DUMINICA A IV-A DIN TIMPUL PASCAL (C)

Isus doreşte ca toţi oamenii să facă parte din Împărăţia sa, adică din Biserică; cu alte cuvinte, să fie credincioşi. La Cina cea de Taină el s-a rugat „ca toţi să fie una”, aşa cum ne vorbeşte şi evanghelia de astăzi. Dar mai înainte de a ajunge la unitate, trebuie să trăim printre oameni de diferite religii. Lucrul acesta vă interesează chiar şi pe voi. Cum trebuie să ne comportăm?
Am să încerc să răspund la această întrebare, cel puţin parţial, printr-o ştire care ne vine din capitala Egiptului, Cairo, şi din Alexandria Egiptului, de acolo de unde se află instituţiile tehnice ale călugărilor Salesieni. În şcolile acelea conduse de călugării catolici se află copii de diferite religii: catolici, ortodocşi, musulmani. Cea mai mare parte dintre copii provin din familii sărace. Călugării Salesieni, ca nişte adevăraţi părinţi, se îngrijesc ca toţi copiii aceştia să înveţe şi carte dar şi o meserie oarecare.
În una din acele şcoli trăiesc într-o mare prietenie copii catolici şi copii ortodocşi, pentru că atât unii cât şi alţii cred că Isus este Dumnezeu. Citesc aceeaşi evanghelie şi caută a o actualiza în viaţa lor de fiecare zi. Între ei există şi unele deosebiri, spre exemplu: Ortodocşii nu-l recunosc pe sfântul părinte Papa de conducător al Bisericii, şi nu sărbătoresc Paştele odată cu catolicii. Un preot salesian scrie: deosebirile teologice le sunt străine copiilor; nu se ocupă de ele. Merg cu toţii la biserică şi se roagă împreună. Apoi, cu toţii se spovedesc şi primesc sfânta Împărtăşanie.
Din partea lor, salesienii caută de a nu evidenţia puţinele deosebiri care există între catolici şi ortodocşi, iar preoţii ortodocşi sunt mulţumiţi că băieţii şi fetele lor studiază în şcolile catolice, unde se învaţă mult mai bine şi mai cu temei, decât în şcolile statului.
Atât catolicii cât şi musulmanii cred în unul şi acelaşi Dumnezeu, creatorul cerului şi al pământului, spre deosebire că ei nu admit Sfânta Treime. La fel ca şi noi, ei recunosc cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu, dar în practică există o oarecare deosebire, iar ziua lor de sărbătoare este vinerea.
În ceea ce priveşte căsătoria noi credem că un bărbat nu poate avea decât o singură femeie, căreia trebuie să-i fie credincios toată viaţa, însă musulmanii îi permit bărbatului ca să aibă mai multe femei şi chiar să divorţeze de ele. Apoi, între catolici şi musulmani există o mare deosebire în ceea ce priveşte persoana lui Isus. După credinţa lor, Isus, nu a fost şi nici nu este Dumnezeu, ci numai un mare proroc. La ei cartea sfântă este Coranul nu sfânta Scriptură.
În şcolile salesienilor, copiii creştini au mulţi prieteni printre copiii musulmanilor, dar nu se roagă împreună, din care cauză copiii musulmanilor nici nu participă la sfânta liturghie. În clădirea şcolii salesiene a fost amenajată anume o sală mare unde să se poată ruga copiii musulmanilor; asta după dorinţa părinţilor şi statului egiptean.
Copiii creştini sunt mândri de credinţa lor, de evanghelie şi de sfintele sacramente. Dar, ar fi oare un motiv suficient acesta de a-i socoti pe musulmani inferiori creştinilor? Nu. Copiii se respectă între ei. Mai mult încă, şi asta trebuie să o spunem cu strângere de inimă, cum că musulmanii, şi mai ales copiii musulmanilor se roagă mai mult şi cu mai multă evlavie decât copiii creştinilor şi că ei cunosc mai bine Coranul, de cum cunosc creştinii evanghelie.
În această ordine de idei, iată ce scrie tot un preot salesian: „Intrând eu în clasă a, cerut unui micuţ musulman ca să-mi repete un text oarecare din cartea lor cea sfântă, din Coran. Cu tot respectul cerut şi cu toată siguranţa, copilul acesta a recitat pe de rost un pasaj destul de lung din Coran. La sfârşit se mai oferiră şi alţii ca să continue. După aceea, am cerut şi micuţilor creştini, ca să recite şi ei câteva cuvinte din Evanghelie; dar nici unul n-a ştiut. Ştiau doar „Tatăl nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui”.
Acum, dacă v-aş cere ca unul dintre voi să recite măcar trei rânduri dintr-un capitol oarecare din Evanghelie, ce-aţi spune? De aceea trebuie să studiaţi bine religia, să citiţi Evanghelia cât mai des. Să căutaţi a cunoaşte sfânta Scriptură şi Catehismul, în aşa fel încât să le puteţi istorisi şi altora cu cuvintele voastre proprii, nu cuvânt cu cuvânt.
În lume sunt circa şase sute de milioane de musulmani, însă mult mai mulţi sunt păgânii, care nu aparţin nici unei religii, şi ateii, care nu cred în Dumnezeu. Desigur, că v-aţi întâlnit şi voi cu oameni ca aceştia, căci de multe ori ei se află chiar printre cunoscuţii şi prietenii voştri, ba chiar şi prin casele voastre. Întrebarea este: Noi nu avem nimic comun cu ei? Ne sunt străini şi nu ne apropie chiar nimic de dânşii?
Dacă ne gândim bine, vom observa că noi avem multe lucruri comune cu astfel de oameni. Spre exemplu, preocuparea pentru patria comună, pentru ţara noastră. Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu le au şi ei, tot aşa ca şi noi, chiar dacă nu toate, ci doar pe cele mai multe dintre ele. Spre exemplu: „Cinsteşte pe tatăl tău..., să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău, adică să nu spui minciuni...”.
Într-adevăr, ei nu cred în Dumnezeu, nu vor să recunoască primele trei porunci ale lui Dumnezeu, însă asta nu-i din vina lor, ci pentru că au crescut într-o familie de oameni necredincioşi, pentru că nimeni nu i-a învăţat religia sau poate că înşişi creştinii cei răi le-au dat pildă rea, şi în loc să-i atragă la Dumnezeu, i-au îndepărtat şi mai mult.
Paulina, o copilă în vârstă de zece ani, care primise în familie o bună educaţie religioasă, a petrecut o vacanţă de vară la casa bunicilor. Acolo se mai afla şi un frate de al tatălui ei, un om de vreo treizeci de ani. Omul acela fusese botezat, însă acum nu se mai ducea la biserică şi trăia ca un păgân. Paulina a încercat să-i vorbească despre Dumnezeu, dar drept răspuns i-a fost dat bietei copile să audă atacuri violente împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, a papii, şi a preoţilor. Atunci Paulina a început ceea ce el nu ştia. Se ruga mult pentru el, şi căuta să fie cât mai bună, lucru, care de altfel, a dat rezultate satisfăcătoare. La sfârşitul vacanţei, când Paulina se pregătea să plece din casa bunicilor, unchiul acela al ei, se apropie de dânsa şi-i spuse: „Peste două luni, mă voi căsători. Până acum, căsătoria religioasă nu avea pentru mine nici o semnificaţie. Însă acum înţeleg bine valoarea sacramentelor, şi mai întâi de toate m-am hotărât ca să mă spovedesc, aşa cum te spovedeşti tu”.
Mulţi copii ar vrea să-şi convertească părinţii şi prietenii, aşa cum l-a convertit Paulina pe fratele tatălui ei. Însă aşa ceva nu este un lucru chiar atât de uşor, din care cauză nici nu le reuşeşte multora. În cazul acesta lui Isus i-ar plăcea dorinţa şi sforţarea voastră de a fi mai buni. Evident, că pentru a converti pe alţii, mai întâi de toate trebuie să fii tu însuţi convertit, să cunoşti bine religia şi să fii un om cu caracter. Lucrul cel mai important este dragostea voastră pentru necredincioşi, fie aceştia copii sau adulţi. Văzând ei dragostea voastră, vă vor răspunde cu dragoste, pentru că acolo unde este dragoste, se află şi Dumnezeu, cu toate că prietenii voştri necredincioşi nu au de unde să ştie aceasta.
Sfânta liturghie şi sfânta Împărtăşanie din fiecare duminică, vă va ajuta să vă puteţi exterioriza dragostea faţă de oamenii care cu alte convingeri religioase; faţă de cei şovăielnici ori necredincioşi. Primindu-l pe Isus în inima voastră, rugaţi-vă pentru ei, pentru ca prin voi, el să-i conducă pe toţi oamenii spre a forma o singură turmă cu un singur păstor, adică Biserica, al cărei Păstor este el, Isus.

