DUMINICA A XII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (C)

La ora de religie preotul a citit copiilor evanghelia zilei şi apoi i-a întrebat:
- Cine vrea să pună vreo întrebare în legătură cu cele ce aţi auzit citindu-se în sfânta Evanghelie?
Atunci o elevă, s-a ridicat în picioare şi a spus:
- Dacă Isus este Dumnezeu şi ştie toate, el ştia şi cele ce se vorbea despre dânsul. Atunci de ce i-a mai întrebat şi pe apostoli că „Cine zic oamenii că sunt eu?”.
Atunci preotul i-a invitat pe elevi să răspundă la această întrebare a colegei lor, şi aşa cum era şi de aşteptat, răspunsurile au fost diferite.
Dintre toate cel mai mult a plăcut răspunsul unuia dintre elevi, care a spus:
- După părerea mea, Isus s-a purtat cu apostolii exact aşa cum se poartă profesorul cu elevii lui în şcoală. Spre exemplu, la istorie domnia sa ne întreabă dacă ştim datele exacte a bătăliilor cu turcii, cu tătarii, cu ungurii, cu nemţii... El ştie bine toate acestea, însă dacă îi întreabă şi pe elevi, asta o face numai pentru a controla cunoştinţele lor şi pentru a şi le fixa în memorie.
Apostolii au răspuns prompt la întrebarea lui Isus din cele ce-şi aminteau ei că auziseră spunându-se despre Învăţătorul lui: cum că unii ziceau că este Ioan Botezătorul, alţii cum că ar fi Ilie prorocul, iar în cele din urmă unii mai spuneau că Isus ar fi vreunul din prorocii din vechime, reîntors la viaţă.
După aceea, Isus i-a mai întrebat: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?”
La întrebarea aceasta apostolii nu puteau răspunde tot cu atâta uşurinţă, şi tăceau. Fără îndoială, Isus era pentru ei cineva mult mai mare şi mai vrednic de admiraţie, dar cine anume, asta era greu de spus. Atunci cu toţii şi-au aruncat privirile spre Petru, pentru că el era cel mai mare dintre ei, şi el trebuia să răspundă.
De fapt. Petru a vorbit în numele tuturor şi a spus că Isus este Cristos, Mesia, Mântuitorul cel făgăduit de Dumnezeu, pentru că prorocii au predicat numai, dar care mai apoi, împreună cu tot poporul lui Israel, şi ei au aşteptat venirea lui Mesia pe lume.
Părerile oamenilor referitoare la Isus, aşa cum le-au prezentat apostolii, erau nişte păreri pozitive, pentru că oamenii îi cunoşteau măreţia şi autoritatea. Însă noi ştim din Evanghelii că mai existau şi unele păreri negative despre Isus. Fără îndoială că apostolii le cunoşteau şi pe acelea, dar din dragoste şi din respect faţă de Învăţătorul lor, nu i le-au mai spus.
Unii dintre iudei, mai ales cărturarii şi fariseii susţineau că Isus, cu învăţătura lui îi îmbrobodeşte pe oameni, cu alte cuvinte îi prosteşte, spunând că el este Fiul lui Dumnezeu; alţii susţineau că Isus ar fi un hulitor de cele sfinte şi posedat de duhul cel rău.
Chiar şi în zilele noastre care ştiu prea bine că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea bârfesc şi îl înjură.
O elevă din clasele inferioare, fiica unei familii bune creştine, se duse într-o zi la o colegă de a ei, a cărei părinţi erau atei, necredincioşi. În timpul conversaţiei din casa aceea, i-a fost dat să audă, cum că Domnul Cristos nu a fost Dumnezeu, că Evanghelia este împotriva progresului, a civilizaţiei, şi că oamenii care se mai duc la biserică sunt nişte înapoiaţi, nişte nebuni...
Fata aceasta, micuţă fiind, nu ştia cum să vorbească şi să discute cu oamenii adulţi, cu atât mai mult cu cât acesta era primul ei contact cu nişte oameni necredincioşi. Şi-a pus la inimă conversaţia auzită, şi toată noaptea nu a putut dormi, gândindu-se: Pentru ce mai există şi asemenea oameni care nu vor să creadă în Isus? Şi dacă nu cred în el, pentru ce îl bârfesc şi îl înjură?
De obicei, aceasta se întâmplă pentru că asemenea oameni nu-l cunosc bine pe Isus, din cauză că nu i-au citit Evanghelia şi nu au meditat-o. Ei cunosc creştinismul numai pe dinafară pentru că au văzut o procesiune, ori poate pentru că au observat faptele mai puţin civilizate a unor creştini nevrednici de numele de creştin.
