După vreo câteva zile de la Înviere, atât Isus cât şi apostolii au părăsit Ierusalimul şi s-au retras pe malul lacului Genezaret. Când au zărit malurile acelui lac, căruia i se mai spune şi Marea Tiberiadei, unde îşi trăiseră întreaga lor viaţă, cu toţii s-au hotărât să meargă la pescuit. Asta, aşa ca o obişnuinţă, dar şi pentru a-şi procura hrana de toată ziua, pentru că în realitate, nu mai aveau nici un ban.
După pescuirea aceea minunată, au mâncat pâinea şi peştele pe care între timp le pregătise Isus anume pentru ei, pe malul lacului. În cele din urmă, Isus se întoarse spre Petru şi-i spuse: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu pe mine mai mult decât aceştia?” Punând această întrebare, Isus i-a arătat cu degetul pe Ioan şi pe ceilalţi ucenici, care din dragoste faţă de el îşi părăsiseră tot ce aveau: casă, soţie, copii, etc. Petru, mai mult şoptit şi surprins, oarecum, de această întrebare, răspunse: „Doamne, tu ştii că te iubesc!”
Atunci s-a simţit mai nedumerit şi mai trist, când Isus l-a mai întrebat încă de două ori. Probabil că-şi amintea de întreita lui lepădare de Domnul, atunci când în curtea pretorului îl tăgăduise de trei ori, cu acele cuvinte: „Nu-l cunosc pe omul acesta!” (Mc 14,71). Poate că şi focul, pe care-l avea în faţă, să-i fi amintit de focul acela la care se încălzea atunci când s-a lepădat de trei ori de Domnul. De aceea, nici nu îndrăznea să spună că-l iubeşte pe Isus mai mult decât ceilalţi apostoli.
Profesorul de religie i-a întrebat odată pe copii: „Pentru ce Isus, care cunoştea gândurile oamenilor, l-a mai întrebat pe Petru dacă îl iubeşte? După vreo câteva clipe de tăcere, unul dintre elevi se scoală în picioare şi spune cu toată convingerea: „Şi la noi, la şcoală, se întâmplă cam aceleaşi lucruri, şi anume: Cu toate că învăţătorul cunoaşte răspunsurile, la întrebările pe care le pune, el îi mai întreabă şi pe elevi...”. Răspunsul acelui elev era un răspuns bun, pe care noi îl putem completa, spunând că Isus voia să-i amintească lui Petru cât de mare şi cât de trebuincioasă este dragostea, mai ales a acelora care trebuie să conducă Biserica”.
De multe ori Isus vă întreabă pe unul fiecare dintre voi: „Mă iubeşti tu?” Probabil, veţi spune că voi nu l-aţi auzit niciodată spunându-vă aşa cum i-a spus lui Petru: „Mă iubeşti tu?”. Unii dintre voi, mai ales dintre fete, gândiţi în inima voastră cam aşa: „În cazul când Isus m-ar întreba, dacă-l iubesc, eu i-aşi răspunde imediat: „Da, Doamne, eu te iubesc din toată inima!”
Dar, sunteţi voi siguri, că Isus nu v-a pus niciodată această întrebare? Desigur că v-a întrebat de multe ori prin gura părinţilor voştri sau a vreunui preot. Spre exemplu, în timpul spovezii, preotul le aminteşte multora dintre copii ca să se roage seara şi dimineaţa. Şi s-ar putea ca tocmai în clipa aceea Isus să vorbească tainic conştiinţelor voastre, prin cuvintele: „Dacă mă iubeşti, caută în aşa fel ca să ai câteva clipe la dispoziţie dimineaţa şi seara pentru a sta de vorbă cu mine, pentru a te ruga”. Din păcate, nu toţi copiii se roagă. Poate exista vreun pic de dragoste în inimile voastre, din moment ce nu vreţi să vorbiţi cu persoana iubită, cu Isus?