Klimek

DUMINICA A III-A DIN TIMPUL PASCAL

După vreo câteva zile de la Înviere, atât Isus cât şi apostolii au părăsit Ierusalimul şi s-au retras pe malul lacului Genezaret. Când au zărit malurile acelui lac, căruia i se mai spune şi Marea Tiberiadei, unde îşi trăiseră întreaga lor viaţă, cu toţii s-au hotărât să meargă la pescuit. Asta, aşa ca o obişnuinţă, dar şi pentru a-şi procura hrana de toată ziua, pentru că în realitate, nu mai aveau nici un ban.
După pescuirea aceea minunată, au mâncat pâinea şi peştele pe care între timp le pregătise Isus anume pentru ei, pe malul lacului. În cele din urmă, Isus se întoarse spre Petru şi-i spuse: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu pe mine mai mult decât aceştia?” Punând această întrebare, Isus i-a arătat cu degetul pe Ioan şi pe ceilalţi ucenici, care din dragoste faţă de el îşi părăsiseră tot ce aveau: casă, soţie, copii, etc. Petru, mai mult şoptit şi surprins, oarecum, de această întrebare, răspunse: „Doamne, tu ştii că te iubesc!”
Atunci s-a simţit mai nedumerit şi mai trist, când Isus l-a mai întrebat încă de două ori. Probabil că-şi amintea de întreita lui lepădare de Domnul, atunci când în curtea pretorului îl tăgăduise de trei ori, cu acele cuvinte: „Nu-l cunosc pe omul acesta!” (Mc 14,71). Poate că şi focul, pe care-l avea în faţă, să-i fi amintit de focul acela la care se încălzea atunci când s-a lepădat de trei ori de Domnul. De aceea, nici nu îndrăznea să spună că-l iubeşte pe Isus mai mult decât ceilalţi apostoli.
Profesorul de religie i-a întrebat odată pe copii: „Pentru ce Isus, care cunoştea gândurile oamenilor, l-a mai întrebat pe Petru dacă îl iubeşte? După vreo câteva clipe de tăcere, unul dintre elevi se scoală în picioare şi spune cu toată convingerea: „Şi la noi, la şcoală, se întâmplă cam aceleaşi lucruri, şi anume: Cu toate că învăţătorul cunoaşte răspunsurile, la întrebările pe care le pune, el îi mai întreabă şi pe elevi...”. Răspunsul acelui elev era un răspuns bun, pe care noi îl putem completa, spunând că Isus voia să-i amintească lui Petru cât de mare şi cât de trebuincioasă este dragostea, mai ales a acelora care trebuie să conducă Biserica”.
De multe ori Isus vă întreabă pe unul fiecare dintre voi: „Mă iubeşti tu?” Probabil, veţi spune că voi nu l-aţi auzit niciodată spunându-vă aşa cum i-a spus lui Petru: „Mă iubeşti tu?”. Unii dintre voi, mai ales dintre fete, gândiţi în inima voastră cam aşa: „În cazul când Isus m-ar întreba, dacă-l iubesc, eu i-aşi răspunde imediat: „Da, Doamne, eu te iubesc din toată inima!”
Dar, sunteţi voi siguri, că Isus nu v-a pus niciodată această întrebare? Desigur că v-a întrebat de multe ori prin gura părinţilor voştri sau a vreunui preot. Spre exemplu, în timpul spovezii, preotul le aminteşte multora dintre copii ca să se roage seara şi dimineaţa. Şi s-ar putea ca tocmai în clipa aceea Isus să vorbească tainic conştiinţelor voastre, prin cuvintele: „Dacă mă iubeşti, caută în aşa fel ca să ai câteva clipe la dispoziţie dimineaţa şi seara pentru a sta de vorbă cu mine, pentru a te ruga”. Din păcate, nu toţi copiii se roagă. Poate exista vreun pic de dragoste în inimile voastre, din moment ce nu vreţi să vorbiţi cu persoana iubită, cu Isus?
Voi treceţi deseori prin faţa bisericii: unii mai rar, alţii mai des, şi asta în fiecare zi, mai ales acolo unde şcoala nu este prea departe de biserică. Voi, doar ştiţi că biserica este casa lui Isus, casa în care locuieşte el sub speciile pâinii! În cazul când treceţi pe lângă biserică, un glas lăuntric vă şopteşte: „Dacă-l iubeşti pe Isus, dacă eşti prietenul lui, intră, un pic şi spune-i câteva cuvinte!”
Iar dacă în clipele acelea de convorbire cu Isus, el vă va întreba aşa cum l-a întrebat pe Petru de trei ori, dacă-l iubeşte, atunci cu toate că v-aţi lepădat de el, aşa ca Petru, voi să-i răspundeţi încet şi cu toată umilinţa: „Doamne, tu ştii că te iubesc, dar foarte puţin, încă. Ajută-mă tu ca să-mi sporesc tot mai mult dragostea faţă de tine.
După ce l-a asigurat de trei ori că îl iubeşte, Petru a primit porunca „Paşte oile mele”. Cu aceste cuvinte Isus l-a obligat pe Petru ca să se îngrijească de toată Biserica, adică de toţi oamenii care cred în el.
Chiar şi mai înainte de patima sa, pe când se afla în apropierea Genezareei lui Filip, Isus îi spuse lui Petru, că el trebuie să devină ajutătorul lui, adică locţiitorul, prin cuvintele: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în cer, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer” (Mt 16,19). Din această cauză sfântul Petru este înfăţişat pe cele mai multe dintre icoane, cu cheile în mână. Isus îl făcea atent numai asupra puterii, care i se va da mai târziu,  „Îţi voi da”, însă de data aceasta, când Isus numai peste câteva zile, trebuia să părăsească pământul pentru a se înălţa la cer, îi porunceşte lui Petru ca să se îngrijească de Biserică.
Cu gândul la conferirea acestei puteri lui Petru, am putea trage şi noi vreo învăţătură care să ne fie de folos? Desigur, că nouă nu ni se va încredinţa niciodată o putere atât de mare ca aceasta şi nici nu ne vom îngriji vreodată de o aşa mulţime de oameni. Totuşi, ni se prezintă şi nouă, unuia fiecăruia dintre noi, chiar şi copiilor, ocazia de a se îngriji de cineva, de un bolnav, de un altul care este trist şi amărât, spre a le veni în ajutor.
Marcelin, un elev din clasa a IV-a, se afla într-o zi de serviciu pe clasă. Fiind el dintr-o familie bună creştină, în timpul recreaţiei observă pe unul dintre elevi stând singur într-un colţ. Elevul acela era proaspăt în şcoală; venise dintr-un alt oraş, era nou în şcoală şi deocamdată nu avea nici un prieten, nici o cunoştinţă. Observându-l, Marcelin se opri şi se gândi puţin. În ziua aceea îşi făcuse un plan de întrecere la alergări cu elevii din aceeaşi clasă cu dânsul, dar a renunţat. Se apropie de băiatul acela singuratic şi-i propune să se joace împreună. Numai atunci observă el, că noul venit în şcoală nu putea să alerge, din cauza unei intervenţii chirurgicale. Văzând aceasta, a început să răsfoiască nişte reviste ilustrate, scrise anume pentru copii. Şi, împrietenindu-se, aşa au petrecut toată recreaţia aceea.
A doua zi, Marcelin ar fi vrut să-şi petreacă recreaţia tot cu elevul acela, însă i-o luaseră alţii înainte! Desigur, şi aceştia tot nişte copii buni.
Tot omul care are o inimă bună şi-l iubeşte pe Isus, acela acasă, sau oriunde s-ar afla, va găsi multe ocazii pentru a se îngriji de cineva cu scopul de a-i face viaţa mai plăcută, şi mai bună.
Fiecare faptă bună pe care o faceţi va fi un răspuns pe care voi îl daţi lui Isus, când îi veţi putea spune: „Isuse, îmi dau toată silinţa de a te iubi cât mai mult!” Dar dacă în timpul săptămânii aţi reuşit să faceţi vreun bine, astăzi când îl veţi primi pe Isus Euharisticul în inimile voastre, să-i spuneţi aşa: „Isuse, dă-mi tăria, ajută-mă să fiu mai bun în săptămâna care urmează; să fiu mai înţelegător şi mai bun faţă de colegii mei, faţă de părinţi, de fraţi şi surori...”

Klimek