DUMINICA A XII-A DE PESTE AN (A)

Copiii curajoşi

1. Stas în faţa lui Mahdi                

Şi copiilor li se poate întâmpla să întâlnească pe cineva, care să caute a-i înstrăina de credinţa lor în Cristos. Un fapt de felul acesta a fost descris de scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz, în cartea lui „Prin pustiuri şi prin păduri”. Un copil polonez pe nume Stas Tarkowski, s-a trezit într-o zi în mijlocul trupelor mahomedane din Sudan. Comandatul acestor trupe, Mahdi, l-a chemat şi i-a poruncit să devină musulman.
Vrei să treci la învăţătura mea?  Îl întrebă.
Stas îi răspunse că el nu se putea converti la o învăţătură pe care nu o cunoaşte.
- O vei cunoaşte, spuse Mahdi.
Dacă aş accepta această învăţătură, spuse Stas, asta aş face de teamă, ca un laş. Eu sunt creştin, aşa, ca şi părinţii mei.
Stas, ştia că dacă refuză să treacă la legea musulmană risca de a cădea în disgraţie sau poate chiar să fie arestat. Un grec cunoscut de al lui, voind să-l salveze îi propune de a accepta religia musulmană numai aşa de formă, exterior, în inimă rămânând tot creştin.  Însă el a refuzat, socotind asta ca o ipocrizie. Cu toate acestea reuşi să salveze atât pe dânsul cât şi pe prietena lui, Nelli, comportându-se în felul acesta învăţăturii lui Cristos: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci temeţi-vă mai degrabă de cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheenă” (Mt 10, 28). Şi asta pentru că sufletele noastre şi mântuirea noastră cea veşnică, sunt mai importante şi mai de preţ decât viaţa pământească.

2. Făgăduinţa ajutorului divin

Aşa cum am auzit din cuvintele sfintei Evanghelii, cu puţin timp mai înainte, Isus făgăduieşte ajutorul său tuturor acelora, care, acelora, care îşi vor mărturisi cu curaj propria lor credinţă în momente de grea încercare. Şi asta o spune prin două asemănări.
Prima se referă la păsările cerului. Atunci când Isus învăţa pe munte, probabil că pe deasupra mulţimii, zburau stoluri de păsări şi se vindeau două păsări pentru un gologan. Isus spune că Dumnezeu se îngrijeşte nu numai de oameni, ci chiar şi de animale, ca şi de păsările cele mai mici, şi că fără voinţa lui nici una nu cade la pământ. Apoi, arătându-le apostolilor şi celor care îl ascultau, că dacă aşa se îngrijeşte Dumnezeu de fiinţele necuvântătoare, oare nu se va îngriji el de om? În cele din urmă spuse, poate cu un zâmbet pe buze: „Nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe păsări”. Acesta era un îndemn de a nu se teme atunci când vor fi persecutaţi pentru credinţă.
A doua asemănare se referă la perii capului nostru. Probabil că voi nu v-aţi gândit niciodată câte fire de păr aveţi pe capetele voastre! Însă oamenii învăţaţi, au descoperit că în medie, omul are circa optzeci de mii de fire de păr. Desigur, Carlo sau Rita, cu părul vâlvoi ca un măturoi, vor avea mai multe fire de păr decât un bătrân, un bunic sau chiar decât un tată pe jumătate chel.
Isus, în faţa unei mulţimi de oameni cu plete lungi şi cu bărbile răvăşite, spune că în ochii lui Dumnezeu suntem atât de importanţi încât şi firele de păr din capul nostru ne sunt numărate. Şi dacă Dumnezeu se ocupă chiar şi de un lucru atât de mic, cum sunt firele de păr din capul nostru, cu cât mai mult nu ne va ajuta el, atunci când este vorba, de un lucru atât de mare cum este credinţa! Apoi adaugă: „Cine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, şi eu mă voi lepăda de dânsul înaintea tatălui meu care este în ceruri”.