Voi treceţi deseori prin faţa bisericii: unii mai rar, alţii mai des, şi asta în fiecare zi, mai ales acolo unde şcoala nu este prea departe de biserică. Voi, doar ştiţi că biserica este casa lui Isus, casa în care locuieşte el sub speciile pâinii! În cazul când treceţi pe lângă biserică, un glas lăuntric vă şopteşte: „Dacă-l iubeşti pe Isus, dacă eşti prietenul lui, intră, un pic şi spune-i câteva cuvinte!”
Iar dacă în clipele acelea de convorbire cu Isus, el vă va întreba aşa cum l-a întrebat pe Petru de trei ori, dacă-l iubeşte, atunci cu toate că v-aţi lepădat de el, aşa ca Petru, voi să-i răspundeţi încet şi cu toată umilinţa: „Doamne, tu ştii că te iubesc, dar foarte puţin, încă. Ajută-mă tu ca să-mi sporesc tot mai mult dragostea faţă de tine.
După ce l-a asigurat de trei ori că îl iubeşte, Petru a primit porunca „Paşte oile mele”. Cu aceste cuvinte Isus l-a obligat pe Petru ca să se îngrijească de toată Biserica, adică de toţi oamenii care cred în el.
Chiar şi mai înainte de patima sa, pe când se afla în apropierea Genezareei lui Filip, Isus îi spuse lui Petru, că el trebuie să devină ajutătorul lui, adică locţiitorul, prin cuvintele: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în cer, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer” (Mt 16,19). Din această cauză sfântul Petru este înfăţişat pe cele mai multe dintre icoane, cu cheile în mână. Isus îl făcea atent numai asupra puterii, care i se va da mai târziu, „Îţi voi da”, însă de data aceasta, când Isus numai peste câteva zile, trebuia să părăsească pământul pentru a se înălţa la cer, îi porunceşte lui Petru ca să se îngrijească de Biserică.
Cu gândul la conferirea acestei puteri lui Petru, am putea trage şi noi vreo învăţătură care să ne fie de folos? Desigur, că nouă nu ni se va încredinţa niciodată o putere atât de mare ca aceasta şi nici nu ne vom îngriji vreodată de o aşa mulţime de oameni. Totuşi, ni se prezintă şi nouă, unuia fiecăruia dintre noi, chiar şi copiilor, ocazia de a se îngriji de cineva, de un bolnav, de un altul care este trist şi amărât, spre a le veni în ajutor.
Marcelin, un elev din clasa a IV-a, se afla într-o zi de serviciu pe clasă. Fiind el dintr-o familie bună creştină, în timpul recreaţiei observă pe unul dintre elevi stând singur într-un colţ. Elevul acela era proaspăt în şcoală; venise dintr-un alt oraş, era nou în şcoală şi deocamdată nu avea nici un prieten, nici o cunoştinţă. Observându-l, Marcelin se opri şi se gândi puţin. În ziua aceea îşi făcuse un plan de întrecere la alergări cu elevii din aceeaşi clasă cu dânsul, dar a renunţat. Se apropie de băiatul acela singuratic şi-i propune să se joace împreună. Numai atunci observă el, că noul venit în şcoală nu putea să alerge, din cauza unei intervenţii chirurgicale. Văzând aceasta, a început să răsfoiască nişte reviste ilustrate, scrise anume pentru copii. Şi, împrietenindu-se, aşa au petrecut toată recreaţia aceea.
A doua zi, Marcelin ar fi vrut să-şi petreacă recreaţia tot cu elevul acela, însă i-o luaseră alţii înainte! Desigur, şi aceştia tot nişte copii buni.
Tot omul care are o inimă bună şi-l iubeşte pe Isus, acela acasă, sau oriunde s-ar afla, va găsi multe ocazii pentru a se îngriji de cineva cu scopul de a-i face viaţa mai plăcută, şi mai bună.
Fiecare faptă bună pe care o faceţi va fi un răspuns pe care voi îl daţi lui Isus, când îi veţi putea spune: „Isuse, îmi dau toată silinţa de a te iubi cât mai mult!” Dar dacă în timpul săptămânii aţi reuşit să faceţi vreun bine, astăzi când îl veţi primi pe Isus Euharisticul în inimile voastre, să-i spuneţi aşa: „Isuse, dă-mi tăria, ajută-mă să fiu mai bun în săptămâna care urmează; să fiu mai înţelegător şi mai bun faţă de colegii mei, faţă de părinţi, de fraţi şi surori...”
