un altul, care să-l ajute, să-l încurajeze, să-l ferească de primejdii, iar în caz de boală să-l îngrijească.
A doua poruncă pe care a dat-o Isus ucenicilor, mai înainte de plecarea lor în misiune, este aceasta: Să nu ia cu dânşii prea multe lucruri. Să se mulţumească cu o singură haină şi cu o pereche de încălţări, şi să-şi ia şi un toiag. Desigur, că hainele şi încălţările erau necesare, însă nouă ni s-ar părea că toiagul ar fi de prisos. Însă pe drumurile pietroase ale Palestinei şi mai ales prin munţi, toiagul este cel mai bun tovarăş de drum al omului cu care se poate apăra de fiare sălbatice ori de şerpi.
Isus porunceşte să nu aibă traistă sau desagă şi nici bani. El vrea ca ei să ceară ospitalitate oamenilor acolo unde vor predica evanghelia. Probabil că aici este vorba despre o călătorie de scurtă durată, deoarece în vremea unor călătorii mai lungi apostolii dispuneau de o rezervă de bani, pe care aşa cum ştiţi îi administra Iuda Iscarioteanul.
Ucenicii-misionari, în timpul călătoriei trebuiau să facă două lucruri şi anume: să predice evanghelia şi să facă bine oamenilor, alungând duhurile necurate şi vindecând bolnavii. Chiar şi numai faptele cele bune făcute oamenilor erau un mijloc de răspândire a învăţăturii lui Isus, pentru că un atare mijloc este mai accesibil oamenilor simpli, şi mai ales vouă, copiilor.
În una din zile, sfântul Francisc ieşind din mănăstire se întâlneşte cu fratele Leon. Cu toate că fratele acesta era un frate simplu şi nu ştia să predice, sfântul Francisc i-a spus:
- Frate Leon, hai să predicăm!
- Părinte, eu nu ştiu să predic, pentru că n-am învăţat. Cum aş putea eu deschide gura în faţa mulţimii? răspunse fratele Leon.
Dar fiindcă sfântul insista, fratele Leon nu a mai spus nimic, şi aşa au plecat... Au mers ei aşa o bună bucată de vreme pe străzile cetăţii, rugându-se pentru toţi cei care munceau prin grădini şi prin ateliere!... Desigur, că aveau şi câte o vorbă bună pentru cei cu care se întâlneau pe cale, mai ales pentru copii şi pentru cei pe care-i vedeau trişti şi abătuţi; schimba câte o vorbă cu cei bătrâni şi neputincioşi.
După ce au tot umblat ei aşa o bună bucată de vreme, în cele din urmă, Francisc îi spuse fratelui Leon:
- Frate, este timpul să ne reîntoarcem la mănăstire.
- Dar, cum rămâne cu predica? Nu mai predicăm?
- Frate Leon, noi am predicat deja prin pilda noastră bună pe care am dat-o tuturor acelora cu care ne-am întâlnit pe cale...
Cineva a spus: „Pilda unei vieţi bune este o predică, care nu se aude cu urechile, dar care se vede cu ochii!” Aşa a fost predica sfântului Francisc şi a fratelui Leon, pentru că oamenii cred mai mult faptelor decât cuvintelor, mai mult ochilor decât urechilor.
Faimosul predicator al evangheliei din Italia, la radio şi televiziune, a fost unul dintre fii sufleteşti ai sfântului Francisc din Assisi, părintele Marian, din Ordinul Capucinilor. Timp de douăzeci de ani milioane de italieni i-au ascultat cuvintele, mai întâi la radio iar mai apoi şi la televiziune. La moartea lui, în anul 1971, având doar 67 de ani, cu toţii am observat că celor patruzeci de milioane de creştini italieni le lipseşte ceva. Foarte mulţi şi-l amintesc şi acum cu emoţie. Iată aici o mărturie scrisă din vremea când era grav bolnav:
„Scumpe părinte Marian, am aflat din ziare că rămânerea sfinţiei voastre pe pământ se apropie de sfârşit şi nu sunt sigur dacă veţi mai putea citi aceste rânduri, scrise de un vechi prieten.
Ne-am întâlnit într-o zi însorită la Villa Borghese din Roma. Atunci, cu zece ani în urmă, eram un adolescent care iubea plimbările în clipele tulburătoare ale tinereţii. În timpul unei asemenea plimbări, m-am aflat aşa dintr-odată în faţa unei perechi de ochi buni şi al unui surâs cu care m-aţi întâmpinat... Nu voi uita niciodată bunătatea acelor ochi, a acelei priviri, care m-a convins ca să vă devin prieten pentru totdeauna.
