Cum aţi proceda în cazul în care v-aţi afla într-o situaţie de urgenţă? Să presupunem, de exemplu, că cineva are o rană gravă sau se simte foarte rău, şi dacă nu primeşte ajutor imediat, ar putea muri. Ce aţi face? Exact! Aţi scoate imediat telefonul, căci acum este ceva excepţional ca cineva să nu aibă telefon, şi aţi suna la 112.
Când sunăm la acest număr şi îi spunem persoanei care răspunde că avem nevoie de ajutor, este de datoria sa de a se asigura că primim ajutorul cerut. Acea persoană nu ar spune sau nu ar trebui să spună ceva de genul: „Îmi pare rău, suntem cam ocupaţi în acest moment, poate mai târziu”. Ar trebui să lase tot, dacă e o urgenţă, şi să aibă grijă să ofere ajutorul cerut.
În Evanghelia de astăzi am auzit cum Isus mergea pe malul Lacului Genezaret, predicând Vestea cea Bună, şi a cerut ajutor. La văzut pe Petru şi pe Andrei aruncând mrejele în apă deoarece erau pescari. El i-a chemat: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”.
Vedeţi voi, Isus i-a vrut pe Petru şi Andrei ca să-l ajute în predicarea iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Când Isus i-a chemat pe aceştia doi, nu i-au răspuns: „Nu acum, suntem ocupaţi cu pescuitul. Poate altădată.” Nu! Evanghelia ne spune că au lăsat îndată mrejele şi l-au urmat pe Isus.
Isus, Petru şi Andrei au mers mai departe şi în drumul lor i-au văzut pe Ioan şi Iacob, într-o barcă, pregătindu-şi mrejele pentru pescuit. Când i-a văzut Isus le-a spus să-l urmeze. Ei nu au răspuns: „Nu acum, suntem ocupaţi cu pescuitul. Poate altădată.” Evanghelia spune că l-au lăsat pe tatăl lor în barcă împreună cu zilierii săi şi l-au urmat pe Isus.
Aceştia voiau să-l slujească pe Dumnezeu şi nu se temeau de munca cea grea şi aspră anunţată deja de Isus. Ştiau că el trăia în pustiu departe de aşezările omeneşti. Ioan se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Desigur că Ioan Botezătorul nu mergea la Ierusalim ca să cumpere carne pentru ucenicii lui şi nici măcar până la Ierihon, ca să cumpere legume şi fructe. Cei dintâi apostoli se îndeletniceau cu munca cea grea a pescuitului.
Isus chemându-i la apostolat, desigur că nu le-a făgăduit o viaţă comodă. Isus cu apostolii lui mergeau pe jos zeci şi zeci de kilometri pe arşiţa dogorâtoare a soarelui... Sfântul Marcu povesteşte că apostolii împreună cu Isus trecând odată printr-un lan de grâu, şi-au potolit foamea din spicele frecate în palmă.
Apostolii îl căutau pe Isus, nu comoditatea proprie. Pentru el şi pentru învăţăturile sale erau dispuşi să îndure orice muncă şi orice oboseală.
Poate că mă veţi întreba: „Părinte, de ce ne vorbiţi despre toate acestea pentru că noi nu vom deveni apostoli? Suntem prea mici şi nu ne putem angaja la o muncă atât de grea”.
Într-adevăr, s-ar putea ca nici unul dintre voi să nu devină misionar. Şi chiar dacă va deveni preot vreunul dintre voi, pentru apostolat nu va merge pe jos zeci şi sute de kilometri.
Însă voi trebuie să fiţi apostoli, acolo unde vă aflaţi: acasă, la şcoală, pe stradă, într-un cuvânt oriunde vă veţi afla, şi trebuie să mai ştiţi că nici apostolatul acesta nu-i uşor.
În una din zile - povesteşte Ştefania - învăţătorul l-a bătut pe un elev care se purta obraznic în timpul lecţiei. Toată clasa se uita la elevul acela, şi acum nimeni nu voia să-i vorbească. Eu, cu toate că nu-i aprobam obrăzniciile, am găsit de cuviinţă că el trebuie scos din starea lui de izolare. Atunci am mers la el, şi am căutat să-l conving ca altădată să nu se mai poarte aşa şi să nu mai aibă nici un fel de ură pe învăţătorul acela.
Colegele observând gestul acesta al meu au început să mă critice, ba unele au vorbit chiar prostii, spunând că-mi este prieten, ceea ce m-a indignat, şi chiar am spus uneia dintre ele că nu trebuie să judece pe nimeni ori să născocească tot felul de năzbâtii pe seama altora. Dar apoi mi-am recăpătat calmul şi mi-am cerut scuze... S-au mirat fetele de cuvintele mele, şi cu timpul, cu toate m-am împrietenit.
După vreo câteva zile am aflat că băiatul acela suferea de o boală nervoasă, din care cauză îi era foarte greu să-şi controleze cuvintele... Împreună cu numita colegă am convins toată clasa că noi trebuie să-l ajutăm pe acel coleg, să nu-l izolăm, ci să-l privim cu mai multă afecţiune. Din clipa aceea, el, care era veşnic neluat în seamă a devenit subiectul atenţiilor noastre afectuoase.
Fără să-şi părăsească oraşul, Ştefania a fost o adevărată fată apostolică, a bunătăţii şi a dragostei. Nu a mers ca celelalte fete pe calea cea comodă a osândirii celui căzut în dizgraţie. S-a împotrivit tuturor celorlalte păreri şi nu i-a fost teamă de cuvintele necivilizate ale colegelor. În felul acesta ea nu numai că a venit în ajutorul colegului, dar în acelaşi timp şi-a convertit şi colegele.
Şi asta pentru că apostolatul nu înseamnă numai convertirea neamurilor la credinţă ci şi convertirea colegelor pentru a păzi porunca dragostei. Aceasta ne-o spune şi Isus în evanghelia pe care am citit-o astăzi: „Pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1, 15).
Dacă în primul rând ne vom converti noi înşine şi ne vom da toată silinţa de a nu păcătui, mai ales împotriva dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, la fel ca Ştefania, vom deveni şi noi apostolii bunătăţii şi ai dragostei.
Isus caută încă ajutor şi astăzi. V-a chemat pe voi şi pe mine pentru a-l ajuta să aducă şi pe alţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Este o urgenţă? Cu siguranţă că este! Este o chestiune de viaţă şi de moarte!
Aceştia voiau să-l slujească pe Dumnezeu şi nu se temeau de munca cea grea şi aspră anunţată deja de Isus. Ştiau că el trăia în pustiu departe de aşezările omeneşti. Ioan se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Desigur că Ioan Botezătorul nu mergea la Ierusalim ca să cumpere carne pentru ucenicii lui şi nici măcar până la Ierihon, ca să cumpere legume şi fructe. Cei dintâi apostoli se îndeletniceau cu munca cea grea a pescuitului.
Isus chemându-i la apostolat, desigur că nu le-a făgăduit o viaţă comodă. Isus cu apostolii lui mergeau pe jos zeci şi zeci de kilometri pe arşiţa dogorâtoare a soarelui... Sfântul Marcu povesteşte că apostolii împreună cu Isus trecând odată printr-un lan de grâu, şi-au potolit foamea din spicele frecate în palmă.
Apostolii îl căutau pe Isus, nu comoditatea proprie. Pentru el şi pentru învăţăturile sale erau dispuşi să îndure orice muncă şi orice oboseală.
Poate că mă veţi întreba: „Părinte, de ce ne vorbiţi despre toate acestea pentru că noi nu vom deveni apostoli? Suntem prea mici şi nu ne putem angaja la o muncă atât de grea”.
Într-adevăr, s-ar putea ca nici unul dintre voi să nu devină misionar. Şi chiar dacă va deveni preot vreunul dintre voi, pentru apostolat nu va merge pe jos zeci şi sute de kilometri.
Însă voi trebuie să fiţi apostoli, acolo unde vă aflaţi: acasă, la şcoală, pe stradă, într-un cuvânt oriunde vă veţi afla, şi trebuie să mai ştiţi că nici apostolatul acesta nu-i uşor.
În una din zile - povesteşte Ştefania - învăţătorul l-a bătut pe un elev care se purta obraznic în timpul lecţiei. Toată clasa se uita la elevul acela, şi acum nimeni nu voia să-i vorbească. Eu, cu toate că nu-i aprobam obrăzniciile, am găsit de cuviinţă că el trebuie scos din starea lui de izolare. Atunci am mers la el, şi am căutat să-l conving ca altădată să nu se mai poarte aşa şi să nu mai aibă nici un fel de ură pe învăţătorul acela.
Colegele observând gestul acesta al meu au început să mă critice, ba unele au vorbit chiar prostii, spunând că-mi este prieten, ceea ce m-a indignat, şi chiar am spus uneia dintre ele că nu trebuie să judece pe nimeni ori să născocească tot felul de năzbâtii pe seama altora. Dar apoi mi-am recăpătat calmul şi mi-am cerut scuze... S-au mirat fetele de cuvintele mele, şi cu timpul, cu toate m-am împrietenit.
După vreo câteva zile am aflat că băiatul acela suferea de o boală nervoasă, din care cauză îi era foarte greu să-şi controleze cuvintele... Împreună cu numita colegă am convins toată clasa că noi trebuie să-l ajutăm pe acel coleg, să nu-l izolăm, ci să-l privim cu mai multă afecţiune. Din clipa aceea, el, care era veşnic neluat în seamă a devenit subiectul atenţiilor noastre afectuoase.
Fără să-şi părăsească oraşul, Ştefania a fost o adevărată fată apostolică, a bunătăţii şi a dragostei. Nu a mers ca celelalte fete pe calea cea comodă a osândirii celui căzut în dizgraţie. S-a împotrivit tuturor celorlalte păreri şi nu i-a fost teamă de cuvintele necivilizate ale colegelor. În felul acesta ea nu numai că a venit în ajutorul colegului, dar în acelaşi timp şi-a convertit şi colegele.
Şi asta pentru că apostolatul nu înseamnă numai convertirea neamurilor la credinţă ci şi convertirea colegelor pentru a păzi porunca dragostei. Aceasta ne-o spune şi Isus în evanghelia pe care am citit-o astăzi: „Pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1, 15).
Dacă în primul rând ne vom converti noi înşine şi ne vom da toată silinţa de a nu păcătui, mai ales împotriva dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, la fel ca Ştefania, vom deveni şi noi apostolii bunătăţii şi ai dragostei.
Isus caută încă ajutor şi astăzi. V-a chemat pe voi şi pe mine pentru a-l ajuta să aducă şi pe alţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Este o urgenţă? Cu siguranţă că este! Este o chestiune de viaţă şi de moarte!
Isus ne-a chemat şi ne cheamă în continuare, ce vom răspunde? Ce vom face? Sper şi mă rog ca atunci când ne cheamă să încetăm activităţile noastre şi să-i răspundem la chemare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu