DUMINICA A IV-A DE PESTE AN (B)

Vă place să vă jucaţi? Cu siguranţă că da. Şi mie îmi place să mă joc şi mai ales acele jocuri în care sunt implicaţi mai mulţi jucători. Dar la toate jocurile, înainte de a juca, trebuie să citeşti regulile jocului astfel încât să ştii cum se joacă acel joc.

Cine face aceste reguli de joc? Persoana care face jocul, care îl inventează face şi regulile, nu-i aşa? Persoana care a creat jocul face şi regulile pentru distracţia tuturor celor care joacă. Dacă cineva nu respectă regulile, nu mai ia parte la distracţia jocului. 

Aţi jucat vreodată un joc cu cineva care nu a respectat regulile şi a trişat? Voi întotdeauna respectaţi regulile?
Există şi în viaţa noastră unele reguli pe care trebuie să le respectăm. Şi cartea aceasta cu reguli este Sfânta Scriptură. Acolo găsim regulile pe care trebuie să le respectăm în viaţă. 

Cine a scris aceste reguli? Dumnezeu a inspirat oameni pentru ca să aştearnă pe hârtie ceea ce dorea ca oamenii să respecte. Aşa cum creatorul jocului face reguli pentru a asigura distracţia celor ce joacă acel joc, Dumnezeu a făcut nişte reguli, pentru ca cei ce se bucură de viaţă, noi oamenii, să se bucure din plin de ea, în scopul în care el a creat-o.

Într-o zi Isus a mers în sinagogă şi a început să înveţe. Biblia ne spune că oamenii care îl auzeau erau uimiţi de învăţătura lui şi mai ales de modul în care învăţa. Învăţătura lui nu era una obişnuită. El nu vorbeşte ca unul care cunoaşte regulile, ci ca unul care ar fi făcut aceste reguli. Şi într-adevăr, el este cel care a făcut regulile. Isus este Dumnezeu, care s-a întrupat şi a venit la noi pentru a ne învăţa cum să trăim.

Dumnezeu a făcut aceste reguli şi ne-a şi arătat cum trebuie să urmăm aceste reguli. El doreşte ca noi să urmăm aceste reguli aşa încât să ne bucurăm din plin de viaţă în modul în care el doreşte.

DUMINICA A III-A DE PESTE AN (B)

   

   Cum aţi proceda în cazul în care v-aţi afla într-o situaţie de urgenţă? Să presupunem, de exemplu, că cineva are o rană gravă sau se simte foarte rău, şi dacă nu primeşte ajutor imediat, ar putea muri. Ce aţi face? Exact! Aţi scoate imediat telefonul, căci acum este ceva excepţional ca cineva să nu aibă telefon, şi aţi suna la 112.

   Când sunăm la acest număr şi îi spunem persoanei care răspunde că avem nevoie de ajutor, este de datoria sa de a se asigura că primim ajutorul cerut. Acea persoană nu ar spune sau nu ar trebui să spună ceva de genul: „Îmi pare rău, suntem cam ocupaţi în acest moment, poate mai târziu”. Ar trebui să lase tot, dacă e o urgenţă, şi să aibă grijă să ofere ajutorul cerut.

   În Evanghelia de astăzi am auzit cum Isus mergea pe malul Lacului Genezaret, predicând Vestea cea Bună, şi a cerut ajutor. La văzut pe Petru şi pe Andrei aruncând mrejele în apă deoarece erau pescari. El i-a chemat: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”.

   Vedeţi voi, Isus i-a vrut pe Petru şi Andrei ca să-l ajute în predicarea iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Când Isus i-a chemat pe aceştia doi, nu i-au răspuns: „Nu acum, suntem ocupaţi cu pescuitul. Poate altădată.” Nu! Evanghelia ne spune că au lăsat îndată mrejele şi l-au urmat pe Isus.

   Isus, Petru şi Andrei au mers mai departe şi în drumul lor i-au văzut pe Ioan şi Iacob, într-o barcă, pregătindu-şi mrejele pentru pescuit. Când i-a văzut Isus le-a spus să-l urmeze. Ei nu au răspuns: „Nu acum, suntem ocupaţi cu pescuitul. Poate altădată.” Evanghelia spune că l-au lăsat pe tatăl lor în barcă împreună cu zilierii săi şi l-au urmat pe Isus.
   Aceştia voiau să-l slujească pe Dumnezeu şi nu se temeau de munca cea grea şi aspră anunţată deja de Isus. Ştiau că el trăia în pustiu departe de aşezările omeneşti. Ioan se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Desigur că Ioan Botezătorul nu mergea la Ierusalim ca să cumpere carne pentru ucenicii lui şi nici măcar până la Ierihon, ca să cumpere legume şi fructe. Cei dintâi apostoli se îndeletniceau cu munca cea grea a pescuitului.
   Isus chemându-i la apostolat, desigur că nu le-a făgăduit o viaţă comodă. Isus cu apostolii lui mergeau pe jos zeci şi zeci de kilometri pe arşiţa dogorâtoare a soarelui... Sfântul Marcu povesteşte că apostolii împreună cu Isus trecând odată printr-un lan de grâu, şi-au potolit foamea din spicele frecate în palmă.
 Apostolii îl căutau pe Isus, nu comoditatea proprie. Pentru el şi pentru învăţăturile sale erau dispuşi să îndure orice muncă şi orice oboseală.
   Poate că mă veţi întreba: „Părinte, de ce ne vorbiţi despre toate acestea pentru că noi nu vom deveni apostoli? Suntem prea mici şi nu ne putem angaja la o muncă atât de grea”.
   Într-adevăr, s-ar putea ca nici unul dintre voi să nu devină misionar. Şi chiar dacă va deveni preot vreunul dintre voi, pentru apostolat nu va merge pe jos zeci şi sute de kilometri.
   Însă voi trebuie să fiţi apostoli, acolo unde vă aflaţi: acasă, la şcoală, pe stradă, într-un cuvânt oriunde vă veţi afla, şi trebuie să mai ştiţi că nici apostolatul acesta nu-i uşor.
   În una din zile - povesteşte Ştefania - învăţătorul l-a bătut pe un elev care se purta obraznic în timpul lecţiei. Toată clasa se uita la elevul acela, şi acum nimeni nu voia să-i vorbească. Eu, cu toate că nu-i aprobam obrăzniciile, am găsit de cuviinţă că el trebuie scos din starea lui de izolare.  Atunci am mers la el, şi am căutat să-l conving ca altădată să nu se mai poarte aşa şi să nu mai aibă nici un fel de ură pe învăţătorul acela.
   Colegele observând gestul acesta al meu au început să mă critice, ba unele au vorbit chiar prostii, spunând că-mi este prieten, ceea ce m-a indignat, şi chiar am spus uneia dintre ele că nu trebuie să judece pe nimeni ori să născocească tot felul de năzbâtii pe seama altora. Dar apoi mi-am recăpătat calmul şi mi-am cerut scuze... S-au mirat fetele de cuvintele mele, şi cu timpul, cu toate m-am împrietenit.
   După vreo câteva zile am aflat că băiatul acela suferea de o boală nervoasă, din care cauză îi era foarte greu să-şi controleze cuvintele... Împreună cu numita colegă am convins toată clasa că noi trebuie să-l ajutăm pe acel coleg, să nu-l izolăm, ci să-l privim cu mai multă afecţiune. Din clipa aceea, el, care era veşnic neluat în seamă a devenit subiectul atenţiilor noastre afectuoase.
  Fără să-şi părăsească oraşul, Ştefania a fost o adevărată fată apostolică, a bunătăţii şi a dragostei. Nu a mers ca celelalte fete pe calea cea comodă a osândirii celui căzut în dizgraţie. S-a împotrivit tuturor celorlalte păreri şi nu i-a fost teamă de cuvintele necivilizate ale colegelor. În felul acesta ea nu numai că a venit în ajutorul colegului, dar în acelaşi timp şi-a convertit şi colegele.
   Şi asta pentru că apostolatul nu înseamnă numai convertirea neamurilor la credinţă ci şi convertirea colegelor pentru a păzi porunca dragostei. Aceasta ne-o spune şi Isus în evanghelia pe care am citit-o astăzi: „Pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1, 15).
   Dacă în primul rând ne vom converti noi înşine şi ne vom da toată silinţa de a nu păcătui, mai ales împotriva dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, la fel ca Ştefania, vom deveni şi noi apostolii bunătăţii şi ai dragostei. 
   Isus caută încă ajutor şi astăzi. V-a chemat pe voi şi pe mine pentru a-l ajuta să aducă şi pe alţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Este o urgenţă? Cu siguranţă că este! Este o chestiune de viaţă şi de moarte!

   Isus ne-a chemat şi ne cheamă în continuare, ce vom răspunde? Ce vom face? Sper şi mă rog ca atunci când ne cheamă să încetăm activităţile noastre şi să-i răspundem la chemare.

DUMINICA A II-A DE PESTE AN (B)

   Citim uneori în ziare că preşedintele Consiliului de Miniştri a chemat (a numit), pe vreo câţiva cetăţeni ca să ocupe funcţii de miniştri în guvernul pe care-l conduce. Cum procedează? În mod obişnuit îi cheamă în cabinetul lui, pentru a se asigura că sunt destoinici pentru asemenea funcţii, că au cunoştinţele şi calităţile necesare, şi mai ales dacă vor să primească asemenea funcţii. În cazul când convorbirea duce la un rezultat pozitiv, atunci dă ordin secretarului său să scrie un document oficial, prin care oamenii aceştia sunt numiţi în funcţii de răspundere.
   Dar, Dumnezeu cum cheamă atunci când vreun băiat sau vreo fată vor să devină: preot, călugăr ori călugăriţă? Desigur că nu-i cheamă telefonic la o consfătuire, în cer, ci unora ca aceştia le dă capacităţi potrivite şi o voinţă hotărâtă de a se consfinţi în slujba Domnului. În unele cazuri, asemenea persoane simt în inimile lor un glas tainic, care le îndeamnă ca să lucreze în cadrul Bisericii.
    Însă un băiat sau o fată, cu greu pot constata dacă au capacitatea şi caracterul cerut, şi dacă într-adevăr, Dumnezeu este acela care îi cheamă. Lucrul acesta este greu de constatat numai cu judecata proprie. De aceea discernerea vocaţiei trebuie să se facă împreună cu slujitorii Bisericii: preoţii.
    În secolul trecut, un tânăr de 20 de ani s-a prezentat la Mănăstirea Grand Saint Bernard din Alpii francezi, cerând intrarea în mănăstire. Superiorul, cunoscându-i caracterul, în urma unei îndelungate convorbiri, i-a spus: „Tu trebuie să-ţi alegi o altă cale de viaţă”.
   Câţiva ani mai târziu, o tânără fată, pe nume Zelia-Maria, bătu la poarta surorilor de caritate, şi ceru învoirea de a intra în Congregaţia Surorilor de Caritate. După o lungă convorbire, superioara, cu toate că-şi dădea seama perfect de bine că are în faţa ei o fată bună şi religioasă, îi spuse: „Domnişoară, locul tău nu este aici, deoarece tu eşti chemată ca să întemeiezi o familie creştină exemplară”.
    După vreo câţiva ani, Aloys, căci aşa se chema tânărul, care nu fusese admis în mănăstire, a cunoscut-o pe Zelia, cu care s-a împrietenit, şi, s-au căsătorit. În căsnicia lor au avut cinci fete, pe care le-au educat cu cea mai mare sârguinţă. Toate cinci au îmbrăţişat viaţa religioasă, iar una dintre ele a devenit chiar sfântă, şi pe care noi o numim „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”, patroana multora dintre fetele care-i poartă numele.
    În prima lectură am auzit cum l-a chemat Dumnezeu pe Samuel pentru ca să-i slujească lui. Noaptea târziu l-a strigat de trei ori: „Samuel, Samuel, Samuel!” Însă băiatul nu înţelegea cine era acela care striga. Iar preotul Eli, i-a spus că Dumnezeu îl strigă, pentru că voia să-l facă mai mare peste poporul lui Israel.
Însă în evanghelie am auzit cum i-a chemat Isus pe cei dintâi apostoli.
    Din pildele pe care le-am citat, aţi putut vedea că persoanele chemate în slujba lui Dumnezeu au avut parte de părinţi buni şi evlavioşi, şi numai cu totul excepţional chemările la viaţa religioasă apar din când în când şi în familiile necredincioase, ori indiferente.
    Iată ce scrie un copil:
   În familia noastră seară de seară se recită rozariul în comun. S-a întâmplat odată că pe când mă rugam mi-a venit în minte convorbirea dintre părinţii mei din timpul cinei. Ei vorbeau despre un om care avea multe fete, şi la botez, la toate le pusese numele Maria. Spre exemplu: Maria-Tereza, Maria-Magdalena, Maria-Luiza, etc. Întrebând eu ce-l făcuse să procedeze astfel, mama mi-a răspuns: „Pentru a-l proslăvi pe Dumnezeu prin numele Mariei, Mama lui Isus”.
Am admirat comportarea acelui om, acelei familii şi mi-am propus ca şi eu, dacă mă voi căsători şi dacă voi avea fete, la toate să le pun numele Maria, dar în acelaşi timp m-am şi întrebat:
    „Oare aceasta este tot ceea ce se poate face pentru Dumnezeu? Nu mai există şi altceva mai bun de făcut?” Şi răspunsul întârziat vine în toată claritatea.
    „Realizându-şi bine vocaţia lor, preoţii contribuie şi mai mult la proslăvirea lui Dumnezeu, şi, în clipa aceea am simţit chemarea la viaţa preoţească. Atunci am început să mă gândesc că numai Dumnezeu este acela care cheamă. Mai trebuie auzit şi un alt glas? Deodată mi-a venit în minte cum că însăşi dorinţa aceea era chemarea lui Dumnezeu, şi doar câteva minute mi-au fost suficiente pentru a cunoaşte cu toată siguranţa că Dumnezeu mă cheamă la viaţa preoţească”.
    Mai târziu copilul acela a devenit preot. A botezat cu numele de Maria foarte multe fete, cu mult mai multe decât dacă ar fi rămas în lume şi s-ar fi căsătorit... În felul acesta l-a proslăvit el pe Dumnezeu şi pe Maria, Maica lui Dumnezeu.
Astăzi am vorbit despre două vocaţii, despre două căi, la care cheamă Dumnezeu atât pe băieţi cât şi pe fete: calea căsătoriei, a familiei şi calea slujirii lui Dumnezeu ca preoţi, călugări şi călugăriţe. Voi încă nu vă daţi bine seama la care din aceste două căi vă cheamă Dumnezeu.
    Astăzi, primindu-l pe Isus în sfânta Împărtăşanie, rugaţi-l din toată inima ca să puteţi cunoaşte bine, la care din aceste două căi vă cheamă, şi spuneţi-i cu toată sinceritatea şi voioşia: „Isuse, dacă mă chemi la starea căsătorească, ajută-mă ca aceasta să fie tot atât de bună ca şi starea sfântului Ioan Evanghelistul ori a sfintei Tereza a Pruncului Isus. Dar dacă mă vrei preot ori soră, ajută-mă ca să mă pregătesc bine spre a putea realiza această vocaţie spre a deveni un zelos slujitor al Domnului.

NB: Predică a pr. Stanislau J. Klimeck