Mai există şi un alt soi de oameni care nu cred în Isus, din cauză că învăţătura lui îi incomodează. Citind Evanghelia unii ca aceştia observă că Isus osândeşte egoismul, păcatul, războaiele, divorţul, beţiile, faptele necurate, etc. Şi pentru că nu vor să-şi schimbe viaţa, ei nu primesc învăţătura lui Cristos.
Charles de Foucauld s-a născut în Franţa dintr-o familie catolică. Părinţii îi muriseră pe când el mai era încă mic, şi prin grija unor rude apropiate a făcut prima sfântă Împărtăşanie. Când era aşa cam de vârsta voastră, el mai credea în Cristos, dar mai apoi vagabondând de la un Colegiu la altul, printre oameni necredincioşi, el şi-a pierdut credinţa. De la vârsta de 14 ani n-a mai păşit pragul nici unei biserici şi nici nu s-a mai apropiat de sfintele sacramente.
Odată cu pierderea credinţei, nici de poruncile lui Dumnezeu n-a mai vrut să ştie. În loc să studieze serios se ţinea numai de chefuri şi de petreceri cu tovarăşii de teapa lui... În cele din urmă s-a împrietenit cu o fată, cu care a trăit necununat nici civil şi nici bisericeşte.
Datorită extraordinarelor sale calităţi, în cele din urmă a reuşit să se înscrie la o şcoală militară. Mai apoi, travestit în rabin a cutreierat în lung şi-n lat tot Marocul, necunoscut oarecum europenilor până atunci. A întocmit primele hărţi geografice a acelei ţări, pentru care Franţa l-a răsplătit cu o medalie de aur.
Atât în Maroc cât şi în Anglia, a avut ocazia să admire religiozitatea musulmanilor, care, la ora fixată pentru rugăciune, cu toţii cădeau cu faţa la pământ, pentru a se închina... Nisipurile nesfârşite ale Saharei îl făceau să-şi îndrepte gândul către Creatorul lumii... De abia atunci a înţeles el să gândească şi să trăiască o viaţă cinstită şi ordonată.
Reîntors în Franţa, s-a dus să-şi vadă sora, şi în vreme ce-i povestea succesele pe tărâm ştiinţific, micuţa lui nepoţica l-a întrebat: „Nene, dacă spui că ai făcut lucruri atât de mari pentru Franţa, pentru omenire, dar pentru Dumnezeu ce-ai făcut? La această întrebare, pusă de o copilă, Charles n-a mai spus nimic, şi începu să se ruşineze de felul lui de viaţă de până atunci. Prin meritele surorii lui, a nepoţelei şi a domnului Nuvelin din Paris, Charles s-a convertit şi s-a spovedit pentru prima dată după 12 ani.
Acum credea în Isus şi căuta să trăiască în cea mai strânsă prietenie cu el. Dorea să-l facă cunoscut şi iubit şi de alţii, din care cauză s-a călugărit şi a fost sfinţit preot. S-a dus în Sahara unde a trăit printre musulmani mai bine de zece ani, pe care-i ajuta şi pe care-i trata ca pe nişte adevăraţi fraţi şi ca pe adevărate surori. Prefera să i se spună: „fratele universal”, adică fratele tuturor oamenilor pe care-i întâlnea. În anul 1916 a fost martirizat şi nu peste multă vreme va fi declarat sfânt.
Ce învăţătură putem trage noi din istorisirea vieţii lui Charles de Foucauld?
Mai întâi de toate putem învăţa că din cauza prieteniilor rele, chiar şi copiii cei buni pot să nu mai creadă în Isus, să nu mai vină la biserică şi să nu mai observe poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, în vreme ce convieţuirea printre creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu ne ajută la recâştigarea şi la păstrarea credinţei. Deci, şi voi, dragi copii, prin purtarea voastră şi prin cuvintele voastre puteţi fi de mare folos colegilor şovăielnici ori necredincioşi de a crede în Isus şi în a-l iubi. Dar, pentru a putea deveni cu toţii nişte buni apostoli, mai întâi de toate trebuie să cunoaşteţi bine învăţătura lui Isus şi să o practicaţi.
În timpul unei lecţii de religie, preotul a întrebat: „Cine este Isus Cristos?” Iar copii au răspuns: „Isus este Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi” „Este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om şi care a murit pe cruce pentru mântuirea noastră!”
- Excelente sunt răspunsurile acestea, spuse preotul, dar pe acestea le-aţi mai spus şi altădată, pentru că le-aţi învăţat la catehism. Acum, scrieţi ce vă dictez eu şi tot în scris să-mi daţi răspunsurile:
1. Cine este Isus Cristos pentru mine?
2. Ce părere am eu despre dânsul?
Iată şi câteva din răspunsurile primite:
- Isus este prietenul meu.