3. Rugăciune înainte de a merge la culcare

Astăzi, în ţările libere, nimeni nu mai este persecutat sau arestat pentru propria lui credinţă. Însă contradicţii, banalizări, glume proaste pe seama credinţei, pot apărea chiar şi printre cei mici.
Aşa ceva s-a petrecut în Franţa acum vreo câţiva ani în urmă. Un copil, pe nume Ludovic Adolf Pertaud, s-a înscris într-un mare gimnaziu din oraş. S-a stabilit într-un colegiu, unde-şi împărţea camera cu alţi colegi. De-acasă era obişnuit de a-şi spune toate rugăciunile de seară, înainte de a merge la culcare, de aceea, acolo, chiar din prima seară, se aşeză în genunchi alături de pat pentru a se ruga. Atunci colegii, care erau indiferenţi faţă de religie au început să râdă de el.
- Ia te uită d-le, nu ştiam că avem şi un credincios printre noi!
- Tăceţi, măi, căci acesta are să se facă preot, poate chiar episcop!
Ludovic nu lua în seamă toate acestea, şi, cu tot calmul îşi continua rugăciunea, şi, la sfârşitul rugăciunilor, vesel şi cu toată liniştea sufletească spunea colegilor:
- Dacă vă face plăcere, în fiecare seară eu vă voi procura această distracţie!…
Calmul şi surâsul lui Ludovic, i-a dezarmat pe ceilalţi elevi. În zilele care au urmat, pe când se ruga, nimeni nu mai râdea de el. Dacă s-ar fi supărat şi i-ar fi bruscat, poate că aceştia deveneau şi mai îndârjiţi. De aceea, noi trebuie să ne apărăm propria credinţă cu bunătate, cu calm, şi întotdeauna cu surâsul pe buze.
În ceea ce priveşte prevestirea că va deveni preot, aceasta s-a adeverit, pentru că a devenit nu numai preot dar şi episcop de Autun, iar mai târziu a devenit cardinal şi a murit în anul 1906. (Muzzatti).
Prin cuvintele Evangheliei de astăzi, Isus vă îndeamnă pe voi, copiilor, să vă gândiţi, care ar fi comportarea voastră, dacă v-aţi afla printre prieteni necredincioşi sau indiferenţi. Nu v-aţi ruşina voi de a crede, de a vă spune rugăciunile, de a vă ridica pălăria când treceţi prin faţa crucifixului sau a statuii Maicii Domnului, de a merge la Liturghie?
Dar mult mai des, duşmanul credinţei voastre nu se află în afara voastră, ci chiar în voi înşivă. Ştiţi voi, care este duşmanul vostru lăuntric? Da, este lenea. Lenea este aceea, care nu vă lasă ca să vă rugaţi, care vă opreşte de a merge la lecţiile de religie sau la Liturghie.
Astăzi, în timpul Liturghiei, îl vom ruga pe Isus din toată inima aşa: „Isuse, fă-mă să devin un bun creştin, un fiu al tău bun. Ajută-mă ca să nu mă ruşinez niciodată în faţa altora de credinţa mea, şi mai ales ca să mă pot debarasa de lene pentru a te iubi din ce în ce mai mult”. 

Klimek

SFÂNTA TREIME

Sfântul Patriciu şi trifoiul

1. Răpirea, fuga şi răzbunarea sfântului Patriciu

Anglia, ca şi multe alte ţări, a fost cucerită de legiunile romane şi deveni o provincie a Romei. Apoi, în secolul al III-lea şi al IV-lea, a fost din nou cucerită, însă de data aceasta cu totul altfel: a fost cucerită de misionarii creştini, care i-au convertit pe locuitorii acelei insule.
Cam pe la anul 385 după Cristos, într-o localitate englezească s-a născut un copil, căruia i s-a pus numele Patriciu. Tatăl lui, Calpurinio, era un bun creştin, şi probabil, către sfârşitul vieţii sale a devenit preot. Însă Patriciu nu era un creştin model. Trăia o viaţă comodă şi uşuratică, întrucât părinţii erau proprietarii unor mari întinderi de pământ. Patriciu nu trebuia nici să muncească şi nici să se ocupe de nimic.
În una din zile, piraţii irlandezi luară cu asalt localitatea unde locuia Patriciu, şi luară tot. Patriciu avea atunci 16 ani; îl legară şi-l duseră cu dânşii ca rob. Apoi a fost transportat în Irlanda şi vândut unui păgân, care l-a pus să-i pască oile. Aşa s-a sfârşit viaţa lui Particiu, comodă şi fără preocupări. Trebuia să meargă cu oile prin pădure şi prin munţi, totdeauna în singurătate. Însă, datorită acestor împrejurări, a început să se gândească mai serios la rostul vieţii şi să trăiască o adevărată viaţă creştinească. Se ruga mult, cu toate că prin părţile acelea nu era nici o biserică şi nici un preot.
După şase ani de robie, într-o noapte a avut un vis, în care i se porunci să fugă. Ştia că undeva prin apropiere se află o corabie, care putea să-l ducă mai departe fără a i se mai putea da de urmă. Când se trezi, a alergat imediat la locul unde ştia că se află corabia aceea, care de fapt l-a şi dus în Franţa. La vremea aceea, Franţa era deja creştină. Din Franţa, reuşi să se întoarcă la moşia tatălui său, când se hotărî ca să se răzbune pe irlandezi pentru că l-au răpit, dar cu o răzbunare creştinească, adică să se ducă în Irlanda ca misionar, pentru a-i învăţa pe irlandezi credinţa şi dragostea, deoarece la vremea aceea, Irlanda mai era încă o ţară păgână.
A făcut studii teologice, a fost sfinţit preot şi mai târziu chiar episcop. A ajuns în Irlanda către anul 432, şi a predicat irlandezilor evanghelia timp de peste 30 de ani. Aşa s-a realizat şi prin acele locuri misiunea încredinţată de Isus apostolilor, mai înainte de Înălţarea lui Isus la cer: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19). Aşa a botezat el în numele Sfintei Treimi mii şi mii de locuitori ai insulei.

2. Trifoiul îl ajută în apostolat

Irlandezii, păgâni fiind, cu greu puteau înţelege adevărurile credinţei creştine, mai cu seamă misterul Preasfintei Treimi. Îndelung şi pe înţeles le-a explicat lor că deşi sunt trei Persoane divine, în toate aceste trei nu este decât un singur Dumnezeu. La sfârşitul predicii, observă că oamenii nu înţeleseseră nimic, spunând că erau trei dumnezei, nu unul. Preocupat fiind, de cum ar putea el explica mai bine, nepregătiţilor irlandezi adevărul acesta într-un mod uşor şi sugestiv, simţea că numai cuvintele, de prea puţin ajutor îi sunt, şi că trebuia să recurgă la un simbol, la o asemănare, la un obiect, care să-i ajute pe oameni ca să înţeleagă mai bine. În Irlanda plouă des, din care cauză este o regiune bogată în fâneţe, în aşa fel încât a fost denumită „Insula verde”. Din întâmplare, sfântul Patriciu, s-a oprit într-o zi la marginea unui şes cu trifoi. Gândindu-se el aşa, i-a venit el în minte o idee dintre cele mai bune. De aceea, de acum înainte, când mai vorbea despre Sfânta Treime, avea la dânsul totdeauna un fir de trifoi şi le explica credincioşilor, cum o plantă ca aceasta putea să fie compusă din trei părţi, din trei elemente, tot aşa şi în Dumnezeu cu toate că este întreit, totuşi este numai un singur Dumnezeu. Datorită acestui fir de iarbă, irlandezii, care se convertiră, primiră cu mai multă uşurinţă adevărul despre Sfânta Treime. Nu mai spuneau că erau trei dumnezei fiindcă înţeleseseră că un lucru poate fi unic sub aspect şi întreit sub un alt aspect.
Patriciu a fost înscris în catalogul sfinţilor, iar sărbătoarea lui este fixată de Biserică la 18 martie. În amintirea acestui fapt, în ziua de 18 martie, foarte mulţi irlandezi poartă la pălărie sau la şapcă, câteva fire de trifoi. Asta în amintirea sfântului Patriciu.

