DUMINICA A VI-A DE PESTE AN (B)

Evreii din antichitate considerau lepra ca cea mai gravă şi mai periculoasă dintre boli şi se temeau de lepră ca de moarte. Când observau pe trupul lor vreo pată albă, caracteristică leprei, imediat trebuiau să declare autorităţilor, iar acestea îl scoteau afară din cetate ori din sat şi bolnavul trebuia să stea izolat de mulţimea oamenilor şi nu-i era îngăduit să se apropie de trecători. De îndată ce observa că se apropie un om sănătos, trebuia să sune din clopoţel şi să strige de departe şi cât mai tare: „Necurat, necurat!” Asta pentru ca toţi să se ferească de el. Cei din familie şi oamenii buni, le duceau de-ale mâncării acestor nenorociţi, şi în felul acesta mai puteau trăi atâta vreme până ce lepra le distrugea trupurile complet.

Mulţi scriitori creştini aseamănă păcatul de moarte cu lepra. Pentru ce? Pentru că păcatul de moarte desfigurează sufletul omului, lipsindu-l de frumuseţe şi de sănătate.

În cele mai multe cazuri trupul omului este frumos, însă lepra face ca să-i putrezească carnea, să-i desprindă oasele unul de altul şi să-l sluţească. Şi sufletul nostru este frumos pentru că este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi care odată cu botezul a devenit locuinţa Sfintei Treimi. Însă păcatul de moarte îl lipseşte de prietenia cu Dumnezeu şi în locul gândurilor şi dorinţelor bune, se cuibăresc gândurile şi sentimentele cele rele, aşa fel încât sufletul devine urât şi respingător.

O agendă mai veche spune că un oarecare om invidios pe Leonardo da Vinci, în una din zile s-a furişat în atelierul de pictură al Maestrului, unde i-a sfârtecat şi i-a murdărit una dintre cele mai frumoase pânze. Opera aceea de artă a marelui artist reprezenta - asemenea leprei - sufletul omului care săvârşeşte un păcat de moarte.

Sufletul fiecăruia dintre voi poate fi asemănat cu un tablou frumos, pictat de însuşi Isus prin învăţătura lui, cu harul şi cu sacramentele sale. Desigur, că în această muncă l-au ajutat preoţii, părinţii voştri, ba chiar şi alţi oameni. Dar dacă din cauza unui om stricat la minte, ori din cauza lipsei voastre de veghere veţi săvârşi vreun păcat de moarte, frumoasa icoană a sufletului vostru va fi stricată şi denaturată pe măsura păcatului săvârşit.

Aşa cum ştiţi, răceala şi gripa trec repede şi oarecum se aseamănă cu toate păcatele lesne-iertătoare de care ne corijăm într-un timp relativ scurt. Însă lepra care derulează ani şi ani, este icoana nu numai a păcatelor de moarte, dar şi a viciilor, pentru că şi acestea durează mulţi ani, timp îndelungat, se extind aşa ca lepra, şi numai cu mare greutate omul se poate debarasa de ele.

Dar, să revenim la leprosul din Evanghelia se astăzi. Toţi căutau să stea cât mai departe de el. Leprosul acela când a aflat că Isus se află pe-aproape de el, s-a apropiat atât de mult şi în ciuda opreliştii legii lui Moise s-a îngenuncheat la picioarele lui şi l-a rugat: „Dacă vrei, tu poţi să mă vindeci!” (Mc 1, 40). Apoi a aşteptat cu nerăbdare răspunsul, pentru că toată viaţa lui de mai târziu depindea de răspunsul lui Isus... Lui Isus i s-a făcut milă de el, şi fără nici o teamă că se va molipsi le lepră l-a atins şi i-a spus: „Da, vreau, vindecă-te!” (Mc 1, 41). Şi imediat îngrozitoarea lepră a părăsit trupul acelui om, care tot atunci a devenit sănătos şi frumos.

Greu este a ne închipui bucuria celui vindecat, iar Isus l-a oprit ca să vorbească despre vindecarea lui. Însă el când s-a văzut curăţit de lepră, când şi-a simţit mâinile şi picioarele că se pot mişca fără greutate, în prea mare bucurie a uitat de cele ce-i poruncise Isus, şi acum povestea la toţi cu care se întâlnea cum şi de cine a fost vindecat. Cu siguranţă că Isus i-a iertat această neascultare.

Isus a săvârşit multe vindecări trupeşti, dar mult mai multe vindecări sufleteşti a săvârşit, şi chiar mai multe săvârşeşte şi acum pentru acestea sunt la ordinea zilei. Acestea se petrec atunci când un om al cărui suflet este bolnav din cauza păcatului, spune ca leprosul din Evanghelie: „Doamne, dacă vrei, tu poţi să-mi vindeci sufletul!”. Şi Isus săvârşeşte această vindecare totdeauna, atunci când omul îl roagă cu credinţă şi cu căinţa în suflet. Însă el doreşte ca asemenea bolnavi să întâlnească cât mai rar.

La începutul secolului al XIII-lea, regină a Franţei era Bianca de Castilia, o femeie foarte evlavioasă. Avea un fiu, pe nume Ludovic, căruia deseori îi spunea: „Ludovic, numai Dumnezeu ştie cât de mult te iubesc, dar aş prefera să te văd mort la picioarele mele, decât să aflu că ai săvârşit un păcat de moarte”. Apoi arătându-i crucifixul mai adăuga: „Să ştii că păcatele oamenilor au fost cauza patimii şi morţii Domnului şi mântuitorului nostru. Cine săvârşeşte un păcat de moarte îl răstigneşte pe Isus a doua oară!...” Cuvintele acestea s-au întipărit bine în mintea şi în inima lui Ludovic. Aşa a devenit el unul dintre cei mai buni regi ai Franţei, pe care astăzi o lume întreagă îl venerează ca sfânt. El este pentru noi modelul luptei împotriva păcatului, mai ales a păcatului de moarte.

Ştiu că toţi aţi vrea ca să trăiţi aşa ca sfântul Ludovic, dar prea adesea vă lipseşte tăria şi curajul. Tocmai de aceea aţi venit voi astăzi la biserică, pentru a extrage din rugăciunea şi din participarea la Sfânta Liturghie tăria trebuincioasă pentru o viaţă creştinească. Primindu-l pe Isus în inimile noastre, aşa îl vom ruga: „Isuse, ajută-ne să ne temem de păcat, pentru a nu-l mai săvârşi, tot aşa cum se tem oamenii de boala cea îngrozitoare a leprei”.

Predică a pr. Stanislao J. Klimeck