- Isus este acela către care eu mă rog, şi-mi dau toată silinţa de a-l asculta. Orice mi s-ar întâmpla în viaţă, voi căuta să fiu cât mai aproape de el, căci atunci sunt sigur că nu mă va părăsi nici el.

Klimeck

DUMINICA A XI-A DE PESTE AN (C)

 

Nu toţi fariseii erau împotriva lui Isus. Unul dintre ei, pe nume Simon, l-a invitat odată pe Isus la un ospăţ, acasă la el.
Pe vremea aceea, la evrei era obiceiul, ca cel care era chemat la masă, mai întâi era primit de către unul dintre slujitorii casei, care îi prezenta apa pentru spălatul mâinilor, apoi îi dezlega curelele încălţămintei şi-i spăla picioarele prăfuite, iar numai în cele din urmă apărea stăpânul casei şi-l săruta pe cel invitat.
Noi nu avem de unde şti ce anume l-a făcut pe Simon să nu-şi îndeplinească nici unul din aceste acte de gentileţe.
În toiul acelui banchet s-a întâmplat ceva extraordinar. La un moment dat a apărut printre oaspeţi şi o femeie care nu fusese invitată. Era cunoscută de toţi ca o mare păcătoasă şi dispreţuită mai ales de către cărturari şi farisei. Era nefericită şi foarte tristă fiindcă nu aflase nici un fel de alinare ori satisfacţie în păcatele ei. Acum, în cetate ajunsese Isus; cuvintele şi minunile săvârşite de el treceau din gură-n gură. Prin cunoştinţele ei aflase femeia aceasta că Isus nu-i dispreţuia pe păcătoşi, din contra, el le căuta prietenia şi le ierta păcatele. Mai înainte de întâlnirea aceea, probabil că nu o dată fusese şi ea printre ascultătorii lui, pentru a se convinge personal că cele aflate erau adevărate. Asemenea celorlalţi bolnavi, care se prezentau în faţa lui Isus cu trupurile lor bolnave, tot aşa se pregăti şi ea să se prezinte cu sufletul ei păcătos şi bolnav. Dar, cum pe Isus nu-l putea găsi niciodată singur, şi nici nu ar fi vrut ca să-şi destăinuiască toată amărăciunea sufletului de faţă cu alţi oameni, aşa se face că alese tocmai banchetul din casa lui Simon fariseul, unde probabil că persoanele invitate nu erau prea multe.
Venise fără să fi fost invitată, şi poate că-şi pregătise de mai înainte tot ceea ce avea de spus: cuvinte de căinţă, de cerere şi de iertare. Dar odată ajunsă acolo nu spuse nimic din toate acestea, deoarece a înţeles că Isus îi cunoştea întreaga ei comportare de până atunci şi că era bine să nu se dea în spectacol cu mărturisirea ei în faţa oaspeţilor, scandalizaţi şi curioşi. Singurul lucru potrivit ce avea de făcut, era acela de a se arunca la picioarele lui Isus pentru a-şi plânge păcatele.
Fariseul Simon, văzând-o că spală picioarele lui Isus cu lacrimi şi că le şterge cu părul mătăsos al capului ei, şi, că le mai şi sărută, s-a scandalizat. Cu toate acestea nu îndrăznea să-şi exprime mânia cu glas tare şi s-o dea afară pe această femeie din casa lui. Se gândea în mintea lui că dacă Învăţătorul din Nazaret ar fi cu adevărat proroc ar şti cine era acea femeie care-i săruta picioarele şi nu i-ar fi permis aceasta.
Însă Isus cunoştea nu numai viaţa acelei femei, ci chiar şi gândurile cele mai ascunse, atât ale femeii cât şi ale lui Simon, aşa ca şi cum gândurile le-ar fi fost scrise pe frunte. Pentru a-l învăţa pe el şi pe ceilalţi oaspeţi cât de mare este dragostea, ca şi părerea de rău de păcate, spuse: „Multe păcate i se iartă acestei femei, pentru că mult a iubit!”
Simon fariseul şi ceilalţi oaspeţi nu puteau înţelege marea bunătate a lui Isus faţă de femeia căreia îi părea rău de păcatele săvârşite. Din nefericire această comportare este comună multor creştini care se cred a fi ucenicii lui Cristos. Însă adevăraţii creştini, şi mai ales sfinţii se poartă cu totul altfel.
În una din zile sfântul Francisc de Sales a ascultat spovada unei femei, care ca şi femeia din evanghelia de astăzi ducea o viaţă uşuratică. Observând căinţa ei sinceră, sfântul îi dădu dezlegarea, o binecuvântă şi îşi exprimă bucuria pentru întoarcerea la Dumnezeu a acelei femei. Mai înainte de a pleca de la confesional femeia l-a mai întrebat pe sfânt:
- Părinte, acum ce părere aveţi despre mine din moment ce-mi cunoaşteţi viaţa păcătoasă?
- Cred că eşti o sfântă, răspunse sfântul Francisc.
- Aceasta o spuneţi pentru că sfinţia voastră sunteţi bun, dar din moment ce-mi cunoaşteţi viaţa, îmi face impresia că aveţi cu totul altă părere despre mine.
- Nu. Absolut nu, pentru că dumneavoastră nu mai sunteţi ceea ce aţi fost.
- Dar trecutul nu contează nimic? Nu mă vor dispreţui oamenii?
- Dacă sunt buni creştini nu vă vor dispreţui, şi dacă vreunul vă va trata aşa cum a tratat-o fariseul pe femeia care plângea la picioarele lui Isus, el, Mântuitorul nostru, vă va lua apărarea.
După ce am ascultat povestea acestor două femei, pe care cu tot dreptul le putem numi „fiicele minunii”, acum să ne întrebăm: Cum ne purtăm noi faţă de acele persoane, care s-au îndepărtat temporar de Dumnezeu, care nu-i păzesc poruncile? Suntem de partea lui Isus sau de partea fariseului Simon?
În ceea ce priveşte comportarea voastră faţă de colegi, în mod obişnuit, unele abateri ale lor nu sunt păcate de moarte, şi în cazul când se corijează trebuie să-i respectaţi; nu trebuie să vorbiţi despre greşelile lor. Chiar şi în cazul când părerea de rău şi dorinţa de a se îndrepta nu sunt evidente şi atunci trebuie să-i trataţi cu bunătate, pentru că bunătatea inimii voastre îi va putea ajuta să se corijeze, aşa cum bunătatea lui Isus a ajutat-o pe femeia păcătoasă. Dispreţul, vorbirea de rău şi divulgarea abaterilor lor de la calea cea dreaptă, le-ar îngreuna cu mult îndreptarea.
Într-un fel sau altul toţi oamenii, deci şi voi, copiilor, suntem nişte fii risipitori, pentru că nimeni dintre oameni nu este fără de păcat.
S-ar putea ca în clipa de faţă conştiinţa să nu vă acuze de nici un păcat grav cu privire la cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Ce trebuie să faceţi pentru ca în viitor să nu mai cădeţi în ispite sau să nu mai săvârşiţi păcate de moarte? În asemenea împrejurări se spune că trebuiesc evitate ocaziile, prieteniile rele, să vă rugaţi şi să vă spovediţi cât mai des şi cu toată sinceritatea, pentru a-l putea primi pe Isus în inimile voastre cele curate, căci acestea sunt mijloacele cele mai bune.
Astăzi, aş vrea să mă opresc asupra acelui mijloc care se numeşte „Amintirea prezenţei divine în sufletele voastre”. Din clipa în care am fost botezaţi noi am devenit fiii lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a venit ca să locuiască în sufletele noastre. Prin sfânta Împărtăşanie sufletul şi trupul nostru devine şi mai mult Templul lui Dumnezeu. Dacă vă veţi aminti de aceasta în timpul cât sunteţi ispitiţi, cu siguranţă că vă va fi mult mai uşor ca să biruiţi ispita. Să nu-l supăraţi niciodată pe Dumnezeu, care se află în sufletele voastre.
Legenda spune că în vremurile de demult oamenii credeau în zeul Soare, şi din această cauză ei căutau să nu păcătuiască în timpul zilei, ca nu cumva să-i vadă soarele! Ei erau convinşi că după asfinţitul soarelui se puteau deda chiar şi la cele mai mari blestemăţii, pentru că atunci soarele nu i-ar mai fi văzut. Aceasta era o credinţă naivă, însă ei erau stăpâniţi de gândul că în faţa lui Dumnezeu nimeni nu trebuie să păcătuiască.
Acum, încă o pildă din Vechiul Testament, însă de data aceasta nu mai este vorba despre o legendă, ci despre un fapt real, adevărat. Sunt sigur că voi aţi auzit despre tânărul Iosif, despre acela care a fost vândut de fraţii lui unor negustori străini. Ajuns în Egipt, Iosif deveni robul unui om bogat numit Putifar. Atunci când soţia acestuia a căutat să-l atragă la păcat, Iosif a răspuns: „Cum aş putea face eu un rău aşa de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen 39, 9). Iosif era conştient că Dumnezeu îl vede.
Noi ştim că Dumnezeu nu numai că ne vede, dar că el şi locuieşte în sufletele noastre. Peste câteva minute vă va vizita Isus prin sfânta Împărtăşanie. Rugaţi-l ca el să vă amintească totdeauna prezenţa sa în sufletele voastre, dar mai ales atunci când veţi fi ispitiţi.

Klimeck