După pescuirea aceea minunată, au mâncat pâinea şi peştele pe care între timp le pregătise Isus anume pentru ei, pe malul lacului. În cele din urmă, Isus se întoarse spre Petru şi-i spuse: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu pe mine mai mult decât aceştia?” Punând această întrebare, Isus i-a arătat cu degetul pe Ioan şi pe ceilalţi ucenici, care din dragoste faţă de el îşi părăsiseră tot ce aveau: casă, soţie, copii, etc. Petru, mai mult şoptit şi surprins, oarecum, de această întrebare, răspunse: „Doamne, tu ştii că te iubesc!”
Atunci s-a simţit mai nedumerit şi mai trist, când Isus l-a mai întrebat încă de două ori. Probabil că-şi amintea de întreita lui lepădare de Domnul, atunci când în curtea pretorului îl tăgăduise de trei ori, cu acele cuvinte: „Nu-l cunosc pe omul acesta!” (Mc 14,71). Poate că şi focul, pe care-l avea în faţă, să-i fi amintit de focul acela la care se încălzea atunci când s-a lepădat de trei ori de Domnul. De aceea, nici nu îndrăznea să spună că-l iubeşte pe Isus mai mult decât ceilalţi apostoli.
Profesorul de religie i-a întrebat odată pe copii: „Pentru ce Isus, care cunoştea gândurile oamenilor, l-a mai întrebat pe Petru dacă îl iubeşte? După vreo câteva clipe de tăcere, unul dintre elevi se scoală în picioare şi spune cu toată convingerea: „Şi la noi, la şcoală, se întâmplă cam aceleaşi lucruri, şi anume: Cu toate că învăţătorul cunoaşte răspunsurile, la întrebările pe care le pune, el îi mai întreabă şi pe elevi...”. Răspunsul acelui elev era un răspuns bun, pe care noi îl putem completa, spunând că Isus voia să-i amintească lui Petru cât de mare şi cât de trebuincioasă este dragostea, mai ales a acelora care trebuie să conducă Biserica”.
De multe ori Isus vă întreabă pe unul fiecare dintre voi: „Mă iubeşti tu?” Probabil, veţi spune că voi nu l-aţi auzit niciodată spunându-vă aşa cum i-a spus lui Petru: „Mă iubeşti tu?”. Unii dintre voi, mai ales dintre fete, gândiţi în inima voastră cam aşa: „În cazul când Isus m-ar întreba, dacă-l iubesc, eu i-aşi răspunde imediat: „Da, Doamne, eu te iubesc din toată inima!”
Dar, sunteţi voi siguri, că Isus nu v-a pus niciodată această întrebare? Desigur că v-a întrebat de multe ori prin gura părinţilor voştri sau a vreunui preot. Spre exemplu, în timpul spovezii, preotul le aminteşte multora dintre copii ca să se roage seara şi dimineaţa. Şi s-ar putea ca tocmai în clipa aceea Isus să vorbească tainic conştiinţelor voastre, prin cuvintele: „Dacă mă iubeşti, caută în aşa fel ca să ai câteva clipe la dispoziţie dimineaţa şi seara pentru a sta de vorbă cu mine, pentru a te ruga”. Din păcate, nu toţi copiii se roagă. Poate exista vreun pic de dragoste în inimile voastre, din moment ce nu vreţi să vorbiţi cu persoana iubită, cu Isus?
Voi treceţi deseori prin faţa bisericii: unii mai rar, alţii mai des, şi asta în fiecare zi, mai ales acolo unde şcoala nu este prea departe de biserică. Voi, doar ştiţi că biserica este casa lui Isus, casa în care locuieşte el sub speciile pâinii! În cazul când treceţi pe lângă biserică, un glas lăuntric vă şopteşte: „Dacă-l iubeşti pe Isus, dacă eşti prietenul lui, intră, un pic şi spune-i câteva cuvinte!”