3. Sfânta Treime ca mister

Sunt sigur că aţi înţeles că trifoiul slujeşte numai ca o asemănare şi că este numai un simbol al Sfintei Treimi. Dumnezeu nu are o componentă materială aşa ca trifoiul, pentru că Dumnezeu este Duh, şi ca atare ceva cu totul deosebit de toate lucrurile materiale.
În veacurile care au urmat, s-au perindat în Irlanda multe generaţii de creştini. Astăzi există câteva milioane, şi sunt buni catolici. Mii de misionari irlandezi urmează pilda sfântului Patriciu şi merg în Agrica şi în Asia, unde îi învaţă pe localnici misterul Sfintei Treimi. Pe vremea sfântului Patriciu, irlandezii nu ştiau nici să citească şi nici să scrie.

4. Să mulţumim Domnului

În privinţa aceasta, voi nu trebuie să vă preocupaţi prea mult, pentru că tot nu veţi putea înţelege niciodată misterul Sfintei Treimi. Căci dacă l-aţi înţelege, acesta n-ar mai fi mister. De altfel, nu numai voi, şi nu numai irlandezii, dar şi cei mai mari sfinţi şi învăţaţi creştini, ca sfântul Augustin şi sfântul Toma de Aquino nu l-au înţeles. Şi pentru ei era un mister. Este suficient să ştii că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu, o singură substanţă, dar în trei Persoane. Desigur, despre fiecare persoană, în parte, trebuie să ştim ceva mai mult, mult mai mult.
Lucrul cel mai important pentru voi, şi posibil în acelaşi timp, este de a-l proslăvi pe Dumnezeu Tatăl, care a creat întreaga lume, de a-l iubi pe Isus, care v-a răscumpărat prin patima şi moartea sa pe cruce, şi de a vă ruga Duhului Sfânt pentru a vă da curajul şi înţelepciunea pentru ca să puteţi trăi după evanghelie. De aceea, să recităm cât mai des scurta rugăciune: „Slavă Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh”.
Peste puţin timp, vom recita „Credo”, care este mărturisirea credinţei noastre în Sfânta Treime.
Dacă în timpul vieţii vom proslăvi şi vom iubi Sfânta Treime, odată şi odată, acolo în cer o vom cunoaşte mai bine, şi vom trăi veşnic în prezenţa ei. Aceasta va fi pentru noi un izvor de cea mai mare bucurie şi fericire. 

 

Klimek

COBORÂREA DUHULUI SFÂNT

Duhul Sfânt şi copiii

1. Audienţa lui Pius al X-lea

Într-o zi, papa Pius al X-lea a primit în audienţă particulară un tată de familie cu doi copii cam de vârsta voastră. Trecuseră numai câteva zile de la încheierea anului şcolar. Unul dintre copii promovase clasa, celălalt rămăsese corigent la matematică. Atunci când aceşti copii se apropiară de sfântul Părinte, el îşi puse mâinile pe capul celui mai mare şi, printre altele, îl întrebă:
- Cum a mers cu şcoala anul acesta?
- Mulţumesc, Sanctitate, nu am avut dificultăţi. La toamnă voi începe o altă clasă.
Atunci, papa îl întrebă şi pe celălalt copil.
- Şi tu ai promovat?
Acesta nu a avut curajul să spună adevărul şi a zis cu jumătate de gură:
- Da, şi eu!
Însă cineva din cei de faţă, sau chiar îngerul păzitor, i-a şoptit papei că lucrurile nu stau chiar aşa.
- De ce nu spui adevărul, îl dojeni cu blândeţe papa. Nu ai rămas tu corigent la matematică? (P. Zannetti).
Sfântul Părinte l-a tratat pe acel copil cu blândeţe, pentru că ştia că minţise oarecum instinctiv, mecanic, fără să se gândească ce spune, de teamă de a nu fi umilit în public. Nu aş putea spune dacă băieţii şi fetele care se află aici de faţă, în cazul când s-ar fi aflat într-o asemenea situaţie, ar fi avut curajul să spună adevărul. Deci, sfântul Părinte l-a îmbrăţişat pe copilul acela surâzător, dorindu-i ca pe viitor să fie mai curajos şi mai sincer, deoarece curajul şi sinceritatea merg împreună, ca frăţiorul şi surioara.

2. Cele ce i s-au întâmplat lui Petru

Nu numai celor mici li se întâmplă aşa ceva, dar şi cei adulţi mai spun câte o minciună, mai mică sau mai mare; ba chiar şi sfinţilor li se mai întâmplă aşa ceva. Cred că vă mai amintiţi cum sfântul Petru de trei ori l-a tăgăduit pe Isus, zicând că el nu-l cunoaşte. Evident, este o mare deosebire între copilul acela şi sfântul Petru. Copilul, dacă ar fi spus adevărul, ar fi fost umilit în faţa celor de faţă, dar sfântul Petru putea fi arestat de slugile marelui preot şi chiar omorât. Aşa, cel puţin, credea el. Însă, în ambele cazuri, frica era aceeaşi. Sfântul Petru, instinctiv, fără a se gândi prea mult la ceea ce face, ca, de altfel, şi copilul din cele spuse mai sus, a spus o minciună pentru a ieşi cu faţa curată, cu toate că îl iubea pe Isus. Frica paralizează uneori mintea omului.
Aşa cum ştiţi, mai târziu, sfântul Petru a plâns cu amar şi s-a căit mult de tot de ceea ce făcuse. Aceasta s-a întâmplat atunci când, în trecerea sa, Isus l-a privit şi li s-au întâlnit privirile. Dar, cu toate acestea, curajul i-a venit mai târziu. Chiar şi după moartea lui Isus, el rămase închis în Cenacol, de teama evreilor. Aşadar, când şi-a recăpătat el curajul? Exact despre asta ne vorbeşte Evanghelia de astăzi.
Asta s-a petrecut exact după cincizeci de zile de la învierea lui Isus şi după zece zile după Înălţarea lui la cer. Dimineaţa, în jurul orelor 9, Duhul Sfânt s-a coborât asupra lor sub chip de limbi de foc, pe timp de mare furtună. Într-o clipă, apostolii au înţeles tot ceea ce făcuse şi tot ceea ce spusese Isus, pe când se mai afla printre ei. Totodată, observară că nu mai au nici un fel de teamă de evrei. Au deschis larg uşile Cenacolului, unde erau ascunşi, şi au ieşit în stradă. Sfântul Petru, care mai înainte se speriase chiar şi de o simplă servitoare, acum vorbeşte curajos în faţa miilor de evrei, veniţi la Ierusalim din toată lumea. Evreii aceia auziseră zgomotul vântului năprasnic din apropierea Cenacolului. Sfântul Petru începu să le spună că Isus, acela pe care ei îl răstigniseră, nu rămăsese în mormânt, căci a înviat, şi că însuşi el l-a văzut cu proprii lui ochi, după învierea sa din morţi. Le-a mai spus că Isus era Domnul şi Mesia.
Ascultând aceste cuvinte, mulţi evrei se convertiră şi cam la vreo trei mii primiră chiar botezul. Ziua Rusaliilor este ziua primului Mir în sfânta Biserică. Ziua în care apostolii, împreună cu Sfânta Fecioară Maria l-au primit pe Duhul Sfânt cu cele şapte daruri ale sale.

3. Copiii şi cuiburile de păsări

De multe ori, şi voi vă asemănaţi cu apostolii de dinaintea Rusaliilor. Nu înţelegeţi anumite lucruri din învăţătura lui Isus, şi chiar dacă le înţelegeţi, de multe ori vă lipseşte curajul de a le practica. Dar nu-i întotdeauna aşa, pentru că, oricum, mai sunt şi copii înţelepţi şi curajoşi.
Un grup de copii de la şcoala franceză din Sens a plecat într-o zi la pădure. Din joacă, ei căutau cuiburile păsărelelor, din care luau ouăle şi puişorii. Numai unul dintre ei, Eduard, nu reuşise să afle nici un cuib, din care cauză toţi ceilalţi râdeau de dânsul. În cele din urmă, sus pe un copac, află şi Eduard un cuib de mierlă. Mierla, care l-a văzut, a zburat şi s-a aşezat pe o creangă nu prea departe de cuib. Acum, Eduard se afla într-o mare dilemă. I se părea că pasărea îl roagă să nu se atingă de cuib, dar în acelaşi timp îşi amintea şi de glumele proaste ale colegilor. Ce să facă? S-a gândit el ce s-a gândit, în cele din urmă ascultă de glasul inimii, apoi a început să coboare din copac, spunând în gând pasării mame: „Întoarce-te la cuibul tău, că-l vei afla exact aşa cum l-ai lăsat. S-a întors la grupul gălăgios, care l-a şi luat în primire cu vorbe şi glume proaste, însă el era liniştit şi vesel, deoarece inima şi conştiinţa îi erau curate (P. Sifflet).
Autorul care descrie faptul acesta nu spune dacă acei copii erau sau nu miruiţi. Însă colegii lui Eduard, chiar dacă fuseseră miruiţi, nu au nici înţelepciune şi nici curaj, şi asta pentru că sacramentul Mirului nu acţionează spontan fără colaborarea noastră cu Duhul Sfânt. Poate fi cineva miruit, ca atâţia alţii, şi mai târziu să dea totul uitării, fără a mai practica viaţa creştinească. Copilul ce se poartă în felul acesta îl întristează pe Duhul Sfânt pe care l-a primit prin mâinile şi prin rugăciunile episcopului.
Însă purtarea lui Eduard l-a înveselit pe Duhul Sfânt. Era vizibilă în el înţelepciunea lui Dumnezeu, care ne învaţă că trebuie să fim buni cu toţi, chiar şi cu creaturile cele mai mici, aşa cum sunt puişorii. Chiar şi el a stat mult la îndoială. Şi asta numai că nu-i suficient să ştii cum trebuie să te porţi, ci trebuie să ai şi curajul şi să depăşeşti lenea şi teama că vei fi luat în batjocură. Eduard, contrar copilului care mersese la Pius al X-lea, a depăşit această teamă. Duhul Sfânt, prin darul curajului, l-a ajutat.
Voi, băieţi şi fete, care vă aflaţi aici, ştiţi cum trebuie să vă purtaţi, pentru că aveţi ceva din darul înţelepciunii divine. Totul devine greu atunci când lipseşte curajul, care vă este necesar în toate zilele pentru combaterea lenei, şi mai trebuie să depăşiţi şi teama de ce anume vor spune alţii despre voi. Voi, fetelor, aveţi trebuinţă de curaj, pentru a nu vă mai fi teamă că veţi fi luate în râs de colegele voastre, pentru că aţi avea haine mai puţin frumoase ca ale lor. Voi, băieţilor, aveţi trebuinţă de curaj, pentru a alunga teama că veţi fi taxaţi de către colegii voştri drept nişte laşi, pentru că aţi iertat altora un cuvânt de ocară sau chiar o lovitură dată intenţionat peste faţă.
Duhul Sfânt, pe care l-aţi primit în sfântul Botez, şi unii dintre voi chiar şi prin sfântul Mir, văzând sforţările şi buna voastră intenţie, vă va binecuvânta şi vă va ajuta. 

Klimek