Astăzi, copilul de atunci a devenit om în toată firea, şi dacă nu sunt chiar rău, asta o datorez acelor ochi, care reflectau atâta dragoste emoţionantă şi de neuitat. Mulţumesc prietene şi-ţi sunt alături, lângă patul de suferinţă. Vă voi aminti în slabele mele rugăciuni. Al tău, Giorgio”.
Din această scrisoare se poate vedea că Giorgio a fost emoţionat, nu atât de cuvintele frumoase ale preotului Marian, cât mai mult de surâsul şi de privirea lui plină de bunătate. Ochii părintelui Marian nu numai că l-au emoţionat, dar l-au ajutat să fie mai bun şi să-şi trăiască din plin viaţa creştinească.
Metoda aceasta de a predica evanghelia este la îndemâna tuturor, deci şi la îndemâna voastră.
Am citit undeva impresiile pe care le-au făcut un grup de copii despre care o colegă de a lor, o fată cam de vârsta voastră, care scriau cam aşa:
„Chiar şi numai uitându-ne la dânsa, totdeauna ne simţim încurajaţi de a trăi tot mai creştineşte, adică de a fi mai buni. Fata aceasta nu ne făcea observaţii, nu ne ţinea predici - scriau fetele - dar în prezenţa ei nici una nu îndrăznea să pălăvrăgească sau să vorbească de rău despre o altă colegă”. Băieţii scriau: „Când apărea fata aceasta printre noi, nimeni nu mai îndrăznea să rostească vreo vorbă proastă...”.
După fiecare sfântă liturghie preotul ni se adresează în numele lui Isus, cu aceste cuvinte: „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace”. Aşa cum Isus i-a trimis pe apostoli, tot aşa, astăzi, el ne trimite în familiile noastre, la prietenii şi la cunoscuţii noştri, pentru că şi noi, asemenea apostolilor, suntem tot atâţia trimişi ca să-i predicăm evanghelia, şi cu atât mai bine dacă vreunul o va predica nu numai cu pilda, dar şi cu cuvântul. Însă cu toţii putem predica aşa cum a predicat sfântul Francisc, fratele Ieronim, şi fata aceea despre care am vorbit puţin mai înainte.
Isus, care vine la noi prin sfânta Împărtăşanie să vă dea tăria trebuincioasă ca să-i puteţi predica evanghelia, fiecare în felul vostru şi să vă binecuvânteze.

Klimeck

DUMINICA A XIV-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (B)

 Într-o localitate din Italia s-a ţinut odată Misiuni. Ştiţi ce sunt "Misiunile" nu? Biserica era arhiplină fiindcă acolo predica un misionar vestit. Printre ascultători se afla şi Don Galesso, un preot pensionar, în vârstă de 82 de ani. La ieşirea din biserică, preotul acela a observat pe un copil în vârstă de 14 ani, pe care l-a întrebat:
- Aş fi curios să ştiu ce ai înţeles tu din cele ce a predicat preotul la liturghia de astăzi?
Atunci copilul a început să spună predica, aşa ca şi cum ar fi citit-o dintr-o carte.
Uimit, bătrânul preot l-a întrebat:
- Cum te cheamă?
- Ioan Bosco.
- Ce şcoală ai urmat?
- Iarna, când nu se putea munci la câmp, unul dintre preoţii noştri m-a învăţat să citesc şi să scriu. Mie mi-ar plăcea să învăţ carte, dar fratele meu mai mare nu-i de aceeaşi părere cu mine, pentru că suntem o familie săracă.
- Spune-i mamei tale să vină până la mine căci vreau să te ajut ca să poţi studia...
Preotul acesta l-a luat pe Ioan Bosco în casa lui, devenindu-i învăţător, dar nu cu mult după aceea preotul a murit.
Şi aşa Ioan Bosco a devenit acel sfânt educator, pe care îl cunoaşteţi cu toţii.
În multe familii, mamele, asemenea preotului despre care am vorbit, obişnuiesc să-şi întrebe copiii despre ce anume a vorbit preotul la sfânta Liturghie. Însă copiilor nu le place acest soi de examen. Cazul lui Ioan Bosco a fost o excepţie. De aceea dăm aici una din asemenea convorbiri dintre o mamă şi fiica ei în vârstă de zece ani, care tocmai se reîntoarce de la Liturghie:
- Lenuţa, despre ce a vorbit preotul astăzi la predică?
- Despre Isus.
- Preotul vorbeşte în fiecare duminică despre Isus, dar eu aş vrea să ştiu ce anume a spus astăzi?
- Despre păcate.
- Şi ce a spus despre păcate?
- A spus că el este împotriva păcatelor şi că nu trebuie să le mai săvârşim.
- Pentru a şti aceasta nu mai era nevoie să mai asculţi predica, mai spuse mama.
O întâmplare asemănătoare cu a preoţilor, a căror predici sunt ascultate cu nepăsare de către oameni, i s-a întâmplat şi lui Isus. În una din zile el sosi la Nazaret, acolo unde crescuse şi unde muncise până la vârsta de treizeci de ani. Sâmbătă, aşa ca toţi evreii, s-a dus şi el la sinagogă. Oamenii auziseră despre faima lui. De aceea l-au şi rugat ca să explice el lectura din Sfânta Scriptură pentru ziua aceea.
Ascultându-i cuvintele, oamenii erau cuprinşi de admiraţie datorită metodei sale de a învăţa. Dar în acelaşi timp, mai spuneau şi aşa: „De unde are el aceste lucruri... Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei... şi nu sunt surorile lui aici printre noi?...”
În realitate, fraţii şi surorile despre care vorbeau nazarinenii, nu erau fraţi cu Isus, ci veri şi verişoare. Mulţi învăţaţi susţin că aceştia erau copiii Mariei Salome, sora Sfintei Fecioare Maria.
Nazarinenilor li se părea cu neputinţă ca dintr-o familie săracă şi cunoscută de toţi ar fi putut apare un Învăţător atât de mare. De aceea nici nu credeau spusele lui Isus. Iar el din cauza necredinţei lor, nu a putut săvârşi la Nazaret nici o minune.
Ceva asemănător se întâmplă şi prin parohiile noastre. Ani în şir ascultaţi lecţiile aceloraşi preoţi, ori aceloraşi cateheţi. Îi cunoaşteţi bine şi v-aţi obişnuit cu dânşii. Ca şi evreilor din Nazaret, unora dintre voi, vi se pare că preoţii nu sunt chiat stăpâni pe materie, nu au o metodă potrivită, din care cauză nici nu vă prea trage inima ca să mergeţi la catehism... Numai la Misiuni, când predică vreun predicator renumit, atunci într-adevăr, biserica este neîncăpătoare... Şi, din cauză că nu-i preţuiţi cum se cuvine pe preoţi, nici de învăţăturile lor nu prea ţineţi cont.
Mai există şi alte motive din care copiii reţin atât de puţin din predici ori din lecţiile de religie. Unul dintre aceste motive este că şcoala, în ceea ce priveşte adevărurile de credinţă, nu include şi o serie de peisaje pitoreşti, aşa cum apar în filme. Apoi, unora dintre copii le lipseşte memoria şi capacitatea de a reţine, şi din această cauză spun: „Da, am ascultat multe explicaţii la învăţătura lui Isus, dar după aceea le-am uitat, astfel că acum nu mai ştiu nimic!”
Un tânăr lucra în grădina părinţilor lui, iar preotul care trecea din întâmplare pe acolo îl întrebă:
- Tinere, ai fost duminica trecută la biserică? Îţi mai aminteşti ceva din cele ce a spus preotul la predică?
- Părinte, nu-mi mai aduc aminte, că sunt cam greu de cap, şi după părerea mea, cred că nici preotul n-ar mai trebui să predice, că tot nu-l ascultă nimeni!
Atunci preotul îi zice:
- Ia coşul acela, aşa murdar cum este, de care te slujeşti la căratul buruienilor, şi vino cu el la fântână.
Ajunşi la fântână preotul îi spuse:
- Scoate o găleată cu apă şi toarn-o în coş, şi nu numai una, ci toarnă găleată după găleată, până când îţi voi face eu semn să te opreşti.
Tânărul execută: turnă o găleată, două, trei..., apoi îi spuse preotului:
- Părinte, coşul acesta nu ţine apă, aşa că ceea ce fac eu este o muncă zadarnică.
- Într-adevăr, în coşul acesta nu rămâne nici un strop de apă, dar aşa cum prea bine vezi, prin munca depusă tu l-ai spălat, şi acum coşul este curat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ascultarea multor predici. Chiar dacă din cele auzite la predici nu reţii prea mult, prin Cuvântul Domnului sufletul ţi se curăţă şi devii mai bun.
Printre copii sunt unii care se aseamănă oarecum, cu sfântul Ioan Bosco. Aceia îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru deşteptăciunea lor şi pentru memoria lor bună. Însă alţii se gândesc la slabele lor progrese pe care le fac la învăţătură. Însă acum, îl vom ruga pe Isus ca să ne ajute să cunoaştem cât mai bine evanghelia.

Klimeck