Iar dacă în clipele acelea de convorbire cu Isus, el vă va întreba aşa cum l-a întrebat pe Petru de trei ori, dacă-l iubeşte, atunci cu toate că v-aţi lepădat de el, aşa ca Petru, voi să-i răspundeţi încet şi cu toată umilinţa: „Doamne, tu ştii că te iubesc, dar foarte puţin, încă. Ajută-mă tu ca să-mi sporesc tot mai mult dragostea faţă de tine.
După ce l-a asigurat de trei ori că îl iubeşte, Petru a primit porunca „Paşte oile mele”. Cu aceste cuvinte Isus l-a obligat pe Petru ca să se îngrijească de toată Biserica, adică de toţi oamenii care cred în el.
Chiar şi mai înainte de patima sa, pe când se afla în apropierea Genezareei lui Filip, Isus îi spuse lui Petru, că el trebuie să devină ajutătorul lui, adică locţiitorul, prin cuvintele: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în cer, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer” (Mt 16,19). Din această cauză sfântul Petru este înfăţişat pe cele mai multe dintre icoane, cu cheile în mână. Isus îl făcea atent numai asupra puterii, care i se va da mai târziu, „Îţi voi da”, însă de data aceasta, când Isus numai peste câteva zile, trebuia să părăsească pământul pentru a se înălţa la cer, îi porunceşte lui Petru ca să se îngrijească de Biserică.
Cu gândul la conferirea acestei puteri lui Petru, am putea trage şi noi vreo învăţătură care să ne fie de folos? Desigur, că nouă nu ni se va încredinţa niciodată o putere atât de mare ca aceasta şi nici nu ne vom îngriji vreodată de o aşa mulţime de oameni. Totuşi, ni se prezintă şi nouă, unuia fiecăruia dintre noi, chiar şi copiilor, ocazia de a se îngriji de cineva, de un bolnav, de un altul care este trist şi amărât, spre a le veni în ajutor.
Marcelin, un elev din clasa a IV-a, se afla într-o zi de serviciu pe clasă. Fiind el dintr-o familie bună creştină, în timpul recreaţiei observă pe unul dintre elevi stând singur într-un colţ. Elevul acela era proaspăt în şcoală; venise dintr-un alt oraş, era nou în şcoală şi deocamdată nu avea nici un prieten, nici o cunoştinţă. Observându-l, Marcelin se opri şi se gândi puţin. În ziua aceea îşi făcuse un plan de întrecere la alergări cu elevii din aceeaşi clasă cu dânsul, dar a renunţat. Se apropie de băiatul acela singuratic şi-i propune să se joace împreună. Numai atunci observă el, că noul venit în şcoală nu putea să alerge, din cauza unei intervenţii chirurgicale. Văzând aceasta, a început să răsfoiască nişte reviste ilustrate, scrise anume pentru copii. Şi, împrietenindu-se, aşa au petrecut toată recreaţia aceea.
A doua zi, Marcelin ar fi vrut să-şi petreacă recreaţia tot cu elevul acela, însă i-o luaseră alţii înainte! Desigur, şi aceştia tot nişte copii buni.
Tot omul care are o inimă bună şi-l iubeşte pe Isus, acela acasă, sau oriunde s-ar afla, va găsi multe ocazii pentru a se îngriji de cineva cu scopul de a-i face viaţa mai plăcută, şi mai bună.
Fiecare faptă bună pe care o faceţi va fi un răspuns pe care voi îl daţi lui Isus, când îi veţi putea spune: „Isuse, îmi dau toată silinţa de a te iubi cât mai mult!” Dar dacă în timpul săptămânii aţi reuşit să faceţi vreun bine, astăzi când îl veţi primi pe Isus Euharisticul în inimile voastre, să-i spuneţi aşa: „Isuse, dă-mi tăria, ajută-mă să fiu mai bun în săptămâna care urmează; să fiu mai înţelegător şi mai bun faţă de colegii mei, faţă de părinţi, de fraţi şi surori...”
Klimek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu